părintele Alexandru BALTAGA (1861-1941)

Alexandru Baltaga - unul din preoţii martiri ai Basarabiei   

      Pentru autoritatea sa în randul clericilor şi munca depusă în slujba Bisericii, Gala Galaction îl considera pe părintele Alexandru Baltaga patriarh al preoţilor basarabeni.

S-a nascut la 14 aprilie 1861, în com. Lozova, jud. Lăpuşna, în familia preotului Stefan Baltaga. Dupa scoala primara din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu mentiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chisinau, dupa care a lucrat doi ani ca pedagog la Scoala Spirituala de baieti din capitala guberniei. A fost hirotonit ca preot in 1886, pe seama parohiei Calarasi, jud. Lapusna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Parintele a infiat si crescut doi copii: Vsevolod si Margareta. In anii 1893-1895, 1898, 1902 si 1919-1925 conduce Congresele scolare ale Basarabiei si este ales, succesiv (din 1903 pana in 1918), presedinte al congreselor eparhiale anuale din Basa¬rabia si intre 8 martie 1905—1 decembrie 1926.

Intre 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chisinau. Din 1925 a fost membru al Adunarii Eparhiale a Arhiepiscopiei Chisinaului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial in Congresul National Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Romane.

Intre 1922-1935, a activat in calitate de presedinte al Consiliului de administratie al „Uniunii Clericilor ortodocsi din Basarabia”.  Membru in Sfatul Tarii Congresul eparhial de la Chisinau l-a desemnat ca reprezentant al preotimii basarabene in Sfatul Tarii, intre 21 noiembrie 1917 si 27 noiembrie 1918.

In calitate de deputat in Sfatul Tarii, la 27 martie 1918, voteaza pentru unirea Basarabiei cu Regatul Roman. Pentru slujirea sa exemplara la altar, parintelui Baltaga i-au fost conferite mai multe distinctii bisericesti si laice.  Este arestat noaptea si anchetat la Chisinau La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea parintelui Baltaga, care tocmai oficia Sfanta Liturghie in Biserica Sfantul Alexandru din Calarasi. A refuzat sa se conformeze solicitarii sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adaugand ca se va pune la dispozitia lor numai dupa ter¬minarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neimbracat si dus la Chisinau, unde este anchetat in subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat ca „in anul 1918, avand o atitudine dusmanoasa fata de Rusia Sovietica, a participat activ in cadrul Sfatului Tarii si a votat pentru instrainarea Basarabiei de Rusia sovietica si pentru unirea ei cu Romania [...]

 În anii urmatori, fiind un cleric activ, a luptat contra miscarii revolutionare”, conform unui document, in limba rusa, aflat la dosarul intocmit de politia politica sovietica in 1940-1941. Rudele parintelui sustin ca, in timpul anchetei, parintele a trebuit sa suporte presiunile fizice si psihice la care il supuneau anchetatorii sovietici, spunandu-i: „Arata-ne pe Dumnezeul tau!”, fata de care parintele Alexandru a replicat: „Atunci cand tu imi arati mintea ta, atunci ti-L arat si eu pe Dumnezeul meu!”.

Parintele Baltaga este deportat in Kazan unde, la 7 august 1941, indura moartea muceniceasca. In octombrie 1995, Adunarea Eparhiala a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vietii sale pentru canonizare.

Un articol de Adrian Nicolae Petcu, FluxChisinau, Basarabia/Romanian Global News     29 iunie 2007   

Ortodoxismul Basarabean

Ortodoxismul Basarabean 

de Gala Galaction

În mintea românului cărturar, din alte provincii decât Basarabia şi profan în ale Bisericii şi ale Teologiei, „ortodoxismul basarabean” înseamnă ceva exterior şi pitoresc. Ne-am intâlnit adeseori cu clerici basarabeni. Am intrat de câteva ori prin bisericile dintre Prut şi Nistru şi am asistat, în catedralele de la Chişinău, din Bolgrad sau din Ismail, la o liturghie solemnă, sau la un polihronian de tile mari… Este adevărat că, din punct de vedere al prezentării, clerul şi bisericile basarabene au pecetea lor deosebită şi interesantă. Fraţii preoţi se cunosc de departe că sunt basarabeni, prin îmbrăcămintea lor, croită ceva mai altfel decât la Bucureşti, prin cizmele lor pravoslavnice, dar mai cu seamă – cel puţin în majoritate – prin păstrarea tradiţională a pletelor bogate şi bărbii orientale.

O sută de ani de viaţă despărţită de vatra românească, sub stăpânire moscovită şi în tovărăşie bisericească cu fosta biserică ţaristă, trebuie, în chip firesc, să lase urme, de tot felul, în fiinţa clerului românesc din Basarabia. Cercetătorul celor o sută de ani de viaţă bisericească petrecută de fraţii noştri sub ocârmuirea moscovită îşi va da seama, cu mirare şi cu admiraţie, că preoţii basarabeni au avut şi au dovedit o încăpăţânată şi mută putere de împotrivire la îmbierile şi la momelile chiriarhiei rusificate. Preotul moldovean, care învaţă bine limba rusească şi ştie să săvârşească pe slavoneşte sfintele slujbe, era sigur de bunăvoinţa vlădicului rus şi de cinstea şi de răsplăţile stăpânirii bisericeşti. Dar pentru astea, trebuia să uite puţin că este moldovean şi că poporul nu vrea să auză, în biserică, slujbă slavonească… Prea puţini fraţi preoţi moldoveni s-au lăsat ispitiţi de favoarea şi dărnicia episcopală, cu preţul ocolirii limbii moldoveneşti. Dar orice rezistenţă are şi latura ei de abdicări. Clerul moldovean a trebuit să primească, pe ştiute şi pe neştiute, si certe elemente de influenţă rusească, mai ales când, în sine, erau progresiste şi binefăcătoare. 

