Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for Iunie 2007

Părintele Alexandru Baltaga – unul din preoţii martiri ai Basarabiei

Posted by mihailmaster pe Iunie 30, 2007

Alexandru BaltagaAlexandru Baltaga (1861-1941) – unul din preoţii martiri ai Basarabiei

Pentru autoritatea sa în randul clericilor şi munca depusă în slujba Bisericii, Gala Galaction îl considera pe părintele Alexandru Baltaga patriarh al preoţilor basarabeni.

S-a nascut la 14 aprilie 1861, în com. Lozova, jud. Lăpuşna, în familia preotului Stefan Baltaga. Dupa scoala primara din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu mentiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chisinau, dupa care a lucrat doi ani ca pedagog la Scoala Spirituala de baieti din capitala guberniei. A fost hirotonit ca preot in 1886, pe seama parohiei Calarasi, jud. Lapusna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Parintele a infiat si crescut doi copii: Vsevolod si Margareta. In anii 1893-1895, 1898, 1902 si 1919-1925 conduce Congresele scolare ale Basarabiei si este ales, succesiv (din 1903 pana in 1918), presedinte al congreselor eparhiale anuale din Basa¬rabia si intre 8 martie 1905—1 decembrie 1926.

Intre 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chisinau. Din 1925 a fost membru al Adunarii Eparhiale a Arhiepiscopiei Chisinaului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial in Congresul National Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Romane.

Intre 1922-1935, a activat in calitate de presedinte al Consiliului de administratie al „Uniunii Clericilor ortodocsi din Basarabia”. Membru in Sfatul Tarii Congresul eparhial de la Chisinau l-a desemnat ca reprezentant al preotimii basarabene in Sfatul Tarii, intre 21 noiembrie 1917 si 27 noiembrie 1918.

In calitate de deputat in Sfatul Tarii, la 27 martie 1918, voteaza pentru unirea Basarabiei cu Regatul Roman. Pentru slujirea sa exemplara la altar, parintelui Baltaga i-au fost conferite mai multe distinctii bisericesti si laice. Este arestat noaptea si anchetat la Chisinau La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea parintelui Baltaga, care tocmai oficia Sfanta Liturghie in Biserica Sfantul Alexandru din Calarasi. A refuzat sa se conformeze solicitarii sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adaugand ca se va pune la dispozitia lor numai dupa ter¬minarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neimbracat si dus la Chisinau, unde este anchetat in subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat ca „in anul 1918, avand o atitudine dusmanoasa fata de Rusia Sovietica, a participat activ in cadrul Sfatului Tarii si a votat pentru instrainarea Basarabiei de Rusia sovietica si pentru unirea ei cu Romania […]

În anii urmatori, fiind un cleric activ, a luptat contra miscarii revolutionare”, conform unui document, in limba rusa, aflat la dosarul intocmit de politia politica sovietica in 1940-1941. Rudele parintelui sustin ca, in timpul anchetei, parintele a trebuit sa suporte presiunile fizice si psihice la care il supuneau anchetatorii sovietici, spunandu-i: „Arata-ne pe Dumnezeul tau!”, fata de care parintele Alexandru a replicat: „Atunci cand tu imi arati mintea ta, atunci ti-L arat si eu pe Dumnezeul meu!”.

Parintele Baltaga este deportat in Kazan unde, la 7 august 1941, indura moartea muceniceasca. In octombrie 1995, Adunarea Eparhiala a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vietii sale pentru canonizare.

Un articol de Adrian Nicolae Petcu, FluxChisinau, Basarabia/Romanian Global News 29 iunie 2007

Anunțuri

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Preoţi de ieri preoţi de azi, Sfinţii închisorilor | Leave a Comment »

Ortodoxismul Basarabean

Posted by mihailmaster pe Iunie 29, 2007

rem-galaction-ok1.jpg

Ortodoxismul Basarabean 

de Gala Galaction

În mintea românului cărturar, din alte provincii decât Basarabia şi profan în ale Bisericii şi ale Teologiei, „ortodoxismul basarabean” înseamnă ceva exterior şi pitoresc. Ne-am intâlnit adeseori cu clerici basarabeni. Am intrat de câteva ori prin bisericile dintre Prut şi Nistru şi am asistat, în catedralele de la Chişinău, din Bolgrad sau din Ismail, la o liturghie solemnă, sau la un polihronian de tile mari… Este adevărat că, din punct de vedere al prezentării, clerul şi bisericile basarabene au pecetea lor deosebită şi interesantă. Fraţii preoţi se cunosc de departe că sunt basarabeni, prin îmbrăcămintea lor, croită ceva mai altfel decât la Bucureşti, prin cizmele lor pravoslavnice, dar mai cu seamă – cel puţin în majoritate – prin păstrarea tradiţională a pletelor bogate şi bărbii orientale.

