Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la mănăstirea de maici Sfânta Treime – Cernigov

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu… Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”.

Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată. „Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură…’

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

„Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.”

O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

„Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât…”

„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curând.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Tradus de: Radu Hagiu

SCRISOAREA PARINTELUI PAISIE (AGHIORITUL) REFERITOR LA SEMNELE VREMURILOR, 666

“DUPà FURTUNA DIAVOLEASCÃ, VA VENI ÎNSORIREA DUMNEZEIASCÔ

In spatele duhului lumesc al “libertãtii” de astãzi, al lipsei de respect în Biserica lui Hristos fatã de cei mai mari, pãrinti si dascãli, care au fricã de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhovniceascã, stresul si anarhia, care conduce lumea la impas, la catastrofã sufleteascã si trupeascã.

Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizatã, ce se face prin “cartela” electronicã, se ascunde dictatura mondialã, sclavia lui antihrist. “…ca sã-si punã semn pe mâna lor cea dreaptã sau pe frunte, încât nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adicã numele fiarei, sau numãrul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere sã socoteascã numele fiarei, cãci este numãr de om. Si numãrul lui este sase sute saizeci si sase” (Apocalipsa 15, 16-18).

Sfântul Andrei al Cezareii scrie urmãtoarele:

“Despre numele cel murdar al lui antihrist si despre tâlcuirea numãrului precum si despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi si experienta celor întelepti…, dar nu a binevoit harul dumnezeiesc sã se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzãtor. Insã cercetând cu ratiunea, cu adevãrat multe (nume) se pot afla…”. (Sfântul Andrei al Cezareii, Tâlcuire la Apocalipsã, cap.58, pp. 541-342, editie greacã)

Dar lucru ciudat este cã multi oameni duhovnicesti, pe lângã faptul cã fac tâlcuirile lor proprii, se mai si tem cu o fricã lumeascã de “punerea la dosar”, în timp ce ar fi trebuit sã se nelinisteascã duhovniceste, sã-i ajute pe crestini cu nelinistea cea bunã si sã le întãreascã credinta, si astfel sã simtã mãngâierea dumnezeiascã.

Mã mir cum toate aceste evenimente nu le creazã probleme de constiintã! De ce nu-si pun mãcar un semn de întrebare la tâlcuirile mintii lor? Si dacã îl ajutã pe antihrist la pecetluirea lor, de ce mai trag si alte suflete la pierzare? Cãci la aceasta se referã: “…ca sã însele, dacã este cu putintã, si pe cei alesi” (Mc. 13, 22).

Se vor însela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. In timp ce semnele sunt foarte clare. “Fiara” de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, “înainte mergãtoare ale pecetluirii”, ce aratã? Din pãcate la radio ascultãm numai timpul probabil.

Ce ne va spune Hristos? “Fãtarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti” (Mt. 16, 3).

Asadar, dupã cartelã si dupã buletinul electronic, adicã “îndosarierea” persoanelor, ce se face pentru a înainta cu viclenie la pecetluire, vor spune mereu la televizor cã oarecare a furat cartela cutãruia si i-a luat banii din bancã. Pe de altã parte vor face reclamã “sistemului perfect”, adicã pecetluirii pe mânã sau pe frunte cu raze laser, a numãrului 666, numele antihristului, care nu se va distinge cu ochiul liber.

Din pãcate, iarãsi “anumiti cunoscãtori” îi vor “înfãsa” pe fii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile ca sã nu-i mâhneascã. “Aceasta nu are importantã”. “Nu-i nimic, este destul sã credeti lãuntric”. Si, desi vedem cã Apostolul Petru, care s-a lepãdat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevãrat lepãdare, acestia se leapãdã de Sfânta pecete a lui Hristos, ce le-a fost datã la Sfântul Botez, care este “Pecetea darului Sfântului Duh”, prin primirea pecetii lui antihrist si mai spun apoi cã îl au pe Hristos înlãuntrul lor.

Din pãcate, o astfel de logicã aveau si unii “gnostici” pe vremea sfintilor mucenici, care încercau sã întoarcã pe mucenici de la mãrturisirea lor, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare în “Cuvântul” sãu la mucenicul Gordie:

“…multi încercau sã-l convingã pe mucenic sã se lepede numai cu gura si sã-si pãstreze credinta în suflet prin aceiasi dispozitie lãuntricã, pentru cã Dumnezeu nu cautã la cele pe care le rosteste limba, ci la intentia omului. Insã mucenicul Gordie a rãmas neînduplecat si a rãspuns: “Nu suferã limba cea ziditã de Hristos sã rosteascã ceva împotriva Ziditorului… Nu vã înselati, Dumnezeu nu se lasã batjocorit cãci din cele ce ies din gura sa, fiecare va fi judecat; din cuvintele tale te va îndreptãti si din cuvintele tale te va osãndi”.

De asemenea, sub stãpânirea lui Deciu, s-a poruncit crestinilor sã mãrturiseascã religia închinãtorilor la idoli si crestinii care au mãrturisit si au jertfit idolilor, au primit un certificat scãpând astfel de mucenicie. Dar nu numai acestia s-au lepãdat de Hristos, ci si cei care au dat bani închinãtorilor la idoli si au luat certificatul fãrã sã se lepede de Hristos, asa numitii “libellus”. Dar si pe acestia Biserica noastrã i-a considerat lepãdati, cãzuti.

Sã ne amintim si de minunea sãvârsitã de Sfântul Teodor, care se prãznuieste în fiecare an în sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare: “Iulian Paravatul stiind cã poporul lui Hristos, mai cu seamã în sãptãmâna întâi a Postului Mare, cautã sã se curãteascã si sã se apropie mai mult de Dumnezeu, a voit sã-i spurce. De aceea a poruncit sã punã în piatã în acele zile mâncãruri spurcate cu sângele jertfelor idolesti. Dar Sfântul mucenic Teodor s-a arãtat în vis lui Evdoxie, arhiepiscopul de atunci al Constantinopolului, si descoperindu-i fapta împãratului, i-a poruncit sã-i adune pe credinciosi dis-de-dimineatã ca sã-i împiedice sã foloseascã acele mâncãruri spurcate. Iar lipsa hranei necesare sã o înlocuiascã vremelnic prin colivã… In felul acesta scopul Paravatului a fost zãdãrnicit si poporul cel credincios a fost pãzit nespurcat…”.

Depãrtarea de cele jertfite idolilor a fost rânduitã printr-un canon al Sfintilor Apostoli: “Si apostolii si preotii s-au adunat… (si au hotãrât) sã se fereascã de cele jertfite idolilor si de desfrâu si de (animale) sugrumate si de sânge” (Fp. Apostolilor 15, 6, 20).

Dar cu toate cele pe care le-am arãtat, auzi, din pãcate, o grãmadã de neghiobii ale mintii unor “gnostici” de astãzi. Unul spune: “Eu voi primi buletinul cu 666, si voi pune si o cruce alãturi”. Altul spune: “Eu voi primi pecetea cu 666 pe frunte si voi face si o cruce pe cap…”. Iar altii spun o grãmadã de alte neghiobii, crezând cã se vor sfinti în felul acesta. Dar toate acestea sunt înselãri.

Numai cele care primesc sfintire, numai acelea se sfintesc. De pildã, apa primeste sfintire si se face agheasmã. Insã urina nu primeste sfintire. Piatra se poate face pâine prin minune, dar necurãtia nu primeste sfintire.

Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este pe buletin, pe mânã sau pe fruntea noastrã prin simbolul lui, nu se sfinteste chiar si o cruce de ai face.

Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului sfânt, si harul dumnezeiesc al lui Hristos numai atunci când ne îndestulãm cu Sfânta pecetluire a Botezului, prin care ne lepãdãm de satana, ne unim cu Hristos si primim sfânta pecetluire: “Pecetea darului Duhului Sfânt”.

Hristos sã ne lumineze pe toti. Amin.

Sfântul Munte Athos

Chilia Tanaguda – Mãnãstirea Cutlumus

Sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare 1987

Cu multã durere si dragoste în Hristos

Monahul Paisie

Sf. Părinţi despre amulete

AMULETUL
28. Amuletul este un obiect făcut de oameni, sau luat din natură, în care superstiţioşii cred că le-ar aduce noroc, sau îi apără de pagube sau boli, dar în realitate este semnul văzut al necredinţei în Dumnezeu şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria, (Matei 23, 5), fiindcă este o urîciune înaintea Domnului (Deut. 18,9 -14; VI ec. 61.)
29. “Nu se cuvine clericilor, sau slujitorilor bisericeşti, să se ocupe cu vrăjitoria, sau cu descîntecele, sau cu ghicirea prin semne şi cifre matematice, ori cu astrologia, sau să facă amulete, care sînt legături pentru sufletele lor. Toţi cei ce poartă amulete, să fie alungaţi din biserică” – laod. 36.
30. -”Cine poartă farmece – ierbi la grumajii lui, are parte de slujirea dracilor, iar dacă le va lepăda de la dînsul, să se primească la pricestanie; (Sf. Împărtăşanie)  iar dacă le va tot purta acestea, după învăţătura dintîi şi după a doua şi de nu va vrea să se lepede de la dînsul, să se despartă de Biserică, să se afurisească ca un vrăjitor” – PBG, 132.

sursa: www.dictionarortodox.blogspot.com

Cuvânt despre venirea lui Antihrist şi pentru sfârşitul lumii al Cuviosului Nil Athonitul – Izvorâtorul de mir

„CÂND se va înmulţi fărădelegea, toate prihănirile şi fărădelegile lumii au să se adune într-o necurată fiică a curviei, care are să fie locaş al preacurviei.

Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, a fost Preacurată înainte de naştere, Curată în naştere şi după naştere, şi a născut pe Emanuel, Cel fără de păcat.

Acea necurată fiică, mama tuturor fărădelegilor şia spurcatului Antihrist, are să fie o curvă necurată şi prea-curvă în toată viaţa ei. La această necurată au să se adune toate fărădelegile lumii şi are să nască pe fiul pierzării şi, din pricina lipsirii Darului Sântului Duh de la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor, o să se adune şi o să învieze în ea (în pântecele ei) toate fărădelegile oamenilor. După naşterea fiului păcatului, are să vină toată lipsa în lume.

Întâi: au să se lipsească oamenii de dragoste, de unire, de curăţenie, de frica lui Dumnezeu; în oraşe nu vor mai fi preoţi şi proiestoşi credincioşi; bisericile lui Dumnezeu vor duce lipsă de arhierei, de duhovnici şi de preoţi drept credincioşi (precum au început încă de acum a se lipsi).

