În Memoria Deportărilor

Mărturisirea Credinţii mele strămoşeşti

Drept Slăvitoarea noastră credinţă, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli, cei aleşi de însuşi Mântuitoriul Hristos şi după Sfinţii noştri Părinţi, cei cari prin darul Duhului Sfânt şi prin marea lor osteneală au aşezat Legea cea Nouă a Darului, Legea cea mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi au întorlocat pre Maica nostră, pre Sfânta Biserică cea Drept Slăvitoare, cu veşnicul ei Mire şi Arhiereu – Iisus Hristos Mântuitoriul, pre cari tot ei au şi desăvârşit-o şi pecetluit-o cu cele Şapte Sfinte Soboare a toată lumea, apoi Sfânta nostră credinţă, stă şi se sprijineşte nu în sforăitoarele şi biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului Sfânt şi a puterii Lui celei lucrătoare. Şi iarăşi: nu întru înţelepciunea omenească a lumii acesteia pieritoare şi putrede, cari nebunie şi babilonie este înaintea lui Dumnezeu, ci întru Puterea lui Dumnezeu este, au fost şi va fi Drept Slăvitoarea noastră Credinţă.

Iară noi, drept slăvitorii Creştini, fii ai Luminii celei ne stinse şi veşnice suntem şi credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl a toate Ţiitoriul, Făcătoriul Ceriului şi al Pământului, şi a toate cele din Ceriu şi de pre Pământ, a celor văzute şi a celor nevăzute, şi Ziditoriul omului întâia oară, şi a doua oară, spre mai bine, prin Hristosul Său – Adam cel Nou şi Răscumpărătoriul păcatului celui mare al ne ascultării, săvârşit de strămoşii noştri cei întâi zidiţi: Adam şi Eva; şi al întregii lumi.

Acestea toate, cu voia Tatălui, cu puterea Fiiului şi cu darul Duhului Sfânt s-au făcut, cari şi este Puterea lui Dumnezeu cea lucrătoare, adică Sfânta Troiţă, Cea de o Fiinţă şi ne despărţită, în cari noi Creştinii cei botezaţi şi luminaţi credem şi o lăudăm, ne închinăm şi o Slăvim! Amin.

Prin urmare, noi credem în Puterea lui Dumnezeu cea de viaţă dătătoare, vie şi lucrătoare, şi nu în cuvinte omeneşti şi în deşert sunătoare, ca două talgere de alamă când se ating unul de altul, despre Dumnezeu şi puterea Lui… Iară Puterea lui Dumnezeu, prin oamenii Lui cei aleşi şi dăruiţi lucrează, şi se cunoaşte din a lor: credinţă, nădejde, dragoste, răbdare, iubire, smerenie şi toate faptele cele bune, cari toate din Dragostea cea Mare se nasc şi cari şi este Puterea lui Dumnezeu. Căci voia lui Dumnezeu, aici, pre acest Pământ, prin oamenii Lui cei chemaţi, curăţiţi, aleşi, sfinţiţi şi dăruiţi se lucrează, şi nu prin ritorii cei mult grăitori şi trândavi, cari în faţa Adevărului, adică a Puterii lui Dumnezeu, tac ca nişte peşti fără de glas. Iară unii mai trufaşi, umflându-se întru a lor deşartă mândrie, şi îndrăznind să “grăiască”, scot numai un glăsucior făţarnic, subţire şi molatec, precum oarecând stolnicul rătăcitului împărat Valens, împotriva trâmbiţei celei învăpăiate al Adevărului lui Dumnezeu -Vasilie cel Mare…

Amin. Amin. Amin. Şi Dumnezeului nostru Celui în Troiţă Sfântă arătat, lăudat şi închinat: Slavă! Slavă! Şi iar: Slavă! Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mărturisire a unui moldovan pribeag

anul dela Domnul Hristos 2004, luna Martie Porticciu, Insula Corsica

Icoana părintelui Sofian Boghiu

Doamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian – oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

Preot al lui Hristos,

Mihai-Andrei Aldea

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/

MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA DE SUS – CTITORIA MITROPOLITULUI ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

Prot. Maxim MELINTI,
magistru în istorie

„ … şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.

134 de ani de la naşterea părintelui Inochentie de la Balta

Astăzi 24 februarie 2009, se împlinesc 134 de ani de la naşterea părintelui Inochentie de la Balta. În literatura teologică de specialitate din România şi Rep. Moldova, despre ieromonahul român-basarabean Inochentie ( Levizor ) de la Balta, s-a scris foarte şi foarte puţin. În mediul teologic românesc personalitatea învăluită de nenumărate mistere a marelui părinte basarabean, niciodată nu a trezit un interes meritoriu, de cercetare aprofundată, totul referindu-se la informaţia săracă, scrisă în repezeală, moştenită din perioada interbelică. Pentru a vă familiariza cu acest caz, vă propunem spre lectură un fragment din cartea “Prе scurt Viaţa şi faptele  Părintelui nostru Inochentie dela Balta”