O sută de ani de viaţă despărţită de vatra românească, sub stăpânire moscovită şi în tovărăşie bisericească cu fosta biserică ţaristă, trebuie, în chip firesc, să lase urme, de tot felul, în fiinţa clerului românesc din Basarabia. Cercetătorul celor o sută de ani de viaţă bisericească petrecută de fraţii noştri sub ocârmuirea moscovită îşi va da seama, cu mirare şi cu admiraţie, că preoţii basarabeni au avut şi au dovedit o încăpăţânată şi mută putere de împotrivire la îmbierile şi la momelile chiriarhiei rusificate. Preotul moldovean, care învaţă bine limba rusească şi ştie să săvârşească pe slavoneşte sfintele slujbe, era sigur de bunăvoinţa vlădicului rus şi de cinstea şi de răsplăţile stăpânirii bisericeşti. Dar pentru astea, trebuia să uite puţin că este moldovean şi că poporul nu vrea să auză, în biserică, slujbă slavonească… Prea puţini fraţi preoţi moldoveni s-au lăsat ispitiţi de favoarea şi dărnicia episcopală, cu preţul ocolirii limbii moldoveneşti. Dar orice rezistenţă are şi latura ei de abdicări. Clerul moldovean a trebuit să primească, pe ştiute şi pe neştiute, si certe elemente de influenţă rusească, mai ales când, în sine, erau progresiste şi binefăcătoare. 

Înfăţişarea arhitectonică a bisericilor basarabene, ridicate în secolul de dominaţie rusească, ritmul şi nuanţele ritualului, cum şi cântarea bisericească, au primit o pecete şi mai adâncă de diferenţiere, faţă de caracterele vechi moldoveneşti. Chipul proporţionatei, zveltei şi florale biserici a lui Ştefan cel Mare a pierit. În Ismail, în Bolgrad, în Chişinău, chiar şi în Comrat s-a ivit biserica pătrată, cu tălpi grele cât lumea, cu spaţii interioare imense, şi cu o pictură cărnoasă şi revoluţionară, la antipozii vechei noastre picturi bizantine… 

Sfintele slujbe preoţeşti şi arhiereşti au început a avea o podoabă şi o gravitate, pe care noi românii, ucenicii eclesiarhilor greci, nu le cultivăm totdeauna. Trebuie să recunoaştem că ritmul bisericesc basarabean, în special când este prezentat de un arhiereu, are o amploare şi o măreţie indiscutabile. Şi, fireşte, trebuie să recunoaştem că înrâurirea bisericii ruseşti şi-a avut, aici, partea ei cea bună. Cântarea din biserică a ajuns vaporoasă, ciudată, cu melancolii de stepă, polifonică, foarte surprinzătoare, pentru urechea noastră obişnuită cu psaltichia grecească…

O lume nouă, cu nordic misticism, înaintează către noi, prin ceaţa acestor cântări bisericeşti, ca un imens convoi de perelini slavi, porniţi spre Ierusalim, şi cântând, cu jale slavonă, psalmii lui David… 

După trecere de vreme şi după dreaptă cântărire a impresiilor noastre, trebuie să ajungem la judecata că aceste aspecte exterioare ale ortodoxismului basarabean – întru nimic supărătoare – sunt, în fond, o zestre interesantă a Bisericii Româneşti şi că unele laturi şi amănunte ar merita chiar să fie imitate şi răspândite şi prin regiunile clelalte bisericeşti, cu ortodoxie mai anemiată. Ortodoxismul basarabean are superioară importanţă, dacă priveşti în profunzimile lui sufleteşti şi dogmatice. Aici competenţa privitorului român – fie el oricât de cărturar – dacă nu este şi teolog nu este suficientă. 