Pe urmă se va arăta şi acest necurat, după creşterea vârstei lui şi se va umple de sataniceasca putere ca să facă semne şi minuni cu vrăjitoriile lui, înaintea oamenilor celor pătimaşi, precum a făcut Chinops, vrăjitorul, acea înviere mincinoasă a morţilor şi altele. Dar la oamenii cei sfinţi vrăjile nu au nici o putere, ca să îi amăgească, ci numai la cei întunecaţi cu patimi. Precum Marele Macarie vedea pe femeia aceea în firea ei, iar oamenii o vedeau ca pe o iapă. Şi se va arăta făţarnicul, Antihrist, blând, la începutul propovăduirii lui, ca să plece popoarele la înşelăciunea lui, ca să-l pună împărat. Cu pace şi cu smerenie se va arăta, ca toţi să se închine lui, fiindcă hrana lui este tulburarea oamenilor, căci, atunci când se vor tulbura oamenii, el se va bucura. Că aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu: curvia, preacurvia, sodomia, iubirea de avuţie, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Şi acestea toate, au să odihnească şi să stăpânească toate cetăţile, fiindcă nu se va găsi alt individ vrednic ca să împărăţească în cetăţi. Pentru aceasta va stăpâni toată lumea; şi-l vor avea pe el (pe Antihrist) atotstăpânitor.

Când vor păcătui oamenii, vor considera că îşi lucrează mântuirea lor. Atunci se va defăima Sfânta Evanghelie şi bisericile lui Dumnezeu şi are să fie multă lipsă de cuvântul lui Dumnezeu în lume. Semne şi arătări de la Dumnezeu: lipsă şi foame îndoită, simţită şi gândită. Simţită, că se va închide cerul ca în zilele lui Ilie şi nu va ploua, pentru fărădelegile lor. Şi gândită, adică vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu; că nu se va găsi un om drept cu fapte bune ca să-i înveţe cuvântul mântuirii. Şi se va ridica binecuvântarea lui Dumnezeu de la mâncări şi băuturi şi, cu cât vor mânca mai mult, cu atât mai mult vor flămânzi.

Atunci cei bogaţi îşi vor deschide visteriile lor, aurul şi argintul aruncându-l; acestea se vor defăima şi se vor călca ca pietrele pe drumuri. Atunci se va zămisli răutatea lui Lucifer în inimile oamenilor şi atunci va vieţui păgânătatea cu pecetea lui Antihrist şi se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Sfânta Scriptură: „Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt.” Şi se vor împuţina oamenii, vor slăbi şi vor muri cei pecetluiţi de Antihrist, ca păsările pe drumuri; şi vor mânca oamenii cărnuri de oameni morţi, nemaiputând suferi leşinarea şi foamea. Şi mâncând trupuri moarte vor muri şi ei.

Iar înţelesul pecetei lui Antihrist este: „Al meu eşti, al tău sunt, de bunăvoie vin, nu de silă.” Vai şi amar de cei pecetluiţi de Antihrist! Se va face mare tulburare în lume; şi auzind oamenii că într-alte părţi este pace, se vor muta acolo şi vor găsi, dimpotrivă, mai multă lipsă. Şi vor auzi de la locuitorii locului aceluia: „O, cum aţi venit în acest loc blestemat, unde n-a mai rămas între noi înţelegere omenească?” Şi, atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să poruncească mării să-şi ia cea dintâi stare; şi o să se suie focul cel de sub pământ, cu care se înfierbântă apele cele calde şi are să fiarbă apa mării precum fierb apele în oalele cele de metal. Atunci vor înceta oamenii de a se mai muta din loc în loc. Din fierberea mării se va desfiinţa pământul şi se va usca şi nu va răsări iarba, copacii nu vor înmuguri, vlăstarii şi izvoarele ape-lor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi ai pucioasei.

Iată, vremea se apropie şi voi nu vreţi să înţelegeţi, fiindcă vicleşugurile oamenilor s-au înmulţit; s-au făcut şi stihiile grabnice, că se apropie sfârşitul.

Dar, Dumnezeu, purtând grijă pentru mântuirea tuturor oamenilor celor cu bună voinţă, va trimite, atunci, pe cei trei Sfinţi: pe Ilie, pe Enoh şi pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, ca să propovăduiască şi să întoarcă la mărturisire (pocăinţă) şi să-i înveţe pe acei puţini, care vor vrea să se mântuiască. Şi care nu se vor pecetlui cu pecetea lui Antihrist, vor moşteni împărăţia cerurilor, căci, însemnându-se cu semnul şi puterea cinstitei Cruci, se vor izbăvi din osânda iadului.

De flămânziţi, răbdaţi, că Dumnezeu vă va trimite ajutorul Său din înălţime. Iar oamenii vor zice: iată, cei ce s-au peceltuit cu pecetea lui Antihrist s-au mulţumit. Iar Sfinţii le vor zice: ce mulţumire este aceasta cu însemnarea pecetei celei pierzătoare, care cu înşelăciuni i-a înşelat, nesimţitori fiind, că nu-şi cunosc mântuirea lor?

Şi aceşti oameni răi s-au făcut într-o unire cu dracii, de aceea nu simt foamea şi setea; însă ei flămânzesc şi însetează de 7 ori câte 7 mai mult decât voi, cei drepţi. Răbdaţi puţin, căci cei ce vor răbda, dintre voi, vor trăi în veci.

Atunci, văzând Antihrist pe cei trei Prooroci propo-văduind adevărul şi arătând înşelăciunea lui, se va mânia şi va porunci la ai săi să îi aducă înaintea lui şi, întâi, are să-i momească, zicând: „Pentru ce voi nu vă pecetluiţi cu pecetea împărătească?” Atunci ei îl vor ocări pefaţă pentru înşelăciunile lui, zicându-i: „O, amăgitorule şi înşelătorule Antihrist, nu-ţi ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ne sileşti şi pe noi să te ascultăm? Blestemată este pecetea ta şi slava ta şi cu pierzarea ta a venit şi sfârşitul lumii.” Iar spurcatul, auzind ocările lor şi blestemele ce-i fac Sfinţii, singur are să ia sabia şi are să-i taie. Iar după moartea lor are să poruncească slujitorilor săi să facă cumplite răutăţi, adică: curvii, preacurvii, sodomii şi cumpărări de copii parte bărbătească şi femeiască; vor curvi pe drumuri, ca şi câinii, şi aşa are să se stingă firea omenească, prin aceste chipuri ale răutăţii, adică, prin curvie simţită şi gândită. Pentru răutatea lor îşi vor pierde cuviinţa cea omenească, care o să iasă din minţile lor, pentru multa neastâmpărare a curviei. Se vor face scurţi la stat, ca dracii, fiindcă firea dracilor este scurtă şi rotundă. Că firea dracilor cu a oamenilor celor răi are să se unească şi la scurtimea vârstei au să fie până la cinci palme înălţime. Se vor face oamenii mai vicleni decât dracii, fiindcă dracii n-au trup ca să curvească şi să ucidă, ci numai în gând îndeamnă pe oameni (adică, le şoptesc oamenilor în gând ce să facă, iar oamenii, necunoscând poruncile lui Dumnezeu, cred că aceste gânduri sunt ale lor şi că ceea ce gândesc ei este bine şi le este lor şi celorlalţi spre mântuire, necunoscând, sărmanii, vicleşugurile şi cursele prin care diavolul i-a făcut slujitori ai planurilor lui).

Atunci Antihrist are să se bucure foarte mult, că şi-a împlinit scopul lui cel rău şi dorinţa sa cea fără de lege. Când se va bucura el şi se va veseli, are să îi vie sabia cea cu două ascuţişuri de sus, care-l va sfărâma, iar spurcatul lui trup îl va arunca în veşnica muncă, unde se va munci, împreună cu sufletul cel prea necurat al lui; şi pentru aceasta va fi omorât, spre răsplătirea morţii lui. Şi moartea lui are să facă sfârşit morţilor, după cum moartea lui Abel (pe care l-a ucis Cain) a fost începutul tuturor morţilor, aşa şi Antihrist are să fie sfârşitul tuturor morţilor, şi aşa o să se sfârşească toată lumea.

Numai Unul Dumnezeu ştie şi cunoaşte cele ce vor fi după acestea şi cum au să se sfârşeasă toate. Se va face judecată şi răsplătire şi cei cu fapte bune, ca oile cele fără de răutate, au să împărăţească cu Hristos, în împărăţia cerurilor; iară cei păcătoşi au să fie osândiţi în veşnica muncă a iadului, cu Antihrist împreună şi cu toţi dracii în veci.

SFARŞITUL OMULUI CULES DIN SFINTELE SCRIPTURI, de Smeritul între monahi ZOSIMA PASCAL din Sfânta Mănăstire Neamţu, la 1905

Sf. Paisie Afonitul: Proorociri despre Ultimul Razboi Mondial – teascul Maniei lui Dumnezeu

Ultimul Razboi Mondial, in Apocalipsa este numit teascul Maniei lui Dumnezeu, cand oamenii vor fi striviti ca poamele in teasc, atat de cumplit, incat: au iesit sange din teasc, pana la fraile cailor, de o mie sase sute de stadii. (Apoc. Cap. 14, ver. 19-20)

Sf. Paisie Afonitul ne vorbeste  despre acest mare si infricosat razboi, zicand: Astazi a ceti proorocirile din cartea Apocalipsei, este totuna cu a ceti ziarele: atat de bine si de clar Sfanta Scriptura ne descrie toate evenimentele, ce se intampla in aceste ultime vremi. Iar gandul imi spune, ca se vor mai intampla inca multe evenimente: de pilda, Rusii vor ocupa Turcia, iar Turcia va disparea de pe harta lumii, pentru ca 1/3 din turci vor deveni crestini, 1/3 vor muri in acest razboi, 1/3 vor pleca in Mesopotamia.

Orientul Mijlociu va deveni arena unor razboaie, la care vor lua parte si Rusii. Se va varsa mult sange, caci pana si Chinezii vor trece raul Eufrat, avand o armata de 200.000.000 de oameni. Si ei vor ajunge pana la Ierusalim. Iar o trasatura caracteristica a apropierii  acestor evenimente, va fi daramarea moscheii lui Omar, pentru ca daramarea acestei moschei, va insemna inceperea lucrarilor de reconstruire a templului lui Solomon, pre care Solomon in vechime l-au construit anume pre acest loc.