Capitolul 10

Despre învăţătura Părintelui Inochentie

Mănăstirea dela Balta au început a se lăţi. S-au făcut o casă de primit călători, spital unde mulţi bolnavi îşi găseau hodină şi mare milă dela Părintele Inochentie, şi încă o clădire mare, cu două rânduri de chilii s-au mai construit. Pentru calugării şi norodul care veneau la el, învăţătura lui cea sănătoasă şi bună către Dumnezeu creştea şi se înălţa. Iar slava lui cea bună catre Dumnezeu au stârnit zavistie în rândurile clerului: între preoţi, călugări şi arhierei, dar şi ruşine de faptele lor cele urâte, pre care ei şi le ascundeau cu multă iscusnţă.
Şi au scris la arhiereul Serafim al Basarabiei împotriva Părintelui Inochentie, cum că propovăduieşte fals asupra Bisericii lui Hristos şi încă multe alte minciuni, şi clevetiri neruşinate. Ei nu căutau la faptul că învăţătura lui cea sănătoasă era, este şi va fi, atât de folositoare pentru Drept Slavitoarea noastră Credinţă.
Părintele Inochentie învăţa:
- ca fiecare Creştin să-şi facă pre tot trupul său semnul Sfintei
Cruci, drept. Că de cel ce îşi face semnul Sfintei Cruci drept,
Îngerii se bucură, iar diavolii răcnesc. Iar de cel ce numai
mătăhăieşte cu mâna Îngerii plâng şi se tânguiesc, iar diavolii se
veselesc;
- să păzim toate posturile, că Dumnezeu nu locuieşte în mâncări, în băuturi şi în alte desfătări, ci în post şi în rugăciuni. Că cine va mânca în posturi de frupt şi mai ales în Postul cel Mare, este ca un păgân înaintea lui Dumnezeu;
- să păzim Duminicile şi Sărbătorile, că cine nu va cinsti Sfânta Duminică şi nu o va prăznui cu ducerea la Biserică, nu va avea acel om parte de Lumina lui Dumnezeu. Nici în viaţa asta de aici de pre Pământ, nici în Viaţa din cealaltă Lume. Şi măcar că mulţi au bogăţii aici pre Pământ, însă Darul lui Dumnezeu nu depinde de bogăţia aceasta pământească, şi nici nu se poate cumpăra cu avere, decât făcând milostenie. Pentru că, cu-i Biserica nu-i va fi Mamă aici pre Pământ, nici Dumnezeu nu-i va fi Tată sus la Ceriuri;
- că Sfânta Biserică este Pod de trecut Sufletele: dela moarte
veşnică, la Viaţă veşnică. Şi cine nu va fi părtaş cu Sfânta Biserică, nu va avea parte de Viaţa cea veşnică. Iar Maica Domnului se roagă neâncetat pentru noi, împreună cu toţi Sfinţii şi iubiţii lui Dumnezeu, pentru pace în lume, pentru viaţa şi sănătatea oamenilor. Încă şi pentru sănătea dobitoacelor necuvântătoare care îl slujesc pre om, şi pentru mântuirea Sufletelor noastre. Iar dacă noi nu vom păzi şi cinsti cum se cuvine Sfintele Sărbători şi Duminici, apoi în veci ne vom osândi, aici şi Dincolo.
- să ne lăsăm de sudalme, că cel ce suduie dе Sfânta Cruce, dе
Sfânta Biserică şi de toate cele Sfinte, еstе cа un diavol văzut. Acel “om” nu poate să vadă Lumina cea veşnică, pentru ca în el locuieşte Întunericul cel veşnic, care îl aşteaptă;
- să lăsăm beţiile, curviile, tâlhăriile, vrăjitoriile, descântecele,
minciunile, blăstămurile, lăcomiile, jocurile de cărţi, fumatul şi toate desfătările şi blăstămăţiile lumeşti. Pentru că pre toţi cei ce vor face toate acestea, îi aşteaptă focul cel nestins şi viermii cei neadormiţi;
- că acum nu-i vreme întru acestea de umblat, de băut şi de mâncat, da-i de plâns şi de oftat, şi la Dumnezeu ziua şi noaptea de rugat. Că vine Focul cel Mare şi de nu ne vom pocăi, cu toţii în veci ne vom osândi la moartea cea veşnică.
Parintele Inochentie mai spunea, că viaţa asta a omului de pre Pământ, merge împotriva Vieţii celei de veci, precum picătura de ploaie împotriva mării. Dincolo o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani ca o zi. Adică în Viaţa de veci, cu Dumnezeu în Rai, atâta-i de bine şi de frumos, că nici limba Îngerească nu poate să le grăiască ori în minte să le socotească, că îţi pare o mie de ani ca o zi. Ori, în munca de veci şi în focul cel nestins, şi cu viermii cei neadormiţi atâta-i de greu, că îţi pare o zi, ca o mie de ani şi sfârşit nu mai este, şi nu mai poate nimenea sa câştige Slava cea Cerească, de acolo, din Iad… Căci Slava Cerească se câştigă doar în Sfânta Biserică şi prin Drept Slăvitoarea noastră Credinţă în învăţătura Sfintei Evanghelii a Domnului nostru Iisus Hristos. Iar dacă bunătăţurile acestea pământeşti, care sânt pentru puţină vreme şi apoi putrezesc, ne despart pre noi de bunătăţile cele Cereşti, apoi ce bine să mai căutam noi în ele? Că aicea pre Pământ, chiar şi de-ai putea să traieşti două, sau trei sute de ani, că tot ca două-trei zile se numără în Veşnicie. Şi atunci, dacă pentru aceste doua-trei zile de aici de pre Pământ, atâta ne zbatem şi ne îngrijim… Atunci, oare cu cât mai mult se cuvine a ne îngriji de Viaţa cea veşnică?!
Întru învăţătura sa, Părintele Inochentie mai arăta încă şi nedreptatea şi reaua credinţă a slujitorilor şi povăţuitorilor Bisericii lui Hristos. Iar pentru asta au fost gonit de către ei din loc în loc, prin toate ostrovurile şi puşcăriile purtat, cu otravă adăpat, împuşcat şi de slujirea în Sfânta Biserică depărtat. Penru că au arătat Adevarul şi pre toţi, necăutând la rangurile lor, în faţa lui Dumnezeu şi a norodului i-au ruşinat.
Intr-o dimineaţă, mai devereme ieşind Părintele Inochentie din Biserică, numai iată ca Îl vede pre Mântuitorul Hristos, care l-au Blagoslovit pre Dânsul şi i-au zis: “Nu te teme şi nu tăcea. Mergi după Mine, ca Eu sânt la tot pasul cu tine.” Iar după ce au spus aceasta, Mântuitorul S-au făcut nevăzut. Şi în locul unde au stat El, s-au arătat o Scară dela Pământ până la Cer, iar lângă Scară, o Cruce din Pământ şi până la Cer. Аceastă vedenie l-au întărit pre Părintele Inochentie, măcar că la straşnice munci mergea el pentru Sfânta Cruce…