Înfăţişarea arhitectonică a bisericilor basarabene, ridicate în secolul de dominaţie rusească, ritmul şi nuanţele ritualului, cum şi cântarea bisericească, au primit o pecete şi mai adâncă de diferenţiere, faţă de caracterele vechi moldoveneşti. Chipul proporţionatei, zveltei şi florale biserici a lui Ştefan cel Mare a pierit. În Ismail, în Bolgrad, în Chişinău, chiar şi în Comrat s-a ivit biserica pătrată, cu tălpi grele cât lumea, cu spaţii interioare imense, şi cu o pictură cărnoasă şi revoluţionară, la antipozii vechei noastre picturi bizantine… 

Sfintele slujbe preoţeşti şi arhiereşti au început a avea o podoabă şi o gravitate, pe care noi românii, ucenicii eclesiarhilor greci, nu le cultivăm totdeauna. Trebuie să recunoaştem că ritmul bisericesc basarabean, în special când este prezentat de un arhiereu, are o amploare şi o măreţie indiscutabile. Şi, fireşte, trebuie să recunoaştem că înrâurirea bisericii ruseşti şi-a avut, aici, partea ei cea bună. Cântarea din biserică a ajuns vaporoasă, ciudată, cu melancolii de stepă, polifonică, foarte surprinzătoare, pentru urechea noastră obişnuită cu psaltichia grecească…

O lume nouă, cu nordic misticism, înaintează către noi, prin ceaţa acestor cântări bisericeşti, ca un imens convoi de perelini slavi, porniţi spre Ierusalim, şi cântând, cu jale slavonă, psalmii lui David… 

După trecere de vreme şi după dreaptă cântărire a impresiilor noastre, trebuie să ajungem la judecata că aceste aspecte exterioare ale ortodoxismului basarabean – întru nimic supărătoare – sunt, în fond, o zestre interesantă a Bisericii Româneşti şi că unele laturi şi amănunte ar merita chiar să fie imitate şi răspândite şi prin regiunile clelalte bisericeşti, cu ortodoxie mai anemiată. Ortodoxismul basarabean are superioară importanţă, dacă priveşti în profunzimile lui sufleteşti şi dogmatice. Aici competenţa privitorului român – fie el oricât de cărturar – dacă nu este şi teolog nu este suficientă. 

Ortodoxismul basarabean este mult mai mult decât ceea ce putem prinde şi nota din portul preoţesc, din profilul sfintelor lăcaşuri, şi din atmosfera ceasurilor litughice. Acest ortodoxism comoară în adâncime şi nu oricine poate să-l urmărească şi nu oricine poate să precizeze caracterele lui intime. Ortodoxism înseamnă un imperiu sufletesc, în care soarele dătător de viaţă şi de mântuire este domnul nostru Iisus Hristos şi în care toate legile, toată puterea şi toată bucuria decurg deapururi din Biserica Sfintelor Şapte Taine. Învăţătura Bisericii, istoricul ei şi documentele Revelaţiei Divine (sufletul imperiului nostru) le avem în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului Testament.

Ortodoxismul basarabean înseamnă părtăşia românului nostru dintre Prut şi Nistru, cât mai curată, cât mai devotată, cât mai bucuroasă de jertfă, la dumnezeiască invăţătură, la Sfintele Şapte Taine şi la venerabila tradiţie a Bisericii „una sfântă sobornicească şi apostolească”.

 Comparând pe fraţii basarabeni, din punct de vedere bisericesc şi ortodox, cu noi ceilalţi din celelalte provincii, trebuie să recunoaştem că basarabenii se cuvine să aibă întâietate. Întâietatea aceasta este condiţională… Ca să le-o acorzi, sau trebuie să fii om simplu şi de treabă, un om fără multă carte, dar cu creştere creştină şi cu frica lui Dumnezeu, sau trebuie să fii… din adevărată familie teologică. Basarabenii (într-un fel ca şi Bucovinenii) n-au cunoscut lunga noastră secetă bisericească din anii veacului al XIX-lea. Ei n-au apucat epoca de libertinism intelectual şi de voltaire-ianism pe care am trăit-o noi de la 1848 până mai deunăzi. Basarabia, de altă parte, provincia de la graniţa împărăţiei Ţarilor, a simţit prea puţin marile frământări lăuntrice şi acţiunea tragicilor apostoli ai ateismului revoluţionar din speluncile nihiliste…

O poruncă minunată şi milostivă a păstrat-o, neatinsă şi nevinovată între Prut şi Nistru, în mijlocul unor uriaşe viraje de idei fără Dumnezeu şi de acţiuni pustiitoare. Acum zece şi douăzeci de ani, când ne dădeam toată osteneala, noi să înţelegem pe Basarabeni şi Basarabenii să ne înţeleagă pe noi, poate că n-ar fi fost potrivit să mărturisim că aceşti fraţi se găsesc, în scara purităţii creştine, pe o treaptă superioară nouă. Azi însă, când peste ortodoxismul lor a trecut şi un an de mucenicie, se cuvine să vorbim deschis. Este un noroc al nostru al tuturor şi este o rezervă de bogăţie sufletească naţională această comoară a ortodoxismului basarabean.

Vijeliile care ne calcă la pământ de câţiva ani au făcut încă odată evident adevărul că secretul tuturor rezistenţelor stă în convigerea religioasă. Nu vom muri, atâta vreme cât Dumnezeu trăieşte în noi. Şi în noi, Românii, Dumnezeul nostru trăieşte în adevărul şi în slava Sfintei Treimi, în credinţa Învierii Mântuitorului şi în devotamentul plin faţă de Biserica strămoşească. 

Basarabenii sunt cei dintâi, din neamul nostru, în credinţă, în avântul, în nevinovăţia şi în tradiţionalismul lor faţă de aceste sfinte izvoare ale Adevărului şi ale Vieţii. Vine ceasul – şi cum este – când va trebui să coborâm în inimile noastre, să adâncim şi să săpăm, până când vom da de visteriile sufleteşti ale slăviţilor noştri voievozi şi doamne, ctitori de mânăstiri, şi ale cinstiţilor lor sfetnici şi cărturari, traducătorii Sfintelor Scripturi şi alcătuitorii Mărturisirii Ortodoxe.  

Gala Galaction

Articolul a apărut în Revista fundaţiilor Regale, anul VIII, Nr 8-9, 1 August – 1 Septembrie 1941  contribuţie Gheorghe Bogdan  

VORNICESCU Nestor (1927-2000)

  VORNICESCU NESTOR (din botez Nicolae), mitropolit.  