Iar in Constantinopol, va avea loc un mare razboi intre rusi si europeni, in care se va varsa mult sange. Grecia nu va juca un prim rol in acest razboi, insa ei ii vor da Constantinopolul si nu pentru ca Rusia se va inchina Greciei, ci pentru ca la momentul acela nu vor putea gasi o mai buna rezolvare a situatiei, deoarece vor fi presati de imprejurari grele si atunci ei vor face o intelegere cu Grecia, in urma careia armata Greciei, fiind inca departe de oras, va primi Constantinopolul.

Nu demult cineva mi-a spus, ca in momentul de fata armata Chinei numara doua sute de milioane de oameni, adica cifra concreta despre care scria Sf. Ioan in Apocalipsa. Iar cand veti auzi ca turcii fac baraj in partea de sus a Eufratului si folosesc apa pentru udatul campurilor, atunci sa stiti, ca pregatirile pentru acel mare razboi se apropie de sfarsit si noi ne aflam in pragul Razboiului, caci atunci calea pentru armata cea de doua sute de milione, ce va porni de la rasaritul Soarelui – va fi deschisa – dupa cum ne marturiseste Sfanta Scriptura.

Extras (din cartea “Startii despre vremurile din urma“)

SFINŢII PĂRINŢI CĂLĂUZA SIGURĂ SPRE ADEVĂRATUL CREŞTINISM

Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta… Nu va lasati furati de invaюaturile straine cele de multe feluri.

Evrei 13:7, 9

NU A EXISTAT NICIODATA un asemenea veac al falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioare lumesti si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa dintre acesti invatatori dovedesc sau fagaduiesc „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din vazduh”, ca din partea unor „intelepti” (sau „intelepte”) ce se auto-intituleaza astfel, ce socotesc a cunoaste mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt ca vietuiesc in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte. Unde poate fi gasit in toate acestea adevarul, daca mai poate fi gasit cu adevarat in vremurile noastre atat de ratacite?

Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul adevaratei invataturi, provenind de la Dumnezeu Insusi, neimputinat de-a lungul veacurilor ci mereu proaspat, unul si acelasi in toti cei care il propovaduiesc cu adevarat, purtand spre mantuirea cea vesnica pe cei ce il urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si invatatorii cei adevarati ai predaniei dumnezeiesti ce isi are obrasia in acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cat de putini dintre crestinii ortodocsi stiu aceasta, si cati stiu indeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cat de multi din ierarhii contemporani isi poarta turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci catre caile pierzatoare ale inteleptilor moderni ce fagaduiesc ceva „nou” si se straduie sa-i faca pe crestini a uita invatatura cea adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se gaseste intr-un dezacord deplin cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si a apostolilor Sai, pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata o perioada in care sa fie nevoie a redescoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi s-au indepartat de aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce insetau sa o primeasca. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plina de stralucire a celui de al patrulea secol, si au existat perioade de decadere a constiintei patristice in randul crestinilor ortodocsi; insa nu a existat nicicand vreo perioada, de la intemeierea Bisericii lui Hristos pe pamant, in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingaduit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru randuiala Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa ne calauzim si sa ne inspiram de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si, totusi, au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura mereu proaspata, care nu apartine unei vremi sau a unui neam, ci tuturor vremurilor pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.

Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie limpede ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic inutil. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este nimic altceva decat un joc pentru carturarii heterodocsi si imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre acestia ne„descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fie gata a-si jertfi viata. O astfel de „patrologie” este doar eruditie rationalista ce se intampla sa se ocupe de invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Asemenea carturari  pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti chibzuit, insa ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata pe deplin crestina si monahala a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, ce ne-a fost inmanata de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea povestii lui Buddha”; si inca o suta de fabulatii asemanatoare, fabricate de „experti” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostica in care se fac asemenea „descoperiri” . Cand exista intrebari erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (caci, desigur, exista si dintr-acestea), cu siguranta acestea nu vor fi solutionate cu ajutorul unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si care nu fac altceva decat sa isi duca existenta pe seama ei.

Cand carturarii „ortodocsi” reiau invatatura celor pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetari in acelasi duh rationalist, rezultatul poate fi tragic; caci astfel de carturari sunt luati de multi drept „purtatori de cuvant ai ortodoxiei”, si afirmatiile lor rationaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, inseland astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schmemann, de pilda, in vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseana”, care – necunoscand adevarata traditie patristice a secolelor recente (ce se gaseste mai mult in manastiri, decat in academii) -, isi inchipuie ca a dominat complet teologia ortodoxa a vremurilor moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor rationaliste protestante privind teologia liturgica, asa cum bine a aratat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. 1 Din nefericire, o astfel de demascare vadita inca nu a fost facuta si pseudo-carturarului Sfintilor rusi si al Sfintilor Parinti, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost cel dintai sfant rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorand astfel cele patru secole de Parinti rusi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce cauta zadarnic „originalitatea” in „opera literara” a Sf. Nil din Sora (aratand cu aceasta ca nici macar nu intelege semnificatia traditiei in ortodoxie), il calomniaza pe marele Sfant ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degraba decat un mostenitor al spiritualitatii rasaritene” 2, si incearca,  cu multa stangacie, sa faca din Sf. Serafim [din Sarov] (care in realitate se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de batrani duhovnicesti (stareti) din Rusia” si „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”. 3

Din nefericire, consecintele unei astfel de pseudo-eruditii se regasesc adesea in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale “neconvenabile” referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si, in general, ii abordeaza pe Sfintii Parinti la fel ca majoritatea carturarilor contemporani – fara cinstire si evlavie, ca si cum s-ar afla la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o calauza spre viata cea adevarata si spre mantuire.

NU ASA SUNT adevaratii carturari ortodocsi, nu asa este adevarata traditie patristica, unde predania autentica, neschimbata a adevaratului crestinism este transmisa prin succesiune neintrerupta, atat prin viu grai, cat si prin cuvantul scris si tiparit, de la parinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic.

In secolul al 20-lea, iese in evidenta un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca avand cugetul cel mai patristic dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare deplina, devenind un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. Din fericire, amintirea sa a fost pastrata cu sfintenie de catre ucenicii si urmasii sai, si, in ultimele luni, unul din ucenicii sai de capatai, Arhiepiscopul Averchie, de la Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa impreuna cu o serie din predicile sale.4 In aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia si respectul ierarhului fata de Sfintii Parinti, ucenicia sa fata de ei, si smerenia sa covarsitoare, care este multumita doar atunci cand transmite ideile si vorbele Sfintilor Parinti, si nu ceva din cele ce ii apartin. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Invatatura despre Sfinta Treime este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa port mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei infatiseaza cina cea dumnezeiasca, iar eu sunt doar slujitorul ospatului lor dumnezeiesc”.

In alta predica, Arhiepiscopul Teofan ne da pricinile smeririi sale in fata Sfintilor Parinti – o caracteristica atat de tipica marilor purtatori ai invataturii patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atat de gresit interpretata de carturarii lumesti drept o „lipsa de originalitate”. In predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de al saselea Sinod Ecumenic, tinuta in 1928 la Varna, in Bulgaria, el daruieste credinciosilor „un cuvant despre insemnatatea Sfintilor Parinti si Dacali ai Bisericii pentru noi, crestinii. In ce consta maretia lor, si pe ce se intemeiaza insemnatatea lor deosebita pentru noi? Biserica, fratilor, este casa Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului (1 Timotei 3:15). Adevarul crestin este pastrat in Biserica prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar are trebuinta de o pastrare dreapta si de o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti se gaseste tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talmacitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietilor lor, prin cunoasterea lor profunde a cuvantului lui Dumnezeu, si bogatia harului Duhului Sfant care salasluieste in ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decat citate din chiar Sfintilor Parinti (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care sustin acest punct de vedere.

Ultimul Sfant Parinte din care arhiepiscopul Teofan il citeaza, pe larg, in predica sa, este unul apropiat lui in timp, un inainte-mergator al sau in transmiterea autenticei traditiei patristice in Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dubla insemnatate pentru noi, astazi: nu numai ca este un Sfant Parinte apartinand aproape vremurilor noastre, dar si cautarea sa dupa adevar este foarte asemanatoare celei a cautatorilor sinceri de astazi, si astfel el ne infatiseaza cum este cu putinta pentru „iluminatul om modern” sa se departeze de la robia covarsitoare a idelilor si modurilor de gandire moderne, si sa intre inca o data in atmosfera curata a patristicii (adica, a cugetarii cu adevarat crestine ortodoxe). Este extrem de insufletitor pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar s-a smuls din legaturile „cunoasterii moderne” si a patruns in traditia patristica, pe care a primit-o, impreuna cu cartile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre.

„Pe vremea cand eram inca student”, il citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, 5 „nu existau bucurii sau distractii pentru mine! Lumea nu-mi infatisa nimic atragator. Mintea imi era afundata cu totul in stiinte, si in acelasi timp ardeam de dorinta gasirii adevaratei credinte, a adevaratei invataturi a acesteia, straina de toate greselile dogmatice si morale.”

„In acelasi timp, deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoasterii umane, in stiintele cele mai inalte si profund dezvoltate. Ajungand la aceste limite, am intrebat stiintele: “Ce daruiti voi unui om, ca sa-l poata numi al lui? Omul este vesnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie vesnic. Aratati-mi aceasta stapanire vesnica, aceasta bogatie adevarata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormant! Pana acum vad numai cunoastere care se sfarseste pe pamant, care nu poate exista dupa despartirea sufletului de trup’.”

Tanarul cautator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, aratand o cunoasterea profunda a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pamantului. Drept raspuns la toate intrebarile sale chinuitoare a primit acelasi raspuns, pe care cautari asemanatoare il primesc in si mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Stiintele au ramas tacute.”

Apoi, „pentru un raspuns multumitor, un raspuns viu si cu adevarat trebuitor, m-am intors la credinta. Dar unde esti ascunsa, o, adevarata si sfanta Credinta? Nu te-am putut recunoaste in fanatism {papism} care nu s-a pecetluit cu blandetea Evangheliei; ci rasufla patima si trufie rationalista! Nu te-am putut recunoaste in invatatura arbitrariului {protestantism} care s-a despartit de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamand cu emfaza si mandrie descoperirea unei credinte crestine noi, adevarate, dupa trecerea a 18 secole de la Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul! O! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, ridicandu-se din neincrederea in sine-mi, din neincrederea in tot ce era exigenta, tanguindu-ma din pricina nestiintei, a necunoasterii de catre mine a adevarului.”