Ortodoxismul basarabean este mult mai mult decât ceea ce putem prinde şi nota din portul preoţesc, din profilul sfintelor lăcaşuri, şi din atmosfera ceasurilor litughice. Acest ortodoxism comoară în adâncime şi nu oricine poate să-l urmărească şi nu oricine poate să precizeze caracterele lui intime. Ortodoxism înseamnă un imperiu sufletesc, în care soarele dătător de viaţă şi de mântuire este domnul nostru Iisus Hristos şi în care toate legile, toată puterea şi toată bucuria decurg deapururi din Biserica Sfintelor Şapte Taine. Învăţătura Bisericii, istoricul ei şi documentele Revelaţiei Divine (sufletul imperiului nostru) le avem în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului Testament.

Ortodoxismul basarabean înseamnă părtăşia românului nostru dintre Prut şi Nistru, cât mai curată, cât mai devotată, cât mai bucuroasă de jertfă, la dumnezeiască invăţătură, la Sfintele Şapte Taine şi la venerabila tradiţie a Bisericii „una sfântă sobornicească şi apostolească”.

 Comparând pe fraţii basarabeni, din punct de vedere bisericesc şi ortodox, cu noi ceilalţi din celelalte provincii, trebuie să recunoaştem că basarabenii se cuvine să aibă întâietate. Întâietatea aceasta este condiţională… Ca să le-o acorzi, sau trebuie să fii om simplu şi de treabă, un om fără multă carte, dar cu creştere creştină şi cu frica lui Dumnezeu, sau trebuie să fii… din adevărată familie teologică. Basarabenii (într-un fel ca şi Bucovinenii) n-au cunoscut lunga noastră secetă bisericească din anii veacului al XIX-lea. Ei n-au apucat epoca de libertinism intelectual şi de voltaire-ianism pe care am trăit-o noi de la 1848 până mai deunăzi. Basarabia, de altă parte, provincia de la graniţa împărăţiei Ţarilor, a simţit prea puţin marile frământări lăuntrice şi acţiunea tragicilor apostoli ai ateismului revoluţionar din speluncile nihiliste…

O poruncă minunată şi milostivă a păstrat-o, neatinsă şi nevinovată între Prut şi Nistru, în mijlocul unor uriaşe viraje de idei fără Dumnezeu şi de acţiuni pustiitoare. Acum zece şi douăzeci de ani, când ne dădeam toată osteneala, noi să înţelegem pe Basarabeni şi Basarabenii să ne înţeleagă pe noi, poate că n-ar fi fost potrivit să mărturisim că aceşti fraţi se găsesc, în scara purităţii creştine, pe o treaptă superioară nouă. Azi însă, când peste ortodoxismul lor a trecut şi un an de mucenicie, se cuvine să vorbim deschis. Este un noroc al nostru al tuturor şi este o rezervă de bogăţie sufletească naţională această comoară a ortodoxismului basarabean.

Vijeliile care ne calcă la pământ de câţiva ani au făcut încă odată evident adevărul că secretul tuturor rezistenţelor stă în convigerea religioasă. Nu vom muri, atâta vreme cât Dumnezeu trăieşte în noi. Şi în noi, Românii, Dumnezeul nostru trăieşte în adevărul şi în slava Sfintei Treimi, în credinţa Învierii Mântuitorului şi în devotamentul plin faţă de Biserica strămoşească. 

Basarabenii sunt cei dintâi, din neamul nostru, în credinţă, în avântul, în nevinovăţia şi în tradiţionalismul lor faţă de aceste sfinte izvoare ale Adevărului şi ale Vieţii. Vine ceasul – şi cum este – când va trebui să coborâm în inimile noastre, să adâncim şi să săpăm, până când vom da de visteriile sufleteşti ale slăviţilor noştri voievozi şi doamne, ctitori de mânăstiri, şi ale cinstiţilor lor sfetnici şi cărturari, traducătorii Sfintelor Scripturi şi alcătuitorii Mărturisirii Ortodoxe.  

Gala Galaction

Articolul a apărut în Revista fundaţiilor Regale, anul VIII, Nr 8-9, 1 August – 1 Septembrie 1941  contribuţie Gheorghe Bogdan  

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

VORNICESCU Nestor (1927-2000)

Posted by mihailmaster pe Iunie 29, 2007

nestor-vornicescu2.jpg

  VORNICESCU NESTOR (din botez Nicolae), mitropolit.  