   Născut la 1 octombrie 1927, în Lozova-Vorniceni, jud.  Orhei.  Intrat în schitul Nechit-Neamţ (1944), apoi în mănăstirea Neamţ, ca rasofor (1946).   Studii la Seminarul de muzică bisericească şi Seminarul monahal din mănăstirea Neamţ (1946-1951), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1951-1955), unde a urmat şi cursurile de doctorat sectia Patrologie (1955- 1958); cursuri de specializare la Institutul Ecumenic de la Bossey,şi Facultatea de Teologie autonomă protestantă din Geneva (1969-1970), doctoratul în Teologie la Bucureşti (1983). Tuns în monahism la mănăstirea Neamţ (1951), primind numele Nestor, hirotonit ierodiacon (1951) şi ieromonah (1956).  Preot slujitor la catedrala mitropolitană din Iaşi şi bibliotecar la Centrul eparhial Iaşi (1958-1962), stareţ al mănăstirii “Sf. loan cel Nou” din Suceava (1962 - 1966) şi protosinghel (1962), stareţ al mănăstirii Neamţ (1966 - 1970) şi arhimandrit (1966).  La 15 dec. 1970 ales, apoi hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, cu titlul “Severineanul”; locţiitor de arhiepiscop al Craiovei (nov. 1972 - ian. 1973); la 20 apr. 1978 ales, iar la 23 apr. înscăunat ca arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei.  Membru de onoare al Academiei Române (1991) şi al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (1992).   Ecumenist de seamă, a fost delegat de Sf.  Sinod la o serie de sesiuni ale Conferinţei creştine pentru pace cu sediul la Praga, fiind membru permanent în anumite Comisii.  A făcut parte din mai multe delegaţii sinodale Române care au vizitat alte Biserici.   

Lucrări de Patrologie: 

   1.      Munca manuală în monahism după Sfântull Vasile cel Mare, în MMS, an.  XXXI, 1955, nr. 9, p. 501-521;  

2.      Invăţătura Sfântului Grigorie de Nissa despre chip şi asemănare, în ST, an.  VIII, 1956, nr. 910, p. 585-602;  

3.      Inceputul vieţii de obşte în monahism după Sfântul Pahomie cel Mare, în MMS, an.  XXXIII, 1957, nr. 5 -6, p. 416-430  

4.      Principii pedagogice în opera “Pedagogul” a Iui Clement Alexandrinul, în ST, an.  IX, 1957, nr. 9-10, p. 726-740;  

5.      Viaţa morală şi duhovnicească a preotului după lucrarea Sfântului Ambrozie “De officiis ministrorum”, în BOR, an.  LXXV, 1958, nr. 3-4, p. 333-347;  

6.      Combaterea nedreptăţilor sociale în cuvântările episcopului Asterie al Amusiei, în ST, an.  X, 1958, nr. 7 - 8, p. 454 - 462;  

7.      Dragostea faţă de om după scriitorii creştini din veacurile al doilea şi al treilea, în ST, an.  X, 1958, nr. 9-10, p. 590-597; 

8.      Invăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfîntului Vasile cel Mare, în MMS, an XLI, 1965, nr. 1-2, p. 43-54,  

9.      Aspecte ale desăvârşirii creştine după Sfântul Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, an.  XXX, 1978, nr. 4, p. 604-637,  

10.      Scrieri ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura Bisericii Ortodoxe Române, în “Ortodoxia”, an.  XXXI, 1979, nr. 1, p. 19-52; 

11.      Invăţătura Sf. Vasile cel Mare despre muncă, în MO, an.  XXXI, 1979, nr. 1-3, p. 10-48 (ultimele trei studii an aparut şi în volum,cu titlul: Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la trecerea sa către Domnul, Craiova, 1979, 162 p. + XVI pl.).  

 Lucrări de Istoria Bisericii Româneşti:   

 1.      Leaturile Patriarhiei de Constantinopol cu Biserica românească în veacul al XVI-lea, în MO, an.  X, 195 8, nr. 3 -4, p. 191 - 202;  

2.      Arhiereul Narcis Creţulescu-Botoşăneanul (1835-1913), în MMS,an.XXXV,1959,nr.5-6,p.333-343,  

3.      Cazaniile noastre, în MMS, an.  XXXVII, 196 1, nr. 3-4, p. 181-202; 

 4.     Arhimandritul Leon Asachi, în MMS, an.  XXXVIII, 1962, nr. 3-4, p. 21 3 - 242;

 5.      Instituţii pentru îngrijirea sănătăţii patronate de mănăstirea Neamţ, în MMS, an. XXXIX, 1962, nr. 5-6, p. 442-450; 

6.      Arhimandritul Benedict Teodorovici egumenul Moldoviţei (1769-1785), în MMS, an. XXXIX, 1963, nr. 7-8, p. 513-529; 

7.      Reşedinţa mitropolitului Dosoftei de la “Sf. Nicolae” Domnesc din Iaşi, în MMS, an. XXXIX, 1963, nr. 9 - I 0, p. 602 - 609;  

8.      Biserica Sfântul Gheorghe - Mitropolia Veche din Iaşi, în MMS, an.  XL, 1964, nr. 7-8, p. 398-408 (şi în vol. Monumente istorice-bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 335-340);  

9.      Xilogravuri-clişee executate de ieromonahul Veniamin Jacotă la mănăstirea Suceviţa între anii 1855-1859, în MMS, an.  XLI, 1965, nr. 3-4, p. 181-189; 

10.      Două xilogravuri-clişee vechi din mănăstirea Sfântul loan cel Nou din Suceava, în BOR, an.LXXXIV, 1966, nr.1 - 2, p. 209 - 228; 

11.      0 xilogravură din anul 1661. 