„Si am inceput adesea, cu lacrimi, sa il implor pe Dumnezeu sa nu ma lase jertfa greselii, ci sa imi arate calea dreapta, pe care trebuie sa ma indrept catre El, in calatoria-mi nevazuta a cugetului si inimii. Si, o, minune! Dintr-odata un gand sezu inaintea mea… Inima mi s-a indreptat catre el ca in imbratisarea unui prieten. Acest gand m-a inspirat sa studiez credinta la izvoare – in scrierile Sfintilor Parinti! ‚Sfintenia lor’ mi-a zis gandul, ‚da chezasie de credibilitatea lor: alege-i drept calauze’. Am ascultat. Am gasit o cale de a obtine lucrarile sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu ravna am inceput sa le citesc, analizandu-le in profunzime. Terminand de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai inainte de toate in scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglasuirea lor, minunata, mareata lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, marturiseau o singura invatatura unanima, o invatatura Dumnezeiasca!”

„Cand intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presarat cu stele fara de numar, atat de deosebite ca marime dar raspandind aceeasi lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand intr-o zi de vara scrutez marea cea intinsa, acoperita de o multime de corabii cu panzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corabii ce se duc sub un singur vant spre o singura tinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta canta o cantare dumnezeieasca, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor!”

„Si ce invatatura gasesc in ele? Gasesc o invatatura repetata de toti Parintii, si anume, ca singura cale spre mantuire este urmarea neconditionata a sfaturilor Sfintilor Parinti. ‚Ai vazut’, zic ei, ‚pe cineva inselat de o invatatura mincinoasa, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevointelor ascetice? – atunci sa stii ca acela s-a urmat pe sine-si, propria-si intelegere, propriile-i pareri, si nu invatatura Parintilor’ (Avva Dorotei, Invatatura a cincea), care alcatuieste predania dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta traditie, ca si cu un bun nepretuit, Biserica isi hraneste fiii. Acest gand a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gand bun este inceputul fiecarui lucru bun…. Acest gand a fost pentru mine intaia fantana pe taramul adevarului. Aici sufletul meu isi gaseste odihna fata de valuri si vanturi. Acest gand a devenit piatra de temelie pentru cladirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gand a devenit steaua mea calauzitoare. A inceput regulat sa-mi lumineze calea cea atat de grea si plina de suferinta, cea ingusta si nevazuta, a mintii si inimii, catre Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gand, si am vazut ca pricina tuturor erorilor consta in nestiinta, in uitarea, in lipsa acestui gand.”

„Citirea Parintilor m-a incredintat cu limpezime ca mantuirea in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse era neindoielnica, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, caci nu au pastrat intregi nici invataturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la inceputurile ei. Mi-a infatisat ce a facut Hristos pentru omenire, in ce consta caderea omului, de ce a fost necesar un Rascumparator, in ce consta mantuirea data de Rascumparator. M-a facut sa stiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simta, sa vada mantuirea in sinesi, fara de care credinta in Hristos este moarta, iar crestinismul este doar un cuvant si un nume, daca nu este pusa in lucrare! M-a invatat sa privesc vesnicia drept vesnicie, inaintea careia un mileniu de viata pamanteasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastra ce masoara vreo jumatate de veac. M-a invatat ca viata pamanteasca trebuie petrecuta in pregatirea pentru vesnicie… Mi-a aratat ca toate indeletnicirile pamantesti, placeri, cinstiri, mariri – sunt jucarii desarte, cu care copii mari se joaca si isi pierd binecuvantarea vesniciei… Pe toate acestea Sfintii Parinti ni le spun cu limpezime desavarsita in minunatele lor scrieri sfinte.’

Arhiepiscopul Teofan isi incheie pledoaria patristica cu acest apel: „Fratilor, lasati acest gand bun (luarea Sfintilor Parinti drept calauza) sa va fie stea povatuitoare in vremea peregrinarii pamantesti, pe valurile marii acestei vieti!”

Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat in deceniile de cand au fost rostite. Lumea a inaintat pe calea apostaziei de la Adevarul crestin, si a devenit chiar si mai limpede ca nu exista nici o alternativa la aceasta cale, in afara de urmarea caii fara de compromisuri a adevarului, care ne-a fost inmanata de catre Sfintii Parinti.

Totusi, nu trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti doar ca sa „invatam despre ei”; daca nu facem nimic altceva decat aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decat cei ce discuta fara de folos in academiile moarte ale acestei civilizatii moderne ce piere, chiar si atunci cand aceste academii sunt „ortodoxe” si teologii invatati din ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfintenie” si „spiritualitate” si „indumnezeire”, dar nu au experienta necesara pentru a cuvanta direct inimii sufletelor insetate si a le intoarce spre dorirea caii luptei celei duhovnicesti, nici nu au cunoasterea pentru a sesiza greseala fatala a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu tigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii „canonici” apostati de tradarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti, mai degraba, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vietii adevarate, a mantuirii sufletului, chiar si cand stim ca astfel vom iesi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniti de ea. Daca facem aceasta, vom gasi calea spre iesirea din mlastina incurcata a gandirii moderne, bazata chiar pe parasirea invataturii celei sfinte a Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sunt extrem de „contemporani”, prin faptul ca se adreseaza direct luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferind raspunsuri la intrebarile cruciale ale vietii si mortii pe care carturarimea academica se teme indeobste chiar sa si le puna – si atunci cand o face, da un raspuns inofensiv care „explica” aceste intrebari celor ce sunt doar curiosi despre ele, dar nu inseteaza dupa raspunsuri. Vom gasi calauzire adevarata din partea Parintilor, doar invatand smerenia si neincrezandu-ne desartei noastre intelepciuni lumesti, pe care am primit-o impreuna cu aerul acestor vremuri rau-mirositoare, increzandu-ne celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi in ei adevarati parinti, atat de greu de gasit in zilele noastre, cand iubirea multora s-a racit (Matei 24:12) – parinti al caror singur tel este sa isi calauzeasca fiii catre Dumnezeu si catre Imparatia Sa Cereasca, unde vom pasi si vorbi cu acesti oameni ingeresti in vesnica bucurie negraita.

Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate, care sa nu isi gaseasca solutia printr-o citire atenta si smerita a Sfintilor Parinti: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astazi, sau cea a schismelor si „jurisdictiilor”; fie pretentia de viata duhovniceasca ridicata de „renasterea harismatica”, sau ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evolutia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei si a „controlului nasterilor”; fie apostazia rafinata a „serghianismului”, care daruieste institutia unei biserici, in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovationismului”, care incepe cu „indreptarea calendarului” si sfarseste intr-un „protestantism de rit rasaritean”. La toate aceste intrebari Sfintii Parinti, si Parintii nostri in viata, care ii urmeaza, sunt singurii nostri calauzitori siguri.

Episcopul Ignatie si alti Parinti recenti ne-au aratat noua, crestinilor de pe urma, care Sfinti parinti sunt mai importanti de citit, si in ce ordine. Sa fie aceasta drept inspiratie pentru noi toti, spre a aseza invatatura patristica ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre dobandirea vietii vesnice! Amin.

________________________________________________________________________

1. “Teologia liturgica a Par. A. Schmemann,” in The Orthodox Word, 1970, No. 6, Pp. 260-280.

2. O teza respinsa in totalitate de Nadejda Gorodetsky in Sfantul Tihon Zadonski, inspirator al lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.

3. Vezi introducerile lui Fedotov la scrierile acestor Sfinti in O comoara a spiritualitatii rusesti, Sheed & Ward, New York, 1948.

4. O biografie scurta a sa poate fi citita in The Orthodox Word, 1969, No. 5.

5. Din Volumul I al Operelor adunate ale Episcopului Ignatie in rusa, pp. 396-401.

Sf. Ioan Damaschin: Despre Dumnezeiasca Întrupare, despre purtarea de grijă de noi şi despre mântuirea noastră

Cel îndurat, Cel care a dat existenţa şi Cel care a dăruit o existenţă fericită, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutăţii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea faţă de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieţii plină de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin (Fac.3,7) – care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea şi grosolănia corpului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei (Fac. 3,21) – care a fost izgonit din paradis (Fac. 3,23-24), potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte şi supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întîi l-a povăţuit în multe chipuri, chemîndu-l să se pocăiască prin suspin şi cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea aproape a întregului neam omenesc (Fac. 6,13), prin amestecul şi împărţirea limbilor (Fac. 11,7), prin supravegherea îngerilor (Fac. 18,1-33; 19,1-22), prin incendierea oraşelor (Fac. 19,24-25), prin apariţiile tipice dumnezeieşti, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrîngeri, prin semne şi minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeţi. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspîndise în multe feluri, care subjugase pe om şi care îngrămădise în viaţă tot felul de răutate şi să readucă pe om la o existenţă fericită. Dar pentru că prin păcat a intrat moartea în lume (Rom. 5,12), ca o fiară sălbatică şi neîmblînzită, distrugînd viaţa omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mîntuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morţii, ci încă prin El să fie întărită şi înnoită firea, să fie povăţuită prin fapte, să fie învăţata calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică. În sfîrşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuşi creatorul şi Domnului primeşte să lupte pentru creatura Lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Fac. 3,5), acum este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mîna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decît omul să învingă pe tiran şi nici nu răpeşte cu forţa pe om de la moarte, ci pe acela pe care altă dată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun şi Cel drept l-a făcut iarăşi biruitor şi a mîntuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce părea cu neputinţă. Înţelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil. Căci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, Fiul Unul născut şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel care este în sînul lui Dumnezeu şi al Tatălui (In. 1,18), Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu (In. 1,1-2) şi există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2,6), se pogoară aplecînd cerurile, adică smerind fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui prin o pogorîre inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorîrea. Şi fiind Dumnezeu desăvîrşit, se face om desărvîrşit şi săvîrşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (Ecles.1,9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decît ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvîntul S-a făcut fără schimbare trup (In. 1,14) din Duhul Cel Sfînt şi din Maria Sfînta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5), fiind zămislit în preacuratul pîntece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătură bărbătească (In. 1,13) sau din naştere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfînt şi în chipul celei dintîi faceri a lui Adam. Şi se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecînd neascultarea noastră şi făcîndu-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să dobîndim mîntuire.

Despre modul zămislirii Cuvîntului şi a întrupării Lui dumnezeieşti

Îngerul Domnului a fost trimis la Sfînta Fecioară, care se trage din seminţia lui David (Mt. 1,166; Lc. 1,27): “Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evr. 7,14,13), după cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: “Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine” (Lc. 1,28). Ea s-a înspăimîntat din pricina cuvîntului, iar îngerul a zis către ea: “Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi Îi vei pune numele Iisus” (Lc. 1,20-21). “Căci El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mt. 1,21). Pentru aceea cuvîntul Iisus se tălmăceşte mîntuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: “Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Lc. 1,34). Iarăşi zice îngerul către ea: “Duhul cel sfînt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfîntul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 1,35). Iar ea a zis către el: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău” (Lc. 1,38).