Fragment din Prе scurt Viaţa şi faptele  Părintelui nostru Inochentie dela Balta

Faptele lui au fost mari şi nenumărate

Despre părintele Ioan Zlotea

Părintele Ioan Zlotea este compatriotul nostru, care cu mila şi harul lui Dumnezeu a ajuns la înalte culmi duhovniceşti. Încă din timpul vieţii sale s-a învrednicit de multe daruri dumnezeieşti, printre care şi darul facerii de minuni. Dragostea lui fierbinte pentru Dumnezeu era împletită cu dragostea jertfelnică pentru semenii săi aflaţi în suferinţe şi nevoi.

Părintele Ioan a văzut lumina zilei la 14 iunie 1862 în comuna Sălcuţa, judeţul Tighina. Bunica după mamă era fiică de preot, iar tatăl ei, rămânând văduv, a fost tuns în călugărie şi a ajuns arhiereu. Astfel părintele Ioan se trăgea din viţă de arhiereu.

Mama părintelui Ioan Irina mărturisea că Elisei (numele de botez al părintelui Ioan) când era prunc nu lua piept luni, miercuri şi vineri. Iar când a ajuns mai mărişor băieţii mai mari îşi băteau joc de dânsul: îl împroşcau cu pietre, îi furau straiele noi, îl obijduiau. Părintele Ioan din fragedă copilărie a fost atras de Sfânta Biserică şi de cele sfinte. Iar jocurile şi horele, de care atât de mult se bucurau tinerii din acele vremuri, îi erau cu totul străine.

A început să proorocească de la 14 ani, împletind proorociile cu sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Tot ce spunea se înfăptuia, şi maturii, văzând acest lucru, nu întreprindeau nimic fără a se sfătui cu el. Încă din copilărie nu se sfia să demaşte patimile oamenilor, spunându-le să se lepede de fumat, de băut ş.a.

Iubea foarte mult vieţuirea călugărească şi dorind-o din tot sufletul, a cerut ca părinţii să-l binecuvânteze să plece la mănăstire să slujească lui Dumnezeu. Părinţii însă nu i-au permis şi el, fiind foarte blând, s-a supus cu durere, nedorind să încalce porunca a cincea.
Din tinereţe se ruga cu multă osârdie şi săvârşea faptele milosteniei. Pleca din noapte în câmp cu carul cu boi şi aducea porumb orfanilor şi văduvelor. Când a ajuns la vârsta de 20 de ani, iarăşi se ceru la mănăstire şi iarăşi nu i-au permis. Iar în Postul Naşterii Domnului a postit 30 de zile şi s-a rugat cu multă osârdie. După săvârşirea acestei nevoinţe a venit la el Domnul nostru Iisus Hristos, îmbrăcat fiind în haine călugăreşti, cu o căruţă cu doi cai murgi care aveau cruci pe frunte. Părintele Ioan se grăbi să aducă mâncare şi băutură, însă Domnul n-a vrut să mănânce, spunând că de la Cina cea de Taină nu mai bea şi nici nu mănâncă. I-a vorbit părintelui Ioan din Evanghelie şi S-a înălţat la ceruri. Atunci părintele Ioan hotărî să rămână neînsurat şi să vieţuiască la părinţii săi, slujindu-i Domnului în curăţie. Dar părinţii, fără a lua seama la viaţa sfântă a fiului lor, au insistat ca el să se însoare. Soţia cu care l-au însurat era bolnavă şi sufleteşte şi trupeşte şi Elisei fu nevoit să o îngrijească ca pe un copil. Cu rugăciunile părintelui, ea s-a vindecat de boala sufletească, dar a rămas nepricepută şi neştiutoare. Suferind de patima beţiei, ea împrăştia totul din casă. Dar părintele, fiind foarte blând, nu o certa niciodată, răbdând jugul acesta timp de 30 de ani. Această încercare grea i-a dat-o Domnul ca să se cureţe ca aurul trecut prin foc.

Odată, ieşind p. Ioan de la Sf. Liturghie, în pragul bisericii l-au întâmpinat doi bătrâni scârbiţi, care l-au rugat foarte tare să le vindece fiul, bântuit de duhuri necurate. Acesta stătea legat cu funii în mijlocul casei. Părintele le-a spus să meargă la preoţi, la mănăstiri, că el cine-i – un om păcătos. Ei însă nu conteneau să-l roage cu lacrimi în ochi să vină la ei să le vindece fiul, pe care l-au dus şi la preoţi, şi la mănăstiri, dar în zadar. Atunci părintelui i se făcu milă şi se înduplecă de a pleca cu dânşii în satul Căprioru. Ajungând acolo, s-a rugat şi a postit trei zile, au postit şi părinţii şi Domnul l-a vindecat pe tânăr, luminându-i mintea. Băiatul, revenindu-şi, întrebă cu uimire: „De ce m-aţi legat? Dezlegaţi-mă că sunt cuminte şi sănătos”. Părinţii, plini de bucurie şi recunoştinţă, nu ştiau cum să-l mulţumească pe binefăcătorul lor.

Părintele Ioan citea Psaltirea la bolnavi, îi ungea cu untdelemn din candelă şi de la sf. maslu şi ei se vindecau. Iar celor ce trăgeau să moară, le spunea exact ziua şi ceasul când vor muri. La părintele veneau bolnavi din toată ţara, de peste Prut şi din Dobrogea.