12.     Imaginea celor două căi, în MMS, an.  XLII, 1966, nr. 5 - 6, p. 302 - 316; 

13.      Literatura  patristică în preocupările mitropolitului Veniamin Costache, în MMS, an.  XLIII, 1967, nr. 1-2, p. 49 - 60;  

14.      Ingrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în MO, an.  XX, 1968, nr. 12, p. 65-70; 

 15.     Mihail Kogălniceanu la Râşca în 1844, în MMS, an.  XLIV, 1968, nr. 3-4, p. 174-184;  

16.      Relaţii bisericeşti-culturale între mănăstirea Neamţ şi  Transilvania din cele mai vechi timpuri până în preajma anului 1918, în MMS, an.XLIV, 1968, nr. 11-12, p.664-701; 

 17.      Scrieri bizantino-eclesiastice în ţările române (secolele XIV-XV), în MO, an.  XXIII, 1971 nr.11 - 12, p. 802-822;  

18.      Ctitorii mănăstirii Bucovăţ Stepan marele ban şi fiul său Pârvu marele logofăţ, în MO, an.  XXIV, 1972, nr. 9-10, p. 668-699;  

19.      Trei manuscrise psaltice vechi, în MO, an.  XXIV, 1972, nr.11 - 12, p. 935 -965; 

20.      Un manuscris necunoscut al duhovnicului Andronic: Istoria mănăstirii Secu, în MMS, an.  L, 1974, nr. 3 -4, p. 180-196; 

21.      “Cântecul lui Adam” într-un vechi manuscris psaltic de la Strihareţ, în BOR, an. XCII, 1974, nr. 7-8, p. 

22.      1030-1039 (versiune franceza în RESEE, XV, 1977, p. 37-47); 

23.      Scrieri patristice şi postpatristice în preocupările mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în MO, an.  XXVI, 1974, nr. 9 - 10, p. 6 - 19;  

24.      Mitropolitul Dosoftei traducător şi editor al unor texte patristice, în MMS, an.  L, 1974, nr. 9-12, p.749-752; 

25.      Incercări, posibilităţi şi  propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului înainte de 1925, în BOR, an.XCIII, 1975, nr. 11 - 12, p. 1342-1365.

26.      Propuneri simultane pentru înfiinţare Patriarhatului la Bucureşti şi a unei Mitropolii la Craiova, între anii 1882 şi 1924, în MO, an.  XXVI, 1975, nr.  11 - 12, p. 821-851 (şi extras);  

27.      Rugăciuni pentru biruinţă în 1877-1878, în “Ortodoxia”, an.  XXVIII, 1976, nr. 2, p. 378-401;  

28.      0 cronică necunoscută a Războiului pentru Independenţă, în BOR, an.  XCIV, 1976, nr. 5 6, p. 535 - 579 (şi extras);  

29.     Contribuţia  patriotică adusă de clerul din părţile oltene în anii 1877-1878, în MO, an.  XXIX, 1977, nr. 4-6, p. 259-305 

 30.      Peronal monahal la “Crucea roşie” pentru îngrijirea ostaşilor răniţi în 1877- 1878, în BOR, an.  XCV, 1977, nr. 5-6. p. 397-413 (studiile menţionate aici şi altele, referitoare la Războiul de Independenţă au fost srânse în volumul: Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru Inclependenţa de Stat a României, în anii 1877-1878, Craiova, 1978, 196 p. + 90 fig);  

31.      Cauze slujite de nedreptăţi suferite de clericii olteni în 1907.  

32.      Pagini patristice publicate atunci cu tâlc de episcopu Râmnicului-Noul Severin, în MO, an. XXIX, 1977. nr. 1-3.p.12-29.  

33.      Dosoftei mitropolitul Moldovei apărător al epiclezei euharistice, în BOR. an.  XCV, 1977, nr.7-8, p. 727-753:  

34.      Episcopul Ilarion al Argeşului, sfetnicul lui Tudor VIadimirescu. File din calendarul strădaniilor sale de slujire a Bisericii şi a patriei  (în anii 1820 -1821), în MO, an.  XXXIII, 1981, nr. 1 -3, p. 7-77;  

35.      0 matrice sigilaă inedită1821 şi semificaţia sa istorică în MO, an. XXXIII, 1981, nr. 7-9, p. 354-374 (ultimele două studii – cu introducere, indice şi rezumate  - publicate în volumul Descătuşarea  şi Craiova. 1981, 17 p.); 

36.      Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Izvorare traduceri, circulaţie.  Teză de doctorate Craiova, 1983, 448 p. (Publicată şi în MO, an.  XXXV, 1983,nr.1-3-4,5-6; reeditată sub titIul: Primele scrieri  patristice în literatura noastră. sec.  IV-XVI, Craiova, 1984, 638 p.); 

 37.      Participarea mitropolitului Moldovei Sofronie Milescu la înfăptuirea unirii Principatelor Române, în BOR,an.CIl, 1984,nr.  I -2, p.79-117 şi MO. an.  XXXVI, 1984, nr. 1 -2, p. 7 -38 (şi în extras, Craiova, 1985, 156 p.);  

38.      Un filosof străromân de la Histria dobrogeană: Aethicus Histricus, autorul unei Cosmografii şi al unui alfabet (sec.IV-V), în MO,an.XXXVII, 1985, nr. 11-12 (şi extras, Craiova, 1986, 51 p.+ 14 anexe + 8 pl.), Argumentul vechimii şi neatârnării  mitropoliei Moldovei şi Sucevei pârghie în eforturile depuse pentru înfăptuirea unirii din 1859, în BOR,an.  CIV, 1986,nr. 9- 10,p. 83-108,  

39.      0 parte din aceste studii strânse în vol. Desăvârşirea unităţii  noastre naţionale, fundament al unităţii  Bisericii străbune, Craiova, 1988,66-81 p. şi în vol.”Biruit-au gândul”. Studii de teologie istorică românească, Craiova, 1990, 622 p.;  

40.      Una dintre primele scrieri ale literaturii române stravechi: Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion” (de la cumpăna secolelor III-IV), Craiova, 1990, 244 + XXII p. (text Român, francez. englezş extras din MO, an.  XLI, 1989, nr. 1, p. 20-74).  

   A coordonat apariţia volumului Sfinţi români şi apărătorii legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987,730 p. (cu un studiu introductiv, p. 5 - 35). Romaanul  în afara legii , Iaşi, 1976,231 p.   