Deci după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfînt S-a pogorît peste ea potrivit cuvîntului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dîndu-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sîngiurile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pîrga frămîntăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfînt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvîrşit dintr-o dată. Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvîntul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care există aparte mai dinainte, ci locuind în pîntecele Sfintei Fecioare, Şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sîngiurile curate ale Pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti, şi însuşi Cuvîntul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvîntului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrşit, Acelaşi S-a făcut prin fire om desăvîrşit. Nu Şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existenţa, pe care l-a luat din Sfînta Fecioară, fără sa să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în fiinţa trupului şi fără ca să se schimbe fiinţa trupului în firea dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o.

Despre cele două firi contra monifiziţilor

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pămînt şi nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci S-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă şi în realitate El nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvîntul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gîndesc, al unei singure firi.

Dar noi învăţăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, după cum rezultă omul din suflet şi corp, sau după cum corpul rezultă din cele patru elemente şi din cele deosebite, aceleaşi. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se numeşte Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit, din două şi în două firi. Cuvîntul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvînt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi s-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă, şi dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de toată blasfemia.

Cum va fi cu putinţă ca o fire să primească deosebiri substanţiale contrare? Cum este cu putinţă ca aceeaşi fire să fie în acelaşi timp zidită şi nezidită, muritoare şi nemuritoare, circumscrisă şi necircumscrisă?

Dacă ei susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că el este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare, şi nu întrupare, sau că este numai om, după cum susţine Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvîrşit în Dumnezeire şi desăvîrşit în omenire? Şi cînd vor putea ei susţine că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire şi ipostasă. Cînd spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se ştie că nu spunem aceasta referindu-ne la definiţia sufletului şi a corpului, căci este cu neputinţă să spunem că sufletul şi corpul comparate unul cu altul sînt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sînt foarte multe, toţi primesc aceeaşi definiţie a firii, căci toţi sînt compuşi din suflet şi corp, toţi participă firii sufletului şi posedă fiinţa corpului şi o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe şi diferite. Cu toate aceste fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet şi corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cîndva un alt Hristos din Dumnezeire şi omenire, în Dumnezeire şi omenire, acelaşi şi Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hritos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvîrşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscor, Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au spus urîtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei şi adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desăvîrşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanţială, adică reală şi nu imaginară. Iar cînd spunem substanţială nu înţelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sînt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul străluceşte prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor.

Cuvîntul Îşi împropriază cele omeneşti – căci ale Lui sînt toate cele ale sfîntului Lui trup – împărtăşeşte corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însuşirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părţilor şi a unirii după ipostasă şi pentru că a fost unul şi acelaşi cel care a lucrat atît pe cele dumnezeieşti cît şi pe cele omeneşti în fiecare din cele două forme cu tovărăşia celeilalte. Pentru aceea se zice că S-a răstignit Domnul slavei (1 Cor. 2,8), deşi firea Lui dumnezeiască nu a pătimit. Tot astfel se mărturiseşte că Fiul omului era în cer înainte de patimă, după cum însuşi Domnului a spus (In. 1,13). Unul şi acelaşi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire şi cu adevărat Fiul omului, adică om. Cunoaştem că atît minunile cît şi patimile sînt ale Lui, deşi acelaşi cu altă natură făcea minunile şi cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul că ştim că după cum se păstrează unitatea ipostasei Lui, tot astfel se păstrează şi deosebirea substanţială a firilor. Şi cum s-ar păstra deosebirea, dacă nu s-ar păstra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile să se deosebească între ele. Aşadar în ce priveşte modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la fiinţă, spunem că el se uneşte cu extremităţile: în virtutea Dumnezeirii Sale se uneşte cu Tatăl şi cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se uneşte cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Dar cu privire la modul prin care sînt unite firile Lui, spunem că se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui şi au o ipostasă compusă, în virtutea căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi.

Întreaga fire dumnezeiască în una din ipostasele ei s-a unit cu întreaga fire omenească şi nu parte cu parte

Cele comune şi universale sînt atribuite şi celor particulare care sînt sub ele. Comun este fiinţa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr şi nu prin fire. Fiinţa este afirmată de ipostasă, pentru că fiinţa este desăvîrşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinţa, ci în ceea ce priveşte accidentele, care sînt însuşiri caracteristice. Însuşirile caracteristice, însă, aparţin ipostaselor şi nu firii. Ipostase se defineşte: fiinţa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenţa în sine. Fiinţa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreaga fiinţă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie ci ipostasa care suferă.

Astfel, mărturisim că firea dumnezeirii este în chip desăvîrşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfîntul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvîrşit, Fiul Dumnezeu desăvîrşit, Sfîntul Duh Dumnezeu desăvîrşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvîntul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvîrşită a dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească şi nu parte cu parte. Căci spune dumnezeiescul Apostol: “În El locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu sîntem siliţi să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfîntul Duh la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu decît prin bunăvoinţa şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvîntul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră cînd ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gînditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoare lipsită de una din acestea nu este om. El în întregime m-a luat pe mine în întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie în întregime mîntuirea. Căci ceea ce este neluat este nevindecat.

Aşadar, Cuvîntul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii. Şi cînd Cel superior îngăduie, mintea lui Hristos Îşi arată propria Sa conducere. Cu toate acestea este supusă, urmează Celui superior şi lucrează pe acelea pe care voinţa dumnezeiască le vrea.

Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul; ea nu locuieşte împreună cu Dumnezeire, după cum rătăceşte părerea blestemată a ereticilor, zicînd că într-un vas de 50 de litri nu încap 100 de litri, judecînd pe cele imateriale în chip material. Căci cum se va putea spune că Hristos este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit şi deofiinţă cu Tatăl şi cu noi, dacă în El s-a unit o parte a firii dumnezeieşti cu o parte a firii omeneşti?

Spunem că firea noastră s-a sculat din morţi şi s-a înălţat şi s-a aşezat de-a dreapta Tatălui, nu în sensul că toate ipostasele oamenilor au înviat şi s-au aşezat de-a dreapta Tatălui, ci în sensul că firea noastră întreagă este în ipostasa lui Hristos. Căci zice dumnezeiescul Apostol: “Ne-a sculat împreună cu El ne-a aşezat împreună cu El în Hristos” (Efes. 2,6).

Spunem şi aceasta că unirea s-a făcut din fiinţe comune. Căci orice fiinţă este comună ipostaselor cuprinse sub ea şi nu se poate găsi o fire sau fiinţă particulară şi deosebită, pentru că atunci ar fi necesar să spunem că aceleaşi ipostase sînt şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită şi să spunem că Sfînta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită. Prin urmare aceeaşi fire se găseşte în fiecare din ipostasele ei. iar cînd spunem după fericiţii Atanasie şi Chiril că firea Cuvîntului S-a întrupat spunem că Dumnezeirea S-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem să spunem că firea Cuvîntului a pătimit, căci nu a pătimit în El Dumnezeirea. Spunem, însă, că a pătimit în Hristos firea omenească, fără să lăsăm să se înţeleagă toate ipostasele omeneşti, ci mărturisim că Hristos a suferit în firea omenească. Astfel cînd spunem “firea Cuvîntului” indicăm pe însuşi Cuvîntul. Iar Cuvîntul posedă şi comunul fiinţei, dar şi particularul ipostasei.

Despre însuşirile celor două firi

Mărturisind că acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, spunem că Acelaşi le are pe toate cîte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are pe toate cîte le are Adam cel dintîi, afară de păcat numai, adică: corp şi suflet raţional şi cugetător. Potrivit celor două firi, El are duble însuşirile naturale ale celor două firi: două voinţe naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; două activităţi naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc şi cel omenesc, şi înţelepciune şi cunoştinţă atît dumnezeiască cît şi omenească. Căci, fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu Tatăl, voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu; iar fiind deofiinţă şi cu noi, acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om. Ale Lui sînt minunile, ale Lui sînt şi patimile.

Despre îndumnezeirea firii trupului şi a voinţei Domnului

Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii, ci, după cum spune Grigore Teologul, “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”*, iar eu îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu, căci cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupării, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvîntul şi prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc. După cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare şi schimbare, tot astfel hotărîm că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. Prin faptul că “Cuvîntul s-a făcut trup” (In. 1,14), nici Cuvîntul n-a ieşit din graniţele Dumnezeirii sale şi nici din măririle sale proprii demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea lui sau însuşirile lui fireşti. Căci au rămas, şi după unire, firile neamestecate, iar însuşirile acestora nevătămate. Trupul Domnului, însă, s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvîntul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvîntului unit cu el, Cuvîntul arătîndu-şi prin el propria lui energie. căci ferul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul.

Aşadar, trupul era muritor prin el însuşi, dar dătător de viaţă din cauza unirii după ipostasă cu Cuvîntul. Tot astfel şi cu îndumnezeirea voinţei; nu spunem că activitatea firească a ei a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa lui dumnezeiască şi atotputernică şi a devenit voinţa Dumnezeului înomenit. Pentru aceea voinţa firii sale omeneşti voind să se ascundă n-a putut de la sine (Mc. 7,24), din cauză că Dumnezeu Cuvîntul a binevoit să-şi arate în el însuşi existenţa reală a slăbiciunii voinţei omeneşti. Voind, însă, a curăţat pe lepros (Mt.8,3; Mc.1,42; Lc.5,13) din pricina unirii cu voinţa dumnezeiască. trebuie să se ştie că îndumnezeirea firii şi a voinţei este dovada cea mai semnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenţa celor două firi şi celor două voinţe. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ci arată atît pe cel înroşit prin foc, cît şi pe cel care înroşeşte prin foc, şi arată că sînt două şi nu unul, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singure firi compuse, ci arată două firi şi unirea cea după ipostasă. Căci spune Grigore Teologul: “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”**. Şi prin cuvintele “dintre firi”, “una” şi “alta” a arătat că sînt două.