Părintele în toată viaţa lui nu se aşeza la masă până nu poftea pe cineva sau până nu făcea milostenie nu mânca. Era primitor de străini, le spăla picioarele, îi hrănea şi le dădea haine de primeneală. Oricine cerea de la el primea, chiar de nu avea împrumuta şi nu lăsa pe nimeni să plece cu mâna goală. Tinerilor însurăţei le dădea lot pentru casă din pământul său. Le cumpăra lemn, uneori chiar le lucra la casă. Unui dascăl i-a dăruit o vie, iar, dacă se întâmpla cuiva să-i piară vreo vită, îi cumpăra vite. Vestea despre bunătatea şi generozitatea lui s-a răspândit în toate satele dimprejur.

Cu toate că părintele n-a învăţat la şcoală, cunoştea Evanghelia pe de rost şi spunea ce anume se va citi Duminica. Ştia bine şi Sfânta Scriptură.

Deseori stăpânirea îl aresta şi-l necăjea pedepsindu-l, din cauza invidiei şi clevetirilor. Se înfuriase satana şi a ridicat mari prigoniri asupra lui prin oameni fără de lege. Părintele a fost arestat de 25 de ori. În comuna Cimişlia, jud. Tighina l-au ţinut sub arest şapte zile, fără să-i dea ceva de mâncare şi de trei ori pe zi îl scoteau şi-l băteau cu toiege. Iar el toată vremea se ruga lui Dumnezeu să le ierte lor păcatele. Fiind vreme de război, l-au condamnat chiar şi la moarte. Dar, trăgând de mai multe ori în el, arma n-a luat foc.

Părintele a suferit toate acestea pentru că îi învăţa pe oameni credinţa şi dreptatea. Soţilor le dădea poveţe cum să ducă căsnicia bună şi cum să se lase de patimi, îndemnându-i să se roage unul pentru altul. Îi învăţa pe toţi să nu se lepede de credinţa ortodoxă, să se ferească de erezii şi să asculte de preoţi ca de slugile Domnului care priveghează şi se roagă pentru sufletele credincioşilor şi vor da răspuns pentru dânşii înaintea lui Dumnezeu. Să nu vorbească de rău călugării, ci să ia aminte la viaţa sa. Căci acela va fi fericit, zice Scriptura, care îşi cunoaşte păcatele sale şi caută să se îndrepte, iar de ale altuia nu se sminteşte, socotindu-le mai mici decât ale sale. Îi mai învăţa ca Duminica să nu se ducă la târg, nici să lucreze, mâncarea să şi-o pregătească de sâmbătă. Iar când se duc la Biserică să ia aminte la cele citite, să nu se uite împrejur, nici să iasă afară până la sfârşitul slujbei. Duminică să nu se ducă la crâşme, nici la distracţii, ci să citească vieţile sfinţilor, Evanghelia şi cărţi folositoare pentru suflet. Să ţină patru posturi pe an, să postească Miercuri şi Vineri, ca trupul să fie locaş sfânt. De asemenea, să se abţină de la poftele trupeşti şi în toate să aibă măsură şi înfrânare, pentru a nu fi prilej de cădere pentru cel apropiat. Spunea părintele: „Cercetaţi vieţile sfinţilor, cărora trebuie să le urmăm, căci ei au înţeles ce este drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea lor trebuie să facem şi noi, pentru că acum este alegerea credincioşilor de cei necredincioşi”. Părintele îndruma creştinii să îndeplinească cele zece porunci, chemându-i pe toţi la pocăinţă, să-şi facă cruce cum se cuvine, căci crucea alungă pe vrăjmaşi, fiind pecetea lui Hristos şi cine-şi va face-o corect, va scăpa de pecetea antihristului.

Părintele avea har de la Dumnezeu că de se ruga pentru ploaie, atunci ploua.

Odată a venit la părintele un schimnic cu numele Iosif de la Sfântul Munte Athos şi, văzând pe părintele împodobit cu tot felul de fapte bune şi că este mirean, l-a rugat să meargă la schitul Sf. Ioan din Iaşi, la stareţul Epifanie. Părintele Epifanie l-a cercetat şi, văzând desăvârşirea lui în credinţă, l-a tuns în călugărie cu numele Ioan. Tot timpul cât a stat acolo nu a încetat şirul de bolnavi care veneau la el şi se vindecau. Apoi a primit binecuvântare să plece la un proprietar de vie din jud. Orhei şi acolo să lucreze o jumătate din vie cu oamenii care îl urmau şi-l ascultau, iar cu timpul să ridice acolo şi o mănăstire. Dar când au auzit preoţii din împrejurimi s-au opus acestei intenţii şi au ridicat pe mulţi împotriva părintelui. Fiind clevetit şi ocărât din invidie, el a fost arestat şi închis în închisoarea din Chişinău trei săptămâni. Făcând cercetări, tribunalul nu a găsit în el nici o vină şi l-au eliberat. Apoi doi ani părintele a fost în ascultarea Mitropoliei din Chişinău, de unde fu trimis la mănăstirea din via arhiepiscopală. Acolo a stat în mare supunere şi ascultare, ajutând fraţilor: le făcea haine, le aducea de mâncare, a zidit câteva chilii, a săpat o fântână, stând în ascultare încă trei ani. S-a mutat din viaţă, ducându-se la Domnul Dumnezeu, Căruia i-a slujit toată viaţa în anul 1928 la 10 decembrie, iar a fost înmormântat la 13 decembrie în cimitirul din via Arhiepiscopiei din Chişinău.

În anul 1968, în timpul ateismului militant, cimitirul din via Arhiepiscopiei a fost lichidat, iar sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale părintelui Ioan a fost reînhumat în cimitirul din Dobrogea, suburbia Chişinăului.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi.