 Alte studii, articole, cronici, dări de seamă, în periodicele menţionate în lista bibliografică, la care se adaugă:   

 1.      “Telegraful Român”-Sibiu,

 2.     “Ramuri”-Craiova, 

3.      “Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, unele publicaţii de peste hotare etc.

mai multă informaţie pe http://nestorvornicescu.wordpress.com/about/

NICA Antim, arhiepiscop (1908-1994)

  NICA Antim (din botez Alexandru), arhiepiscop. 

 Născut la 24 februarie 1908, în Bogzeşti-Orhei, decedat la 1 mai 1994, în Galaţi.  Studii la Seminarul teologic ( 1920-192 şi la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1932), la care a obţinut doctoratul în 1940; Studii de specializare (în 1932-1934) în Franţa (Paris şi Strasbourg), iar în 1934-1935 în Anglia şi Liban (Academia misionară “Near East School of Theology” din Beirut).   Tuns în monahism, cu numele Antim (1935), hirotonit ierodiacon (1935) şi ieromonah (1936), apoi hirotesit arhimandrit (1940).   A fost prefect de studii şi director al Internatului teologic şi misionar eparhial la Chişinău (1935 - 1937); Exarh al mănăstirilor din eparhia Hotinului (1937-1940); Asistent la catedra de Pastorală de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1940), transferat la cea din Bucureşti (1941);  Un timp detaşat ca locţiitor, apoi şef al “Misiunii religioase” din Transnistria, cu sediul la Odessa (1941 - 1944).  La 14 ian. 1944 ales episcop de Cetatea Albă - Ismail, hirotonit la 23 ian. 1944 şi instalat la Ismail la 10 mart. 1944.   Director al Internatului teologic din Bucureşti (1945 - 1947), locţiitor de episcop al Dunării de Jos (sept. 1947 - febr. 1950);  Episcop-vicar patriarhal cu titlul  “Târgovişteanul” şi secretar al Sfântului Sinod (1950 - 1973).  La 10 iun. 1973 a fost ales episcop al Dunării de Jos (înscăunat la 19 august 1973); La 16 octombrie 1975 Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul: ” a Tomisului şi Dunării de Jos”, devenind astfel arhiepiscop (înscăunat în noua demnitate la 9 noiembrie 1975).   A făcut parte din numeroase delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici sau a fost delegat de Sf. Sinod să reprezinte Biserica noastră la o serie de întruniri cu caracter ecumenic: Conferinţele panortodoxe Rodos II 1963 şi Rodos IV Chambesy 1968, Conferinţa Lambeth 1968, prima Conferinţă mondială a religiilor pentru promovarea păcii de la Kyoto în 1970, Colocviul islamo-creştin de la Tripoli din 1976 ş.a.  

 Lucrări:   1.      La nouon de verite religieuse d’apres M. Loisy, Chişinău, 1936, 20p.,  

2.     Ortotoxia în Siria şi la Locurile Sfinte, Chişinău, 1936, 16 p. 

 3.      Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (teză de doctorat), Bălţi, 1939,173 p.;  

4.      Rugăciunea lui Iisus, în BOR, an.  LVII, 1939, nr. 9 - 10, p. 551 -568 (si extras 20p.);  

 5.     Misionairi străni în România (I 841 - 194 1), 

 6.      In vol.  Prinos închinat înalt Prea Sfinţitului Nicodim…, Bucureşti, 1946, p. 67-73;  

 7.      Ortodoxia în Extremul Orient, în “Ortodoxia”, an. III,1951,nr.1, p.101-114;  

8.      Negrii ortodocşi din Africa şi Iupta lor pentru autonomie bisericească, în “Ortodoxia”, an.  XIX, 1967, nr. 1, p. 3- 16;  

9.      0 serie de articole, recenzii şi note în,,Misionarul” – Chişinău, reportage (de pildă: Călătoria Prea Fericitului Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe  

10.      Române. în Africa şi Orientul îndepărtat, în BOR, an.  LXXXVII, 1969, nr. 1-2, p. 30-115),  11.      Recenzii, pastorale, cuvantări în periodicele bisericeşti centrale şi în “Glasul Bisericii”.  

 Ca arhiepiscop la Galaţi a iniţiat apariţia volumelor:   

 1.      De la Dunăre la Mare (2 ediţii: 1977 şi 1979), 

2.      Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut  şi astăzi (1981),  

3      Munumente istorice şi izvoare creştine (1987) şi altele.     A îndrumat acţiunea de refacere şi împodobire a multor lăcaşuri de închinare din eparhie.

Popovschi Nicolae (1875-1948)

  POPOVSCHI NICOLAE, istoric bisericesc (nehirotonit).    

 

N.A. Popovschi…. Este unul dintre condeierii care au pus începutul scrisului românesc în Basarabia, îndată după revoluţia din 1905…

Iorgu Tudor

Născut la 5 decembrie 1875, în Vistierniceni, lângă Chişinău, în familie de preot, decedat la 11 iulie 1948, în Bucureşti.  Studii la şcoala duhovnicească (1886-1990) şi la Seminarul teologic din Chişinău (1890-1896), continuând la Academia duhovnicească din Kiev (1896-1900), care i-a conferit titlul de “candidat în teologie”.  Profesor în Ostrogojski, în gubernia Voronej (1900-1904), apoi în Chişinău; în 1917 preda cursuri de Limba română pentru învăţătorii din Basarabia.   

Din 1918 până în 1938 profesor de Istorie la Liceul,,A.  Donici” din Chişinău; paralel director al Liceului (1919-1920), şef al învăţământului secundar-din Basarabia (1918 -1920); 

Lucrări:  

  1.      Românismul în Basarabia şi unirea, în VR, an.  LXVII, 1922, nr. 6, p. 351 - 361;  

2.     Studii noi asupra trecutului Basarabiei, în VR, an.  LXIX, 1924, nr. 4, p. 81 - 98 şi nr. 5, p. 182-196 ,

  3.     Viaţa bisericească-religioasă în Basarabia în anul anexării ei de către ruşi, în VR, an.  LXXII, 1927,nr. 10,p. 147-163; 

4.      Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927, 347 p.;  

5.     Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 193 1, XII + 512 p.;  

6.     Rolul religiei  în viaţa poporului român din Basarabia, în VB, an.  X, 1941, nr. 11-12, p.910-929,  

7.      Din negura trecutului. Crâmpeie de amintiri, 2 vol., Chişinău, 1940 şi Bucureşti, 1944 (extras din VB, an.  XI-XII, 1942 şi 1943). 