Despre progresul Domnului în înţelepciune, vîrstă şi har

“El sporea, spune Scriptura, în înţelepciune, în vîrstă şi în har” (Lc. 2,52). Creştea în vîrstă; dar prin creşterea în vîrstă scotea la iveală înţelepciunea care se afla în el. Mai mult: el îşi făcea progres al său progresul oamenilor în înţelepciune, în har şi în îndeplinirea buneivoinţe a Tatălui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor, şi-şi însuşea pretutindeni firea noastră. Dar cei care afirmă că el progresa în înţelepciune şi în har, ca şi cum ar fi primit un adaos la acestea, afirmă implicit că unirea celor două firi nu s-a făcut din primul moment al existenţei sale în trup şi nici nu mărturisesc unirea după ipostasă, ci ascultînd* de prostul Nestorie, născocesc o unire relativă şi o simplă locuire a Cuvîntului în om, “neştiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire” (1Tim.1,7). Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvîntul din primul moment al existenţei sale în trup, şi mai mult că a existat în el şi avea identitatea ipostatică cu el, cum oare nu l-a îmbogăţit în chip desăvîrşit cu toată înţelepciunea şi harul? Trupul nu s-a împărtăşit de har şi nici n-a participat prin har însuşirilor Cuvîntului, ci, mai degrabă, în virtutea unirii după ipostasă, prin care atît cele omeneşti cît şi cele dumnezeieşti sînt ale unuia singur Hristos – căci acelaşi era şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp – izvorăşte lumii harul, înţelepciunea şi plinătatea tuturor bunurilor.

Despre cele de după înviere

După învierea din morţi a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea şi setea, somnul şi oboseala şi cele asemenea. Căci chiar dacă a gustat din mîncare după înviere (Lc.24,41-43), totuşi nu în virtutea unei legi a firii – căci n-a flămînzit – ci în virtutea întrupării sale, ca să învedereze adevărul învierii, anume că este însuşi trupul lui, care a suferit şi a înviat. N-a lepădat nici una din părţile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea şi corpul şi sufletul raţional şi gînditor, voliţional şi activ şi astfel se aşază în dreapta Tatălui (Mc.16,19; Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evrei 12,2; 1Petru 3,32), voind dumnezeieşte şi omeneşte mîntuirea noastră şi lucrînd, pe de o parte dumnezeieşte, purtarea de grijă, conservarea şi conducerea tuturora, iar pe de altă parte omeneşte, amintindu-şi de vieţuirea sa de pe pămînt, văzînd şi cunoscînd că este adorat de toată făptura raţională. Sfîntul lui suflet cunoaşte că este unit după ipostasă cu Dumnezeu Cuvîntul şi că este împreună adorat ca suflet al lui Dumnezeu şi nu ca simplu suflet. Înălţarea de la pămînt la cer şi coborîrea lui iarăşi sînt activităţi ale unui corp circumscris: “Căci va veni iarăşi, spune sfînta Scriptură, către voi aşa precum l-aţi văzut mergînd la cer” (Fapt. 1,11).

Despre şederea în dreapta Tatălui

Spunem că Hristos s-a aşezat cu trupul în dreapta lui dumnezeu şi a Tatălui, dar nu vorbim de o dreaptă spaţială a Tatălui. Căci cum va avea o dreaptă spaţială cel necircumscris? Dreapta şi stînga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatălui slava şi cinstea Dumnezeirii, în care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl, există înainte de veci, şi în care, după ce s-a întrupat în vremurile din urmă, şade şi cu trupul, deoarece trupul lui este slăvit împreună cu el. Căci este închinat de toată creaţia într-o singură închinăciune împreună cu corpul lui.

Pentru cei care întreabă dacă ipostasa lui Hristos este creată sau necreată

Ipostasa Cuvîntului lui Dumnezeu înainte de întrupare a fost simplă, necompusă, necorporală, necreată; cînd s-a întrupat, însă, şi a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusă din Dumnezeirea pe care o avea întotdeauna, şi din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are însuşirile celor două firi şi este cunoscută în două firi. Din această pricină aceeaşi unică ipostasă este necreată, în virtutea Dumnezeirii, şi creată, în virtutea omenirii, văzută şi nevăzută. Altfel, sîntem siliţi sau să împărţim pe unicul Hristos, dacă spunem două ipostase, sau să fie negată deosebirea firilor şi să introducem schimbare şi amestecare.

Cînd Cuvîntul a fost numit Hristos?

Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvîntul, după cum mint unii, înainte de întruparea din Fecioară şi nici nu s-a numit de atunci Hristos. Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa sufletelor. Noi afirmăm, însă, că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul în care s-a sălăşluit în pîntecele sfintei pururea Fecioarei, s-a făcut trup în chip neschimbat şi a fost uns trupul cu Dumnezeirea. “Aceasta este ungerea omenirii”, după cum zice Grigore Teologul*. Iar prea sfinţitul Chiril al Alexandriei, scriind către împăratul Teodosie, a spus acestea: “Eu spun că Iisus Hristos nu trebuie să se numească nici Cuvîntul din Dumnezeu fără omenire şi nici templul care s-a născut din femeie, fără a fi unit cu Cuvîntul. Aceasta pentru motivul că prin numele Hristos se înţelege Cuvîntul cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvîrşite prin întrupare”**. iar în scrierea către împărătese, spune astfel: “Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvîntului născut din Dumnezeu Tatăl care este gîndit şi există deosebit. Noi, însă, n-am fost învăţaţi să gîndim sau să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvîntul s-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Iisus Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XLIV,9; Evr.1,9), adică cu Duhul de la Dumnezeu şi Tatăl. Dar că ungerea este pentru omenire nu se va îndoi nimeni din cei care sînt obişnuiţi să judece drept”***. Iar Atanasie, cel de veşnică pomenire, în cuvîntul despre mîntuitoarea întrupare spune astfel: “Dumnezeul care există înainte de venirea în trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (In.1,1), fiind nevăzut şi impasibil. Dar cînd s-a făcut om este adus prin trup numele Hristos, pentru că numelui îi urmează patima şi moartea”****.

Chiar dacă sfînta Scriptură zice: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei” (Ps. XLIV,9 : Evr.1,9), totuşi trebuie să se ştie că de multe ori dumnezeiasca Scriptură întrebuinţează timpul trecut în locul viitorului, ca în versetul următor: “După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut cu oamenii” (Varuh 3,38); cînd s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a arătat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, şi următorul text: “La rîul Vavilonului*****, acolo am şezut şi am plîns” (Ps. CXXXVI,1), căci aceasta niciodată nu s-a întîmplat.

Dacă cei care întreabă ar lăsa să se înţeleagă că cel care s-a născut din sfînta Născătoare de Dumnezeu este din două firi, spunem: da, sînt două firi, căci acelaşi este Dumnezeu şi om. Tot astfel şi despre răstignire, înviere şi înălţare. Aceste fapte nu sînt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este în două firi, a suferit şi a fost răstignit cu firea cea pasibilă, căci pe cruce a fost răstignit cu trupul şi nu cu Dumnezeirea. Dar dacă ar răspunde negativ la întrebarea noastră: dacă au murit două firi, vom spune: prin urmare n-au fost răstignite cele două firi, ci Hristos a fost născut, adică Cuvîntul dumnezeiesc înomenindu-se a fost născut în trup, a fost răstignit în trup, a pătimit în trup, a murit în trup, rămînînd, însă, impasibilă Dumnezeirea lui.

Către cei care spun: dacă Hristos are două firi, sau adoraţi creaţia închinîndu-vă unei firi create, sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată

Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh; înainte de înomenirea lui îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvîntul este adorat din pricina Cuvîntului şi în Cuvînt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi cînd este dezbrăcat şi cînd este îmbrăcat, iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar cînd ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întîmplat de multe ori, şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar cînd este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el – căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc – tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu cuvîntul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupul lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat.

Pentru ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi nu Tatăl şi nici Duhul? Ce a săvîrşit întrupîndu-se?

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfîntul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămînă însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămînă imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupîndu-se din sfînta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să dăruiască iarăşi omului aceea potrivit căreia l-a făcut la început. Căci l-a făcut “după chipul lui” (Fac. 1,26), adică gînditor şi liber, şi “după asemănare” (Fac. 1,26), adică desăvîrşit în virtuţi, atît pe cît este cu putinţă firii omeneşti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeieşti sînt acestea: lipsa de grijă, curăţia, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi a fi lipsit de orice răutate: Aşadar, la început l-a pus în comuniune cu el – “căci l-a făcut pentru incoruptibilitate” (Înţ. Sol. 2,23) – şi l-a ridicat prin comuniunea cu el către incoruptibilitate. Din pricina călcării poruncii, însă, am întunecat şi am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns în viciu şi am fost lipsiţi de comuniunea dumnezeiască. “Căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14). Şi ajungînd noi în afara vieţii, am căzut în stricăciunea morţii. Pentru că Dumnezeu ne-a dat o stare mai bună, dar n-am păzit-o, Cuvîntul ia starea mai rea, adică firea noastră, ca să înnoiască, prin El însuşi şi în el însuşi, starea omului “după chipul şi după asemănarea lui” (Fac.1,26), ca să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute – căci ne-a făcut virtutea prin el însuşi uşoară de practicat – ca să ne libereze de stricăciune prin comuniune cu viaţa, făcîndu-se pîrga învierii noastre şi să reînnoiască vasul cel netrebnic şi stricat, ca să ne răscumpere de tirania diavolului, chemîndu-ne la cunoştinţa de Dumnezeu, să ne întărească şi să ne înveţe să biruim pe tiran prin răbdare şi smerenie.

A încetat religia demonilor, s-a sfinţit zidirea prin dumnezeiescul sînge, s-au surpat capiştele şi templele idolilor, s-a sădit cunoştinţa lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinţă, Dumnezeirea nezidită este închinată, un Dumnezeu adevărat, creator şi Domn al tuturora; virtuţile sînt îndeplinite, nădejdea învierii s-a dăruit prin învierea lui Hristos; diavolii se înfricoşează de oamenii pe care altă dată îi ţineau sub a lor robie. Şi lucru minunat este că toate acestea s-au făcut prin cruce, prin patimi şi prin moarte. În tot pămîntul s-a predicat vestea cea bună a cunoaşterii lui Dumnezeu şi n-a pus pe fugă pe cei potrivnici cu ajutorul războiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul oştilor; nu, ci puţini oameni goi, săraci, neînvăţaţi, persecutaţi, bătuţi, daţi morţii, au biruit pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, predicînd pe cel răstignit în corp şi pe cel care a murit, căci cu ei era puterea atotputernică a celui răstignit. Moartea, atît de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altă dată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii.

Acestea sînt izbînzile venirii lui Hristos! Acestea sînt semnele puterii lui! Căci n-a mîntuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea (Ieşir.14,16-31; Deut.11,4), ci mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pămînt (Num.16,31-33; Deut.11,6), nici nu arde cu foc (Num. 16,35) şi nici nu porunceşte să fie loviţi cu pietre cei păcătoşi (Iisus Navi 7,25), ci convinge, prin blîndeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pentru ea şi să se bucure de roadele ei. Altă dată cei care păcătuiau erau pedepsiţi, dar stăruiau mai departe în păcat şi păcatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, însă, oamenii aleg pentru credinţă şi virtute asupriri, torturări şi moarte.