Din minunile săvârşite cu rugăciunile părintelui Ioan

Ana Durnova în vârstă de 50 de ani din Onişcani, Orhei, şaptesprezece ani a stat culcată pe o coastă, fiind purtată pe mâini şi hrănită cu lingura. A fost dusă pe la mănăstiri şi spitale. Au cheltuit mult cu ea, dar nu a căpătat uşurare. Când a auzit soţul ei de părintele Ioan, a adus-o la el. Iar părintele, făcând rugăciuni, a uns-o cu untdelemn şi s-a vindecat. S-a întors acasă cu desagii în spinare. Oamenii care o întâlneau nu credeau că e Ana, ştiind-o grav bolnavă.

Un om din s. Chirianca, Orhei, avea picioarele paralizate de mult timp şi nu se putea mişca. A vândut şi trăsura cu boi pentru a se lecui, dar degeaba. Atunci l-au dus la părintele care, cu rugăciunile lui, l-a vindecat.

A venit la părintele o femeie din părţile Buzăului. Acestei femei îi cânta gâtlejul trei ani zi şi noapte, prin meşteşugul celui viclean. Din această cauză a părăsit-o şi soţul. Fratele bolnavei, auzind de părintele Ioan, a adus-o cu trenul la el. Părintele i-a citit rugăciuni şi o Evanghelie, apoi a binecuvântat un pahar cu vin, i l-a dat să bea şi s-a făcut femeia sănătoasă.

preluat : www.toaca.md

Istoricul bisericii cu hramul „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava” din Chişinău

Ideea înălţării unui sfânt locaş a apărut în anul 1998. La început, mergea vorba despre o mică capelă pentru studenţii, care locuiau pe strada E. Coca din municipulul Chişinău. Această capelă, urma să fie amplasată în cadrul parcului Dendrariu. Ideea a fost susţinută cu mult dragoste, de către directorul parcului, domnul Ion Uzun.
Am avut o vizită pe teren şi din partea primăriei municipilui Chişinău, în persoana domnului Nicon Zaporojan.
În anul 1999, adormitul întru fericire, episcopul de Edineţ şi Briceni, P.S Dorimedont (Cecan), m-a invitat în cadrul eparhiei sale, pentru a înălţa o catedrală la Edineţ. Această propunere s-a făcut în temeiul colaborării noastre fructuoase, care a avut loc la mănăstirea „Noul Neamţ” (Chiţcani), unde la început, a fost lansată o şcoală misionară, care mai târziu a contribuit la aceia ca de sărbători biserica mănăstirii să devină neîncăpătoare.
Înainte de pomenirea a 180 de ani de la trecerea întru cele veşnice, a sfântului şi cuviosului stareţ, Paisie Velicicovschi de la Neamţ, am fost implicat în renovarea şi amenajarea mănăstirii „Noul Neamţ”. De asemenea am fost implicat şi în restaurarea exterioară a catedralei din Tighina (Bender). Prea Sfinţitul Vichentie (Morari) arhiepiscopul actual de Ecaterinburg, mi-a cerut părerea la tipul de manoperă, cât şi la echipa de meşteri, care urmau să execute lucrările.
Toate aceste împrejurări au şi influenţat decizia P.S. Dorimedont, de a mă chema, în calitate de organizator, la construcţia catedralei episcopale de la Edineţ. Catedrala care urma să fie înălţată la Edineţ, a avut ca model monumentala catedrală ortodoxă din oraşul Cluj-Napoca (România). Existenţa unui astfel de proiect, ar putea să le confirme arhitectul şef din Edineţ, domnul Bradu, cât şi ex-primarul de Edineţ, domnul Vasile Bârsan.
Prima persoană care şi-a adus contribuţia la edificarea acestei catedrale, în acel îndepărtat an – 1999, a fost respectatul cetăţean şi vameş, domnul Mihai Ţaulean din Dângeni, Ocniţa.
În toamna anului 1999, deja am reuşit să obţin pentru catedrală un teren în mărime de 3 ha şi să deschidem şi un fond de construcţie a catedralei. Tot atunci, a fost elaborat şi planul amplasării, de către domnul arhitect Anatol Pânzaru.
De asemenea la Edineţ, am ajutat la soluţionarea conflictului dintre etnia romă şi P.S.Dorimedont. Acest lucru ar putea să-l confirme preotul din Cupcini părintele Victor Captari.
Tot la Edineţ, am fost numit de către P.S. Dorimedont, – şef de departament mass-media, televiziune şi radio.
Fiind preot la Edineţ, m-am bucurat de stima respectul şi aprecierea creştinilor din localitate. Probabil că acest lucru, a deranjat anumite persoane, care au făcut să fiu numit iniţial preot la Ocniţa, de unde, eliberându-mă din eparhia de nord, m-am reîntors în eparhia de centru, unde Î.P.S. Vladimir mi-a pus la dispoziţie (canonic şi administrativ) tot de ce am avut nevoie, pentru a construi o sfântă biserică în oraşul Chişinău.
O mare şansă şi un mare sprijin, am primit de la preotul Anatol Moraru, ex-parohul bisericii „Sfinţii Împ. Constantin şi Elena”. El a fost acel care m-a primit în parohia sa, ca preot slujitor, cu condiţia că voi înălţa o sfântă biserică. La biserica „Sf.Împ. Constantin şi Elena”, am slujit timp de şase ani şi două luni, timp în care, am reuşit să deprind de la părintele Anatolie, bucuria şi dragostea de a sluji la Sf. Altar; de asemenea experienţa slujirii privegherilor de noapte, care se practicau la această parohie.
În cadrul acestei parohii s-a format nucleul primar a parohiei de astăzi. De aceea astăzi spun cu toată certitudinea, că parohia „Sf.Ioan din Cronştadt şi Sf.Mare Mucenic Victor”, este fiica duhovnicească a parohiei „Sf. Împ. Constantin şi Elena”.
Revenind la Chişinău din cadrul eparhiei de nord, am dorit să duc la capăt, ideea înălţării unui sfânt locaş. Am preluat legătura cu domnul Ion Uzun, directorul parcului Dendrariu, şi împreună cu domnia sa, am început să căutăm modalitatea înălţării unei bisericuţe în cadrul acestui minunat parc. Dar pentru înălţarea acestui sfânt locaş era nevoie de sponsori, oameni de bună credinţă, cu inimă mare, pe care noi atunci încă nu-i cunoscusem.
În astfel de împrejurări m-am adresat la o bună creştină şi prietenă a familiei noastre doamna Ala Ioxa (Bălan), care de la bun început, mi-a pus la dispoziţie maşina familiei sale şi eram liber, să mă deplasez, oriunde era nevoie, de a sta de vorbă cu un gospodar şi de a obţine eventuale sponsorizări. De asemenea şi ea încerca să apeleze la diferiţi oameni de bună credinţă, pentru a susţine ideea înălţării unui nou sfânt locaş.
Fiind în căutări, am apelat şi la o rudă de-a mea, domnul colonel Lis Constantin, – exşef la departamentul de menţinere a ordinii publice, în cadrul M.A.I. La întrebarea mea, dacă ar putea să ne ajute cu ceva la construcţia bisericii, domnul colonel Lis a răspuns afirmativ şi fără îndoială. Astfel într-o zi de sâmbătă dimineaţa, domnia sa a venit la scara gazdei unde locuiam atunci şi luându-mă cu maşina personală, am pornit spre ieşirea din oraş.
Ajungând la Stăuceni maşina a cotit la dreapta şi pe una din străzile Stăucenilor, ne-am oprit la poarta unei case nu prea mari, unde am fost întâlniţi cu multă bunătate de stăpânii casei domnul Victor şi doamna Ludmila Copiimulţi. După câteva minute de discuţii, domnul Victor a promis, că v-a susţine integral înălţarea bisericii. Această întâlnire a avut loc în timpul Postului mare. La circa două săptămâni de la prima noastră întrevedere, a avut loc şi un pelerinaj la locuri sfinte aşa ca mănăstirile Boian, Bănceni, Pociaev ( din Ucraina). În acest pelerinaj au fost domnul colonel Constantin Lis, domnul Victor Copiimulţi, doamna preoteasă Mariana soţia mea.
După Sfintele Paşti, la una dintre întrevederi, care a avut loc între mine şi domnul Victor Copiimulţi, sa pus întrebarea, când începem înălţarea sfântului locaş. Atunci eu aceiaşi întrebare am pus-o domnului Ion Uzun, iar el la rândul său, a pus întrebarea în faţa primăriei, la care i s-a răspuns, că nu poate fi amplasat un obiect de cult în cadrul unei zone de agrement. De aici a început căutarea unui alt loc pentru biserică.
Îmi aduc aminte cu plăcere de ziua în care, domnul Victor Copiimulţi, domnul Vasile Ştirbu (ex director Termocom Chişinău) şi eu, a trebuit să stăm sub uşa ex primarului de Chişinău – domnul Serafim Urecheanu, după care, în timpul audienţei, domnia sa, a promis, că ne v-a oferi un loc pentru această intenţie nobilă.
Începând cu luna iunie 2000 şi până în luna august 2001, am fost în aşteptare şi tratative pentru obţinerea locului, dar totul rămânea la nivel de promisiuni, până când am făcut un pelerinaj la mănăstirea „Petru Vodă”, judeţul Neamţ(România), împreună cu domnul Victor Copiimulţi, soţia sa Ludmila şi fiul lor – Alexandru, unde am fost primiţi cu multă dragoste şi ascultaţi cu multă luare aminte, în problema noastră, de către protosinghelul Iustin (Pârvu).
Părintele Iustin, atunci nu a promis nimic, dar a spus două lucruri : „părinte este foarte greu… dar vom pune la rugăciune”; astfel la trei luni de la întâlnirea noastră cu părintele Iustin, ni s-a eliberat “la mână” decizia primăriei, prin care am obţinut terenul necesar.