 8.      Colaborări la “Viaţa Basarabiei”, “Convorbiri Literare” şi alte periodice. în 1920 a publicat, la Chişinău, un – 

9.      Dicţionar româno-rus;  

10.     Câteva lucrări: istorice în manuscris s-au pierdut în 1940.  

Bibliografie :

1.Pr.Prof. Pacurariu Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Sofia, Bucureşti, anul 2000.

2. Colesnic Iurie, Basarabia Necunoscută, Editura Museum, Chişinău, anul 1997.

 INOCHENTISMUL : între Ortodoxie şi erezie.

( îmbunătăţit şi adăugit )          

   În acest capitol mi-am propus să analizez din perspectivă ortodoxă, învăţătura inochentiştilor[1]. Sursele principale de care m-am folosit, pentru a face o cercetare cât mai fructuoasă sunt cărţile, manuscrisele şi mărturiile orale ale inochentiştilor, în special Cartea Mărturisirii încearcă să se o carte foarte importantă pentru inochentişti - Cartea Mărturisirii, în care este expusă pe larg învăţătura ieromonahului Inochentie ( punctul de vedere inochentist ). Din cărţile activiştilor comunişti-bolşevici, ( romanul Golgota (Голгофа) de Les’ Gomin, am extras atitudinea comunistă faţă de activitatea şi învăţătura ieromonahului Inochentie. Pe lângă toate acestea am luat spre cercetare punctul de vedere oficial a Bisericii Ortodoxe ruse, care a fost expus ( foarte succint şi pe alocuri  tendenţios ) în organele de presă bisericeşti ale vremii. Voi începe însă capitolul cu o părere românească asupra fenomenului inochentist, expusă în cartea arhimandritului Paulin Lecca – De la moarte la viaţă.   

1. O părere românească asupra  fenomenului inochentist. 

Arhimandritul Paulin Lecca[2] în romanul său De la moarte la viaţă[3], are un capitol întitulat Spre Balta lui Inochentie, în care părintele Lecca relatează despre activitatea sa de misionar la românii-moldoveni inochentişti din părţile Baltei. Mai jos voi prezenta câteva fragmente din acest capitol :Venind pe jos am trecut prin Lipeţchi unde a fost „raiul”  inochentiştilor. O bătrână  mi-a arătat locul unde fusese mănăstirea săpată sub pământ. Iar aici în schitul de la Păsăţelu, se adunaseră o mână de călugări ca să contrabalanseze influenţa inochentiştilor asupra credincioşilor. Schitul de la Păsăţelu a fost zidit după moartea lui Inochentie, adică după 1917. Iar credincioşii, care susţineau că Inochentie este Duhul Sfânt întrupat, nu erau împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Încă din copilărie auzisem de Inochentie de la Balta. Paraclisierul  bisericii din Catranâc, care era un om cu inimă curată, povestea părinţilor mei ce-a văzut la „părinţelu” de la Balta.Inochentie începuse să facă minuni. Se aduna multă lume la mănăstirea din Balta. Într-o duminică, povestea moş Ştefancu paraclisierul – stareţul mănăstirii  vorbea oamenilor din uşa altarului, îndemnându-i să nu-l asculte pe Inochentie, pentru că acesta este înşelat. Dar Inochentie, care stătea în uşa laterală, strângea cele trei degete de la mâna dreaptă şi arăta în sus, - adică voia să le spună să-şi facă semnul crucii şi să-şi ridice mintea la Dumnezeu. În acest timp, spunea paraclisierul – din bolta bisericii s-a dseprins ceva ca o nucă, la lovit pe stareţ drept în frunte, iar stareţul căzând în faţa uşilor împărăteşti, se zbătea ca un epileptic.-                          Iaca draga popii, cuvânta atunci Inochentie – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit.Acest caz mi-a dat mult de gândit încă din copilărie.La Iosipovca, în mănăstirea unde vieţuisem o iarnă şi o primăvară, se afla un frate bătrân transnistrean. Acesta era inochentist şi aştepta să se împlinească profeţia lui Inochentie privitoare la „raiul” din Lipeţchi unde, după spusele falsului prooroc urma să ia fiinţă „Noul Ierusalim”. În una din seri, lângă soba caldă, fratele Maftei, mi-a povestit cum a fost surghiunit Inochentie la Murmansc. ( Murom )Era iarnă grea, iar credincioşii, bărbaţi şi femei, s-au luat după Inochentie. Jandarmii vroiau să-i dezlipească de Inochentie, dar le-a fost cu neputinţă. Oamenii se sculau de jos şi mergeau mai departe după Părinţelu. Spre seară, au ajuns într-un sat. Aici nu i-a primit nimeni. Atunci Inochentie le-a zis ucenicilor : - Nu-i nimica draga popii. Adunaţivă împrejurul bisericii, căci în noaptea asta Maica Domnului o să ne încălzească. Şi deodată – spunea fratele Maftei, după o rugăciune făcută de Părinţelu şi după o tămâiere cu cădelniţa, au început să vină valuri de căldură, dar numai sub zidurile bisericii unde erau ei adunaţi. Şi astfel toată noaptea le-a fost cald.Altă dată, a venit la Lipeţchi, un slăbănog degerat pe front. Era numai pielea şi osul din el. L-au adus neamurile cu ţolul. Inochentie s-a îmbrăcat în veşminte, i-a citit o rugăciune, l-a tămâiat, la stropit cu aghiasmă şi slăbănogul s-a sculat sănătos. Inochentie l-a slobozit, zicându-i : -                          Dute, dar să nu spui nimănui nimic.…  Apoi ne mai spunea Părinţelu : -                          o să umblaţi cu sacu plin de parale şi o să muriţi de foame.-                          Hei, ziceau unii din noi – să am eu bani că nu mor de foame!Dar când au venit stabilizările într-adevăr că oamenii aveau saci de ruble, dar banii nu aveau nici o valoare.Fiind trimis misionar la Balta, părintele Paulin Lecca a intrat la mai multe familii de inochentişti, pe care încerca să-i aducă  la dreapta credinţă :Într-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vre-o zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit acatistul Părinţelului. Era acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris : „Inochentie, Duhule Sfinte”…I-am întrebat : Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat ?S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu o bătrână a răspuns :- Nu, asta n-a spus-o niciodată.- Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului ? De ce scrieţi în  Acatist : Inochentie, Duhule Sfinte ? De unde aţi luat toate acestea ?Inochentiştii nu i-au răspuns părintelui Paulin Lecca; iar părintele din discuţiile pe care le-a avut cu inochentiştii a tras o concluzie foarte categorică, care a atins cel mai mult persoana ieromonahului Inochentie :Se zice că l-au întrebat  fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns : dracii mi-au spus, dându-le de înţeles, că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-a dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clar viziune exterioară, dar i-a furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…Aşadar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, era de părerea că ieromonahul Inochentie a întemeiat o sectă plină de rătăciri; iar minunile şi profeţiile acestuia le considera inspirate de diavol. Pentru a înţelege ce la impus pe părintele Lecca să i-a o atitudine atât de categorică, faţă de inochentişti, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie, ar fi nevoie de o cercetare mai amplă într-o viitoare lucrare.  