Slavă ţie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Înţelepciune, Putere şi Dumnezeule atotputernic! Ce-ţi vom da noi neputincioşii, în schimbul tuturor acestora? Căci toate sînt ale tale şi nu ceri de la noi nimic altceva decît să ne mîntuim; dar şi pe aceasta o dai şi din pricina nespusei tale bunătăţi eşti chiar recunoscător celor care o primesc.

Mulţumesc ţie celui care ne-ai dat existenţa, celui care ne-ai dăruit o fericită existenţă, celui care ne-ai adus, prin negrăita ta bunăvoinţă, iarăşi la această stare pe noi, cei căzuţi din ea!

(“Dogmatica”, Ed. Scripta 1993, trad. Pr. D. Fecioru)

Copia scrisorii trimisă tuturor Creştinilor de către Sfântul Patriarh Tihon din temniţa bolşevică

Cu mila Domnului nostru Iisus Hristos, Patriarhul Tihon, ucenicul şi pătimitoriul Lui, merg la moarte mucenicească pentru Hristos şi credinţa Pravoslavnică, cu mare bucurie duhovnicească, deoarece eu nădăjduiesc la mila lui Dumnezeu, că Domnul nostru Iisus Hristos mă va număra în Ceata Mucenicilor, învrednicindu-mă de Cununa cerească şi nu numai pre mine, ci şi pre toţi acei cari mă vor urma şi nu vor intra în cârdăşie cu Serghie şi cu puterea sovietică, şi nu vor primi pectea lui antihrist, ci vor merge la munci şi la moarte pentru Hristos şi credinţa Pravoslavnică. Pentru că toţi acei cari vor răbda până la sfârşit, se vor învrednici de Cunuile cele muceniceşti şi vor moşteni Împărăţia Ceriurilor. Toţi acei cari vor rămâne până la sfârşitul vieţii lor, credincioşi Domnului Hristos şi Pravoslaviei.
Copiii mei! Vă Blagoslovesc pre voi în Numele Domnului nostru Iisus Hristos! Să fie cu voi Blagoslovenia lui Dumnezu şi a mea în veci. Amin. Iară pre Serghie şi pre toţi episcopii şi preoţii cei cari au vândut pre Hristos şi credinţa Pravoslavnică, pre lupii cei în piele de oaie, îi Blestem! Îi Blestem pre pierzătorii Sufletelor creştineşti, cari nu au vrut să meargă împreună cu mine la mucenicie, ci s-au lepădat de Dumnezeu şi de credinţa Pravoslavnică şi au iscălit să colaboreze cu puterea sovietică, ca să piardă Suflete creştineşti şi Pravoslavia. Iată pentru cari lucru au primit ei “libertatea”. Iară eu pre toţi aceştea îi predau Anafemei! Copiii mei, voi mai mult pre mine nu mă veţi mai vedea şi glasul meu nu-l veţi mai auzi, deoarece eu nu mă învoiesc să iscălesc ca să lucrez cu necurata putere sovietică şi de aceea pre mine nu mă vor mai elibera din temniţă, ci mă vor munci, ca să mă omoare. Iară pre episcopii şi preoţii cei cari au iscălit, pre aceia i-au eliberat şi Serghie, cari au luat cu sila Prestolul Patriarhiei, s-au făcut prieten al satanei. El a iscălit să lucreze cu satana! Să dea la munci şi la moarte pre toată ierarhia bisericească şi pre tot clerul bisericesc, cari nu se învoieşte să lucreze împreună cu ei şi cu puterea sovietică. Serghie, acest lup în piele de oaie, a predat de acum la moarte mai mult de o sută de Episcopi şi mii de duhovnici, luptărori pentru Pravoslavie şi ei de acum nu mai sânt, căci au fost împuşcaţi. Dar iată că şi eu îmi aştept pedeapsa cu moartea, cari din clipă în clipă trebuie să vie.
Copii! Pravoslavie în Rusia nu mai este şi nici nu va mai fi, căci nu va mai rămâne la libertate nici un episcop sau preot, slujitor al lui Dumnezeu! Ci vor rămânea la libertate numai acei episcopi şi preoţi, cari vor fi agenţi GPU, căci ei vor sluji o vreme în biserici, ca să piardă Sufletele cele creştineşti. Şi atunci când ei cu totul vor aduce norodul în rătăcire şi minciună, atunci ei vor convinge norodul ca să lucreze şi în Sfintele Dumninici, şi în Sfintele Sărbători, şi să nu mai ţină nici Sfintele Posturi, ci cu totul să se predea şi să se supună pre sine puterii sovietice: “Căci toată stapânirea dela Dumnezeu este”. Iar atunci când stăpânirea va dărâma bisericile şi le va preface pre unele în cluburi şi teatre, atunci norodul să stea cuminte şi să rabde cu “smerenie”. Căci unde merge păstorul, acolo merge şi turma. Nu pot să vi le descriu în amănunt pre toate cele ce vor fi în acele vremi, deoarece eu acuma cu totul sânt umflat de foame şi mâna mea nu mai scrie bine, nu mai am nici putere şi vederea tare mi-a slăbit. Şi de aceea, dacă ceva nu am scris până la capăt, după conţinut îndreptaţi.
Copiaţi această scrisoare şi o transmiteţi tuturor Creştinilor, dar şi prin viu grai să le spuneţi la toţi credincioşii aceste ultime ale mele cuvinte. Vă Blagoslovesc înainte de moarte: rugaţi-vă singuri prin casele voastre, fără preoţi, deoarece ei sânt lupi în piele de oaie. Singuri îngropaţi morţii, singuri botezaţi copiii. Iar căsătoriile, să le blagoslovească tata şi mama cu Sfintele Icoane. Rugaţi-vă fiecare după cum ştie şi după cum poate, ţineţi toate Posturile, cinstiţi Sfintele Sărbători, păziţi credinţa Pravoslavnică pană la sfârşit.
Copii! Pe vremea stăpânirii sovietice credinţă Pravoslavnică nu va mai fi. Şi atâta vreme nu va mai fi credinţă Pravoslavnică, cât va fi şi stăpânirea sovietică. Dar dacă noi ne vom ruga neâncetat şi vom posti, apoi atunci va mai fi pentru o scurtă vreme, o oarecare libertate religioasă. Şi atunci, toţi revoluţionarii bisericeşti: popii şi vlădicii, slujitorii sovietelor, ucigătorii şi pierzătoirii Sufletelor creştineşti din nou îşi vor ocupa locurile în biserici, de cari ei odinioară s-au lepădat. Dar voi, robii cei aleşi a lui Dumnezeu, să nu vă împărtăşiţi cu ei, şi să nu mergeţi la ei ca să vă rugaţi, căci ei toţi se află subt Anafemă şi Blestem. Şi pentru ca ei iarăşi să aibă dreptul dela Dumnezeu să săvârşească Sfintele Slujbe în Biserică, ei trebuie să se roage şi să postească în zatvor vreme de trei ani de zile, având voie să mănânce numai o bucată de pâine şi să bea un pahar cu apă, odată în zi, după apusul Soarelui. Iar după aceast Canon, să se spovedească deschis înaintea norodului pentru păcatele lor şi numai după aceea vor putea să primească iarăşi dela Dumnezeu darurile şi drepturile depline ale unui preot creştin, în toate eparhiile. Căci drepturile şi darurile preoţeşti şi arhiereşti vor supraveţui numai în Japonia, şi aceasta, dacă japonezii vor rămâne tari în credinţă până la sfârşit şi nu Îl vor vinde pre Hristos. Iară prin alte ţări, Pravoslavia abia dacă va mai supraveţui câte puţin, pe alocuri. Iar aşa numiţii înnoitori ai credinţei, cei ce singuri pre sine se “sfinţesc” şi se numesc creştini, preoţi şi arhierei, aceştea toţi se află în slujba satanei, în slujba minciunii şi a înşelării Sufletelor creştineşti, căci atunci în biserici, “urâciunea pistiirii va sta în locul cel Sfânt”. Urâciune a pustiiri, cari îşi trage rădăcina sa încă din vremea despărţirii Bisericii Răsăritului de Biserica Apusului, cea din Roma. Dar Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nu va mai răbda această fără de Lege şi va veni să Judece noroadele.
Copii! Vă mai spun încă odată, din tot Sufletul, aflându-mă în boală, pre patul de moarte, ca un bolnav, cari înainte de moarte primeşte uşurare de boala sa, iar apoi se ia dela dânsul şi boala, şi moartea: va mai fi o oarecare libertate religioasă şi pre urmă gătiţi-vă pentru Dreapta şi Înfricoşata Judecată, Jdecata cea mai de pre urmă, definitivă şi fără de nici o întoarcere. Fiecare om să aştepte Judecata lui Dumnezeu. Amin.
Tradus din rusă de Dumitru Lăpuşneanu, Bucureşti România.

Învăţături ale Sfinţilor şi Cuvioşilor Părinţi despre Antihrist

Efrem Sirul:
Luaţi amite fraţii mei! Covârşirea fiarei şi meşteşugirea vicleniei ei, de la pântece începe! Căci, după ce va fi strâmtorat cineva, lipsindu-se de bucate, va fi silit a primi pecetea lui, dar nu peste toate mădularele trupului, ci pe mâna dreaptă şi pe frunte, va fi pus păgânescul chip, ca să nu mai aibă stăpânire omul, să se pecetluiască cu mâna dreaptă cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte, nici să nu se pecetluiască în numele Domnului, nici cu prea slăvita şi cinstita Cruce a lui Hristos, Mântuitorul nostru. Că ştie ticălosul, că dacă se va pecetlui cineva cu Crucea Domnului îi risipeşte toată puterea lui şi pentru aceasta pecetluieşte dreapta omului, că aceasta este care pecetluieşte toate mădularele noastre. Asemenea este şi fruntea, care, ca un sfeşnic ce poartă făclia luminei, adică semnul Mântuitorului pe faţă.

Sf. Chiril al Ierusalimului:

Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci “lepadarea de credinta” (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai dinainte.

Sf. Nil Athonitul:

Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. (…) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca, dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi, s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca intru dansii faradelegea (…) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (…) Si se va ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri…

Parintele Cleopa:

Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei dinainte de potop …

Sf. Teofan Zavoratul:

Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va salaslui o adevarata apostazie.