Dacă în anul 2000, domnul Victor Copiimulţi, dispunea de mijloacele necesare, pentru construcţia unei biserici. În momentul în care, am obţinut locul în noiembrie 2001, situaţia financiară a domniei sale, era complicată şi în aceste circumstanţe, a început căutarea unei alternative în sponsorizarea sfântului locaş, până la momentul noilor posibilităţi în activitatea domnului Victor.
Am început cu rugăciunea, astfel în fiecare săptămână la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, slujeam o sfântă liturghie, destinată soluţionării crizei în care ne aflam. Aceste liturghii s-au slujit, până la momentul mutării noastre pe terenul nou oferit, unde în data de 11.06.2006, sa săvârşit prima liturghie.
După prima noastră întâlnirea cu părintele Iustin (Pârvu), care a avut loc în luna august 2001, au mai avut loc întâlniri permanente în fiecare an, de 2-3 sau chiar 4 ori pe an. De fiecare dată părintele ne povăţuia în cele duhovniceşti şi ne întărea moral în suferinţa noastră, spunând că oricum vom învinge.
Întotdeauna când mergeam la părintele Iustin, dădeam de slujbe la nu mai puţin de 14-15 sfinte biserici şi mănăstiri, ba chiar şi mai mult, iar în pomelnice, erau înscrise numele tuturor prietenilor şi neprietenilor noştri, pentru care ne rugăm de sănătate şi mântuire.
La una din întâlnirile noastre, l-am întrebat pe părintele Iustin, cum vede Sfinţia Sa, instalarea unui vagon pe terenul bisericii şi începerea slujirii. Pentru că ne-am bucura şi de o biserică de lemn ca aceea din cimitirul mănăstirii Sihăstria, dar nu dispunem de posibilităţi materiale, la întrebarea noastră părintele Iustin a răspuns în felul următor : „vagonul nu este cea mai bună variantă, o bisericuţă din lemn ar fi o ideie”; şi iată că, ne având noi bani, am început să ne gândim la ideia înălţării mai întâi a unei biserici de lemn, după care ar urma înălţarea unei catedrale din piatră.
Referitor la viitoarea catedrală din piatră, în momentul în care, a văzut proiectul, părintele Iustin, a spus următoarele : „va fi o catedrală naţională a Basarabiei” şi ne-a spus, că ar fi binevenite unele modificări în proiect, ceea ce ni s-a părut abstract la moment, pe când astăzi, peste câţiva ani, modificările în proiect, sugerate de către Avva Iustin de la „Petru Vodă” – sunt inevitabile.
Atât eu, cât şi credincioşii, dar, în cele mai multe cazuri ctitorii parohiei noastre, am avut mult folos duhovnicesc, moral şi social din învăţăturile şi îndemnurile părintelui Iustin (Pârvu).
După ce preoteasa mea, a dialogat pentru prima dată cu marele stareţ, a constatat următoarele : părinte, îmi zicea ea, părintele Iustin te iubeşte ca pe un copil de-al lui, cinste, de care, cu siguranţă nu sunt vrednic.
Îmi aduc aminte, de privegherile de noapte, la care am luat parte şi de la care părintele Iustin, necătând la vârsta înaintată nu a lipsit niciodată.
În toamna anului 2007, întorcându-mă din Maramureş acasă, împreună cu doctorul Ilie Ţiple şi fiul său Tudor, am poposit la mănăstirea „Petru Vodă”. Era în ziua de joi spre vineri, eram obosit de la drum, dar la ora 12 noaptea la „Petru Vodă” se obişnuieşte, să se săvârşească Sfântul Maslu. Deşi eram foarte obosit, în momentul în care l-am văzut pe părintele Iustin slujind la ai săi 88 de ani, la ora 12 de noapte, ca şi cum ar fi ora 8 dimineaţa, mi-a trecut dintr-o dată toată oboseala şi am luat parte şi eu la Sfântul Maslu, împreună cu soborul preoţesc al mănăstirii.
Deşi părintel Iustin, nu a fost niciodată în Republica Moldova (Basarabia), referitor la parohia noastră şi la construcţia sfintei noastre biserici, el a vorbit de fiecare dată, ca şi cum ar fi de faţă. Asemenea a vorbit şi despre unii prieteni şi ne prieteni, ca şi cum i-ar cunoaşte de o viaţă.
Regret de un singur lucru, că nu am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Iustin, mai dinainte. Îmi asum toată responsabilitatea, spre a afirma următoarele, – că de n-ar fi fost părintele Iustin, noi astăzi nu aveam obţinut locul pentru sfânta biserică, nu aveam această primă biserică şi cele dimprejurul ei; eram foarte săraci sufleteşte. Şi dacă astăzi, generosul om de afaceri domnul Victor Copiimulţi, este ctitor de biserici şi mănăstiri, este graţie intersectării drumurilor noastre cu părintele Iustin (Pârvu).