 2.  INOCHENTISMUL în izvoarele comuniste.  

Ca din start să fie clar tuturor, aş vrea să fac mult aşteptata delimitare, dintre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare, numit inochentist, apărut în mare parte, după moartea ieromonahului Inochentie.   Nu putem nega faptul, că mărturisirile sectare ale unora dintre următorii ieromonahului Inochentie, au început să iasă la suprafaţă ( să fie date publicităţii ), încă pe când părintele Inochentie era în viaţă, dar ca sectă, fără comuniune cu Ortodoxia, o parte dintre următorii ieromonahului Inochentie, s-au grupat numai după moartea neaşteptată a acestuia.   Un factor important, care a compromis adevărul despre persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării care sa format în jurul lui, a fost amestecul  bolşevicilor ateişti în rezolvarea ( exterminarea ) cazului mişcării de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti în privinţa acestui caz fiind romanul evreo-bolşevicului Les Gomin.[4] În continuare voi cita din postfaţa acestui roman :  Întâmplările relatate în romanul Golgota, sunt strâns legate de acele evenimente social – politice, care au avut loc în Rusia ţaristă, în preajma revoluţiei (1905-1907), în perioada înaintării reacţiunii.[5] Guvernul ţarist, speriat de creşterea mişcării revoluţionare în ţară, aplică toate măsurile posibile, ca să distrugă ”din pântece” lupta muncitorilor şi a ţăranilor împotriva boierilor şi capitaliştilor. În aceste condiţii, pe lângă bici şi spânzurătoare, ţarismul a început să folosească pe larg religia şi biserica. Stăruind din răsputeri să le sustragă atenţia muncitorilor şi a ţăranilor, de la lupta revoluţionară, clasele conducătoare au început să folosească diferite forme de propagandă. În ajunul evenimentelor revoluţionare din anul 1905, în incinta  fabricilor şi a uzinelor din ţară, sub controlul strict al securităţii ţariste, se formează organizaţii muncitoreşti false, conduse de regulă de clerici. În acelaşi timp, cu binecuvântarea bisericii se aprind conflicte inter-etnice, o etnie fiind  amuţată împotriva altei etnii. Pe teritoriul întregului imperiu  (din iniţiativa autorităţilor ţariste) se organizau sângeroasele pogromuri evreieşti, iar în Transcaucazia a fost organizat măcelul tătaro-armean.  În anii ridicării revoluţionare, înaintea revoluţiei din 1905, feţele bisericeşti se manifestau activ, depunând  eforturi mari în organizarea ”Sfintelor Moaşte”, în proclamarea ”icoanelor făcătoare de minuni” şi a ”locurilor sfinte”. În acelaşi timp apar prooroci şi proorociţe, văzători şi văzătoare cu duhul, care în unison propăvăduiau  despre sfârşitul apropiat a lumii. Ameninţând cu pedepse dumnezeieşti, aceştia chemau pe toţi la rugăciune, ca să-şi asigure fiecare  viaţa veşnică în lumea de apoi.  Pe acest fon a apărut chipul straşnic  a lui Ioan din Kronştadt, tot atunci şi-a început activitatea fostul hoţ de cai,  iar mai apoi ”văzător cu duhul” - Grigorie Rasputin. În Basarabia activa ieromonahul Inochentie, ”făcătorul de minuni” din Cosăuţi, despre groaznicele infracţiuni ale acestuia relatându-se în romanul Golgota.[6]  După cum vedem Les’ Gomin în romanul său, îl aşează pe ieromonahul Inochentie alături de Ioan din Kronştadt[7] şi de Grigorie Rasputin[8], caracterizându-i pe toţi trei ca fiind bandiţi în rasă şi duşmani ai proletariatului.[9]            În romanul Golgota, autorul caracterizează din punct de vedere negativ atât activitatea ieromonahului Inochentie, cât şi activitatea Bisericii Ortodoxe în general. Gomin în postfaţa romanului său, îi numeşte pe mai marii bisericii de atunci : князья церкви – knejii bisericii, caracterizându-i ca fiind câini ai absolutismului ( псы самодержавия ) aflaţi în slujba ţarului :   Bandele negre  ( черносотенцев )[10] în fruntea cărora se aflau  marii kneji ai bisericii – mitropolitul Vladimir, arhiepiscopul Tihon ( viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe ruse), episcopii Ghermoghen, Nicon, Serafim, obscurantistul Ioan din Kronştadt şi alţii, împrăştiau demonstraţiile, atacau adunările muncitoreşti, îi snopeau în bătăi pe grevişti, organizau acte teroriste împotriva activiştilor progresişti revoluţionari.[11]  În romanul Golgota, Les’ Gomin susţine că în condiţiile dominării reacţiei, dezlănţuirii bandelor negre în întreaga Rusie, activizarea clericalismului, în Moldova[12]  a luat naştere secta inochentiştilor, desfăşurându-se activitatea dăunătoare a marelui escroc în rasă – ieromonahului Inochentie ( Levizor ). În acest roman autorul  fără exagerări povesteşte despre infracţiunile monstruoase săvârşite de către aventurierul şi şarlatanul – ieromonahul Inochentie, din încuviinţarea şi prin directa participare a înaltelor feţe bisericeşti şi lumeşti.[13]  Golgota este scrisă în aşa fel, ca după lecturarea ei să fie clar tuturor, de la conducătorii de partid, până la elevii claselor primare : că ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă care folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-le averile şi banii. Prin faptele sale dăunătoare, îndreptate împotriva muncitorilor şi a ţăranilor, acest Inochentie a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, prin urmare a mers şi împotriva puterii sovietice.  Scriind romanul său, Les’ Gomin a pus punctul negru al ponegririi şi condamnării asupra persoanei ieromonahului Inochentie şi a mişcării inochentiste. Astfel că pe tot parcursul timpului cât au condus Sovietele, dezbateri referitoare la problema inochentistă şi la persoana ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia nu s-au ţinut, cazul socotindu-se depăşit. Totul era explicat cu lux de amănunte în Golgota lui Les’Gomin., din mâna uşoară a acestui bolşevic-comunist de origine semită, inochentiştii au devenit odată şi pentru totdeauna duşmani ai poporului sovietic.[14]   