Sf. Tihon din Zadonsk:

“Crestinii care traiesc fara frica de Dumnezeu, care nu fac adevarata pocainta si sunt lipsiti de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?”. Nicidecum. “Dar multi dintre ei zidesc biserici, imbraca evangheliile in aur si argint, cos vesminte pentru biserica, aduc lumanari si tamaie”. Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui Dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. “Dar multi merg la biserica ca sa se roage, sa Il slaveasca, sa Ii cante si sa Ii multumeasca lui Dumnezeu!”. Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei 15,) si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. “Si atunci se afla intr-o stare primejdioasa?”. Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si nu-L cinstesc pe singurul Dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin pacat diavolului – daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. “Si ei cred in Dumnezeu?”. Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se departeaza – iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14).

Sf. Lavrentie de la Cernigov:

Restaurarea Bisericilor se va face pana la venirea antihristului si in toate va fi o bunastare materiala nemaipomenita. Iar voi, cu reparatiile in biserica noastra sa mai ingaduiti, fiti modesti si cu masura in aspectul ei exterior, ci mai bine sa va rugati mai mult si sa umblati la biserica atat timp cat inca se mai poate…(…) Multi duhovnici si slujitori ai Bisericii isi vor pierde sufletul in vremea antihristului! (…) Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manstiri se vor deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon. Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna Antihrist) sa nu mergeti in ele.

Sf. Serafim de Virita:

Va veni vremea cand nu prigoana, ci banii si inselaciunile lumii acesteia ii vor indeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca in vremea prigoanei ateiste. Pe de o parte vor inalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura imparatia minciunii si a raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se mantuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni, caci prigoanele vor avea un caracter cat mai subtil si neprevazut, infricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul:

Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei care o mananca.

Sf. Ignatie Briancianinov:

… Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele, vadite si directe. (…) Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini (!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce…(…) O, vremi nenorocite! O, stare nenorocita! O, dezastru spiritual, nevazut oamenilor patimasi, neasemuit mai mare decat toate calamitatile naturale! O, nenorocire, inceputa in timp si nesfarsindu-se in timp, ci trecand in vesnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, inteleasa numai de dreptii crestini si de adevaratii monahi, ascunsa celor pe care-i invaluie si-i pierde!

Cuv. Seraphim Rose:

“Intr-un asemenea veac – scrie Arhiep. Averchie Tausev – pentru a fi un adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului” (…) Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. “Sub haina unei imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o prigoana ascunsa impotriva crestinismului… Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul pierzarii sufletele – ceea ce inseamna moarte duhovniceasca” (…) Ispita belsugului si a confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, “slujitorii lui Antihrist sa straduie mai mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia, multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele “tari libere”, unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei (..) este o primejdie si mai mare pentru sufletul unui crestin (decat o prigoana la aratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant si-l face sa uite de Rai. Intreaga “cultura” contemporana, indreptata numai catre cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta “cultura” il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se, incetul cu incetul, viata duhovniceasca”. Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: “toate lucrurile care se intampla in zilele noastre – la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- {…} nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale”, iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre “crestini”, ca si de catre necrestini. (…) “Toti cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura de lux si confort”.

Sf. Ioan Maximovici:

El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca “fiinta suprema” si ca lumea sa i se inchine. (…) va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului.

Fericitul Filotei Zervakos:

Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume…(…) Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. (…) Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca… Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos. Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii. (…) Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! (…) Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. (…) E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci “vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra”…

Protologia şi eshatologia la Sfântul Maxim Mărturisitorul (traducere din l. rusă de Mihail BORTĂ

Protologia şi eshatologia la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Fragment din Raportul prof. Arhiepiscopul Afanasie ( Evtici ) la conferinţa Învăţăturile eshatologice ale Bisericii. ( Moskova 14-15 noiembrie 2005 )

Protologia şi eshatologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – Experienţa tălmăcirii, răspunsul 60 către Talasie.

Despre aşa numita Evanghelie, Sfântul Părinte vorbeşte şi în altă parte : Sf. Evanghelie este zămislită în creaţie, adică de la Dumnezeu ( Hristos ) , prin trup, acţiune independentă (αυτουργίας), care are Împărăţia în veac, în care ( Împărăţie ) noi vom avea bucurie nesfârşită, deoarece această zi este neânserată şi fără sfârşit. Scriptura spune : ( din scriptură ) numind harul evanghelic zi, sau anume acea taină care a Creat acest har, în care Dumnezeu doreşte, ca noi toţi, după cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel : ( Tim. 13. 13 ) Pentru că ziua luminii veşnice este Hristos.

Aşadar, după Sf.Maxim, Taina lui Hristos, este realatată în Dumnezeiasca Evanghelie cu bună vestire dumnezeiască a vieţii veşnice şi a îndumnezeirii, ca pe o bucurie imensă a proslăvirii omului şi a tot ce a fost creat de Dumnezeiasca veşnicie, blajinitate şi iubire, pe care Dumnezeu le-a pregătit în Fiul Său Unul Născut şi Prea iubit, Care prin Întrupare s-a făcut şi Fiu al Omului, rămânând întotdeauna, şi înainte de Întrupare şi după ce s-a făcut om. Unul şi Acelaşi, Prea iubit Fiu a lui Dumnezeu. ( prologul Evangheliei de la Ioan şi epistolei către Efeseni, inspirându-se din acestea Maxim formulează Protologia şi Eshatologia sa. ) Întruparea şi Înomenirea lui Hristos, nouă oamenilor ne-a adus şi ne-a dăruit îndumnezeirea şi asemănarea cu Dumnezeu. ( cum a spus în zilele noastre părintele Iustin ( Popovici ) fiind călăuzit de învăţătura Sf.Maxim. )

De aceea după Sf.Maxim, întreaga creaţie Dumnezeiască, şi întreaga Apocalipsă – parţial sunt înscrise în Sf.Scriptură – Acestea fiind doar o înştiinţare şi o manifestare temporală a Tainei Întrupării; cu alte cuvinte toată înaintea arătare, evanghelică, bisericească, cosmică, eshatologică a lui Hristos – Dumnezeu-Om.

Despre aceasta scrie de Dumnezeu înţeleptului Maxim : Taina Întrupării Cuvântului ( Logosului ) conţine ( în sine ) sensul (τήν δύναμιν) tuturor misterelor şi proto-chipurilor scripturistice. Şi cine a cunoscut Taina Crucii şi a Morţii ( lui Hristos ) acela a cunoscut cuvintele ( logosurile – motive ) cele mai înainte vorbite. Acela care este iniţiat în sensul ( tainic ) a Învierii, intră şi în cunoaşterea ţelului, pentru care Dumnezeu de la început a adus totul la fiinţare.

În acest text nu prea mare, dintr-o parte se întrevede Protologia Sfântului Maxim ( în care se spune despre stare dintru început a logosurilor – cuvinte ) şi pe de altă parte, Eshatologia Sf.Maxim ( Învăţătura lui Hristos, care descoperă ţelul dintru

început al creaţiei ). Dar în acelaşi timp între Protologie şi Eshatologie, Sfântul Maxim teologhiseşte despre Taina crucii şi a Morţii, ca despre o mişcare ispăşitoare, mântuitoare şi iconomică contra păcatului şi a morţii.

Această realitate trecătoare, ca patimile ispăşitoare constructive ale lui Hristos, Sf.Maxim la fel le menţionează foarte serios în teologia sa, deoarece el este un teolog soteriologic, contra învăţăturilor scolasticilor din evul mediu, care puneau întrebări ipotetice. Acum putem spune că această iconomie mântuitoare trecătoare constructivă se numeşte επισαχθείσα οικονομία – iconomie adăugătoare a chinurilor lui Hristos, între a Sa Întrupare şi Înviere. De menţionat însă, că ispăşirea constructivă face parte din marea Taină a lui Hristos şi nu modifică Sfatul Dumnezeiesc dintru-început, a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru îndumnezeirea şi unirea omului cu Dumnezeu.

Nesfârşitele calcule a acestui mare mister despre Dumnezeu-om, le putem vedea în Răspunsul 60, a Sf.Maxim către ucenicul său – Talasie, monah african, care avea o râvnă caracteristică monahilor – cunoaşterea celor mai adânci taine a credinţei şi vieţii creştine, aceasta cu întrebările sale, chema răspusurile adânci ale învăţătorului şi a marelui teolog din capitala Bizanţului, care trăia atunci în mănăstirea sa din Africa. Aceiaşi taină Dumnezeu – om, dar de această dată din altă perspectivă, o putem vedea în Răspunsul 59 către Talasie, în acea parte unde Sfântul Părinte tâlcuieşte Sfântului Apostol Petru ( I Petru 1.9 )

Acum vom aminti cuvintele, de la începutul Răspunsului 60 către Talasie, foarte importante pentru tema noastră : Taina Hristică , cuvântul Scripturii o numeşte – Hristos. ( Col. 1. 26 ) adică este aceiaşi – Hristos şi Taina lui Hristos. Iar aceasta este neânchipuită şi necuprinsă unire după Ipostasuri, ( într-o singură Faţă ) a dumnezeirii după Ipostaziere ( a Feţei ) şi formulându-se o singură ipostază ( μίαν σύνθετον υπόστασιν) de la ambele naturi ( Dumnezeieşti şi omeneşti ). Aceasta este o taină Sacramentală Mare ( Ef. 3, 3.9, 5.32, Col I. 26-27; I Tim. 3. 16 )

Acesta este este scopul blajin ultim ( τέλος ) , pentru care totul s-a creat. Acesta este ţelul Dumnezeiesc preconceput ( de Dumnezeu ) înainte de început şi caracterizând ( acest ţel ) , noi spunem că acesta este preconceput ( de Dumnezeu ) , facerea (σκοπός) Căruia, este pentru tot şi nu pentru ceva ( alteceva ). Uitându-se la acest ultim ţel (τέλος) Dumnezeu, a creat toată lucrarea Sa. Acesta într-adevăr este un ţel ultim ( πέρας ) a Sfântului Plan Dumnezeisec, şi a celor pe care El îi are în acest plan, a cărui săvârşire v-a fi – Înălţarea în Dumnezeu, a tot ce este creat de El ( Efeseni 1. 10 -11 ) Această Taină cuprinde toate veacurile şi se manifestă prin acel nemăsurat şi fără de sfârşit, care a fost înainte de toate, Mare Sfat Dumnezeiesc, a cărui Vestitor a fost, Logosul Dumnezeiesc ( Cuvântul lui Dumnezeu – Hristos ) , care s-a făcut om şi a făcut cunoscută, dacă se poate spune aşa, adâncimea cea mai interioară a harului Părintesc, care în sine a arătat ţelul ultim, care este toată făptura creată de la începutul Facerii.