Text prelucrat integral şi adaptat de Mihail BORTĂ, Cluj-Napoca – Chişinău, aprilie 2008.

© Copyright 2008, Păr.Severian Gheras, teolog Mihail Bortă. Toate drepturile acestui text, aparţin în exclusivitate autorilor.

Părintele Paulin Lecca – Apocalipsa

Părintele Petru Donici (1837-1889)

Din strălucita pleiadă de preoţi, numele cărora este legat de parohia „Sf. Dumitru” din Chişinău, ar trebui să-l pomenim, în primul rând, pe cel pe pământul căruia a fost construită biserica „Sf. Dumitru” – pe preotul Petru Donici.

 

Părintele Pertu Donici este născut în anul 1837. A studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl absolveşte în anul 1859, după care este angajat ca profesor la Şcoala Spirituală din Chişinău (Chişinevskoe duhovnoie ucilişce), unde activează până în anul 1872, când este transferat la Şcoala Eparhială de Fete (Eparhialinoe jenskoe ucilişce).

 

La 7 februarie 1860, este hirotonit ca preot pentru catedrala „Înălţarea Domnului” din Chişinău. La 17 ianuarie 1863, este transferat la biserica „Sf. Teodor Tiron” din Chişinău. A îndeplinit şi unele funcţii în conducerea eparhială. Între anii 1863-1872, a fost adjunctul protopopului bisericilor din oraşul Chişinău, între 1874-1876 – membru al Consiliului Pedagogic de pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău. În anul 1878 este ales protopop al bisericilor din oraşul Chişinău, iar mai apoi este numit în această funcţie de către Arhiereul Eparhial. În această funcţie a activat până la 2 iunie 1884. Până la sfârşitul vieţii pământeşti a fost membru al Frăţiei „Trei Ierarhi” de la Seminarul teologic din Chişinău. La 1 ianuarie 1881 este ales, de către preoţii din Chişinău, membru al Consiliului Eparhial, aflându-se la acest post până în anul 1884.

 

Pentru activitate rodnică pe tărâmul pedagogic şi pastoral, a fost deseori menţionat de către conducerea eparhială. În anul 1863, a fost decorat cu bederniţă, în 1870 e menţionat cu  binecuvântarea Sfântului Sinod, în 1871, este decorat cu scufie violetă de catifea, în 1876 primeşte camilavcă violetă de catifea, în 1879 primeşte crucea de aur şi insigna „Crucii Roşii”, iar în anul 1883 este decorat cu ordinul „Sfânta Ana” de gradul III.

 

După o boală grea şi îndelungată, pe data de 28 septembrie 1889, trece în lumea celor drepţi. Este înmormântat în cimitirul central din Chişinău, alături de mama, soţia, fiul şi nepotul său.