3. Biserica Ortodoxă cu privire la Inochentişti.          

   Ostenind la alcătuirea acestei lucrări, doream cât mai exact să scot la suprafaţă punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe ( a Ortodoxiei ) faţă de inochentism în general, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie ( Levizor ) de la Balta, a activităţii şi a învăţăturii acestuia.  Din păcate urgia vremurilor trecute, nu a permis Bisericii Ortodoxe să ia o atitudine generală proprie asupra cazului inochentist. Începând cu Biserica Ortodoxă rusă ţaristă,   ( din care canonic făcea parte ieromonahul Inochentie ), mişcarea extraordinară din jurul ieromonahului Inochentie de la Balta, întotdeauna a fost învelită în ceaţa întereselor bisericeşti ţariste, dar mai ales în reaua voire a unor feţe bisericeşti înalte din cadrul Bisericii ţariste. Pe lângă toate acestea, în jurul mişcării de la Balta, dar mai cu seamă în jurul persoanei ieromonahului Inochentie, se alcătuiau o mulţime de povestiri populare despre puterea extraordinară a acestuia, ( unele mai adevărate, altele întru totul  fantastice )[15] La Balta mergeau în pelerinaj mii şi mii de oameni, iar poporul simplu şi neştiutor de carte, din dragoste faţă de părintele lor  ieromonahul Inochentie, îl numeau adeseori – sfânt, cu duh sfânt, tata Inochentie cu duh sfânt, tata Inochentie – Duhul Sfânt. etc. de unde a şi pornit ( mai târziu ) erezia inochentistă.    Pentru prima dată în rezolvarea cazului mişcării de la Balta, ( a persoanei ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia) sa implicat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ruse. De către Sinodul rus a fost alcătuită o comisie specială, pentru cercetarea cazului mişcării de la mănăstirea Balta. După cerecetarea cazului mişcării de la Balta de către această comisie, Sfântul Sinod de la Petersburg emite un decret[16] semnat de          ober-procurorul Pobiedonosţev, în care pe lângă alte interdicţii se interzicea răspândirea vorbelor despre sfinţenia ieromonahului Inochentie şi apartenenţa lui la Sfânta Treime. Pedeapsa din partea Sinodului a fost mutarea lui Inochentie sub ascultarea arhiereului Serafim la  Kameneţ-Podolsk  ( destul de aproape de Balta ), iar mai apoi exilarea sa ( mai departe de ochii lumii ) la mănăstirea Murom, gubernia Oloneţ, din nordul îndepărtat al Rusiei.    A doua implicare a Sinodului de la Petersburg în cazul lui Inochentie a fost când acesta, după doi ani de exil ( 1912-1914 ) la mănăstirea Murom, a organizat exodul în masă a susţinătorilor săi ( în majoritatea lor români-basarabeni, care între timp se adunase în jurul său la Murom ) de la mănăstirea Murom la mănăstirea de la Balta. Din ordinul Sinodului, a fost prins de către un detaşament de soldaţi şi arestat, după care fusese condamnat şi întemniţat pe un an de zile la închisoarea din Petro-Zavodsk, pe motiv că tulbura lumea şi se lua multă lume după dânsul.[17]  De la Petro-Zavodsk, din ordinul Sinodului, în anul 1915, luna mai, a fost exilat la mănăstirea Soloveţc, în îndepărtatul schit Anzer şi Golgota, unde şi-a ispăşit pedeapsa dată de către Sinod, până în primăvara anului 1917, când în urma revoluţiei a căzut sub amnistie fiind eliberat.            După revoluţia din 1917, Biserica Ortodoxă rusă – prigonită şi măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Despre ieromonahul Inochentie şi despre mişcarea tulburătoare, care sa format în jurul acestuia sa dat uitării, din cauza că această mişcare era o picătură în mare faţă de evenimentele apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.             După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie care sa petrecut în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi, unde trăiau în rugăciune şi slujire către Dumnezeu. Aceasta a fost posibil până în preajma anului 1929, când bolşevicii-comunişti printre care se afla şi autorul romanului Golgota – Les’ Gomin, au distrus mănăstirea, iar pe următorii lui Inochentie, - o parte i-au omorât în timpul operaţiei de lichidare, iar o partea (cei rămaşi în viaţă) deportându-i peste hotarele RSSU ( republicii sovietice socialiste ucrainene ).  De aici încolo despre formarea opiniei publice progresist-comuniste despre inochentişti, s-a ocupat Les’ Gomin în romanul său – Golgota. Biserica Ortodoxă rusă de după declaraţia de loialitate faţă de puterea sovietică din 1927 a mitropolitului Serghie  ( Stargorodski ),   şi-a pronunţat destul de târziu ( după anul 1960 ) atitudinea sa oficială faţă de inochentişti, cu