 

Nicolae Fuştei, Biserica “Sf. Dumitru” din Chişinău 100 de ani de la finisarea construcţiei.”

Arhimandritul Gherman (Ierimcioi) Înfrumuseţătorul Mănăstirii Noul Neamţ

 

Înfrumuseţătorul Mănăstirii Noul Neamţ

(fragment)

 Părintele Gherman s-a născut la 17 aprile, anul 1841 lîngă oraşul Chişinău în familia lui Dumitru şi Elena, care au fost părinţi a opt copii. A fost botezat în acelaşi an cu numele Gheorghe. La vîrsta de 7 ani începe a studia în şcoala din satul natal – Durleşti. La zece ani se lipseşte de mamă. Peste doi ani este admis la şcoala judeţeană din Chişinău. Însă din cauza greutăţilor în familie părăseşte şcoala. În anul 1860 pleacă ascultător în muntele Athosului, unde se nevoeşte trei ani. Întorcîndu-se şi auzind de mănăstirea Noul-Neamţ, vine în satul Chiţcani şi se face ascultător în mănăstire. Aici în anul 1869 la 21 septembrie, este tuns în monahism cu numele Gherman, iar peste un an e hiroronit ierodiacon de Arhiepiscopul Antonie. În timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878 activează în Societatea de Caritate, unde îngrijeşte de ostaşii răniţi şi bolnavi. Pentru merite este decorat cu „Medalia de bronz”. În acelaşi an la 5 noiembrie a fost hirotonit ieromonah de Arhiepiscopul Pavel.

            În anii 1881-1882 este ales în rîndul fraţilor superiori (care participau la conducerea mănăstirii alături de sobor), iar în 1889 este numit blagocinul mănăstirii.În noiembrie 1893, noul stareţ este avansat în rangul de egumen. După alegerea sa în funcţia de stareţ – părintele Gherman, începe activitatea de amenajare a mănăstirii după exemplul înaintaşilor săi, după cum vom urmări. La cererea lui şi după judecarea prin diferite instanţe în anii 1896-1900, mănăstirii îi sunt adăugate 323 desetine de pămînt din moşiile Copanca şi Chiţcani. Pentru meritele sale la 6 iulie 1899, egumenul Gherman este decorat cu „Crucea sinodală”. Iar în mai 1905 egumenul Gherman a fost avansat în treapta de arhimandrit. În acelaşi an este numit în funcţia de blagocin al eparhiei de Chişinău.Înaintează Sfîntului Sinod cererea de a primi banii necesari pentru construcţia noii biserici. În anul 1901 primeşte suma necesară, iar în anul următor, la 17 martie Episcopul Chişinăului Iacob sfinţeşte piatra de temelie a viitoarei biserici în cinstea Adormirii Maicii Domnului. În anul 1905 la 14 august noua biserică a fost sfinţită de Ahiepiscopul Chişinăului Vladimir. Iconostasul bisericii a fost zugrăvit de renumitul pictor din Odesa – Şvaichevici, iar interiorul bisericii a fost pictat de Uşacov.Se dezvoltă considerabil şi gospodăria mănăstirii. Pe pămînturile mănăstirii au fost sădite livezi de fructe. Pentru a alimenta cu apa necesară grădinile, tot în acest an au fost săpate fîntîni arteziene. În timpul părintelui Gherman a fost rezolvată problema alimentării mănăstirii cu apă. Pentru aceasta în anul 1907 este ridicat din piatră un turn pentru apă, fiind instalat şi un motor ce funcţiona cu par. Acum cu apă puteau să se alimenteze şi locuitorii satului Chiţcani, pentru că în centrul satului a fost trasată o conductă şi instalat un robinet. În acest an a mai fost săpată încă o fîntînă, deosebită. În 1904 este construit un corpus cu două etaje, acoperit cu olane marseleze, unde în afară de chilii se aflau cizmăria şi croitoria, cît şi un beci pentru păstrarea murăturilor. În anul 1906 într-o clădire de piatră a fost amenajată moara care aducea şi un bun venit mănăstirii. Este înlocuită luminarea cu cherosină a ogrăzii mănăstireşti pe cea cu gaz. Au fost instalate trei felinare: două în ograda mănăstirii, iar altul în afară unde se aflau încăperile pentru pelerini. Au mai fost ridicate grajduri noi, acoperite cu olane, iar în anul 1908 a fost construit un corpus de piatră destinat pentru meserii.Apogeul activităţii părintelui Andronic pe tărîmul stăreţiei este splendida clopotniţă. Din anul 1907 începe a înainta cereri la adresa Sfîntului Sinod de a fi alocată suma necesară de bani pentru construcţia noii clopotniţe, fiind susţinut şi de Prea Sfinţitul Serafim, episcopul Chişinăului care scria Sfîntului Sinod: „Mănăstirea Noul-Neamţ aduce acelaşi folos ca şi Noul Athos şi poate fi pusă ca model pentru mănăstirile ruse de obşte…”. Cererea a fost aprobată în anul 1909 şi „semnată de către ţar: „De acord”. În acelaşi an a fost întocmit proiectul şi devizul pentru înălţarea noii clopotniţe pe lîngă catedrala mănăstirii Noul-Neamţ din judeţul Bender, în suma de 65.095 ruble şi 03 copeici. A fost anunţat şi stareţul cu un ucaz special. Ridicarea clopotniţei a început în anul 1912, iar în 1914, cănd era pe sfîrşite munca la ea, lucrările au fost suspendate. Clopotul mare cîntăreşte 8.688 kilograme, iar masa totală a celorlalte 12 clopote este de 1.600 kilograme. Ea are „lungimea de 10 metri, lăţimea de 10 metri şi înălţimea de 70 de metri”.

 

www.md.chitcani.ru