   Născut la 1 octombrie 1927, în Lozova-Vorniceni, jud.  Orhei.  Intrat în schitul Nechit-Neamţ (1944), apoi în mănăstirea Neamţ, ca rasofor (1946).   Studii la Seminarul de muzică bisericească şi Seminarul monahal din mănăstirea Neamţ (1946-1951), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1951-1955), unde a urmat şi cursurile de doctorat sectia Patrologie (1955- 1958); cursuri de specializare la Institutul Ecumenic de la Bossey,şi Facultatea de Teologie autonomă protestantă din Geneva (1969-1970), doctoratul în Teologie la Bucureşti (1983). Tuns în monahism la mănăstirea Neamţ (1951), primind numele Nestor, hirotonit ierodiacon (1951) şi ieromonah (1956).  Preot slujitor la catedrala mitropolitană din Iaşi şi bibliotecar la Centrul eparhial Iaşi (1958-1962), stareţ al mănăstirii “Sf. loan cel Nou” din Suceava (1962 – 1966) şi protosinghel (1962), stareţ al mănăstirii Neamţ (1966 – 1970) şi arhimandrit (1966).  La 15 dec. 1970 ales, apoi hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, cu titlul “Severineanul”; locţiitor de arhiepiscop al Craiovei (nov. 1972 – ian. 1973); la 20 apr. 1978 ales, iar la 23 apr. înscăunat ca arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei.  Membru de onoare al Academiei Române (1991) şi al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (1992).   Ecumenist de seamă, a fost delegat de Sf.  Sinod la o serie de sesiuni ale Conferinţei creştine pentru pace cu sediul la Praga, fiind membru permanent în anumite Comisii.  A făcut parte din mai multe delegaţii sinodale Române care au vizitat alte Biserici.   

Lucrări de Patrologie: 

   1.      Munca manuală în monahism după Sfântull Vasile cel Mare, în MMS, an.  XXXI, 1955, nr. 9, p. 501-521;  

2.      Invăţătura Sfântului Grigorie de Nissa despre chip şi asemănare, în ST, an.  VIII, 1956, nr. 910, p. 585-602;  

3.      Inceputul vieţii de obşte în monahism după Sfântul Pahomie cel Mare, în MMS, an.  XXXIII, 1957, nr. 5 -6, p. 416-430  

4.      Principii pedagogice în opera “Pedagogul” a Iui Clement Alexandrinul, în ST, an.  IX, 1957, nr. 9-10, p. 726-740;  

5.      Viaţa morală şi duhovnicească a preotului după lucrarea Sfântului Ambrozie “De officiis ministrorum”, în BOR, an.  LXXV, 1958, nr. 3-4, p. 333-347;  

6.      Combaterea nedreptăţilor sociale în cuvântările episcopului Asterie al Amusiei, în ST, an.  X, 1958, nr. 7 – 8, p. 454 – 462;  

7.      Dragostea faţă de om după scriitorii creştini din veacurile al doilea şi al treilea, în ST, an.  X, 1958, nr. 9-10, p. 590-597; 

8.      Invăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfîntului Vasile cel Mare, în MMS, an XLI, 1965, nr. 1-2, p. 43-54,  

9.      Aspecte ale desăvârşirii creştine după Sfântul Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, an.  XXX, 1978, nr. 4, p. 604-637,  

10.      Scrieri ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura Bisericii Ortodoxe Române, în “Ortodoxia”, an.  XXXI, 1979, nr. 1, p. 19-52; 

11.      Invăţătura Sf. Vasile cel Mare despre muncă, în MO, an.  XXXI, 1979, nr. 1-3, p. 10-48 (ultimele trei studii an aparut şi în volum,cu titlul: Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la trecerea sa către Domnul, Craiova, 1979, 162 p. + XVI pl.).  

 Lucrări de Istoria Bisericii Româneşti:   

 1.      Leaturile Patriarhiei de Constantinopol cu Biserica românească în veacul al XVI-lea, în MO, an.  X, 195 8, nr. 3 -4, p. 191 – 202;  

2.      Arhiereul Narcis Creţulescu-Botoşăneanul (1835-1913), în MMS,an.XXXV,1959,nr.5-6,p.333-343,  

3.      Cazaniile noastre, în MMS, an.  XXXVII, 196 1, nr. 3-4, p. 181-202; 

 4.     Arhimandritul Leon Asachi, în MMS, an.  XXXVIII, 1962, nr. 3-4, p. 21 3 – 242;

 5.      Instituţii pentru îngrijirea sănătăţii patronate de mănăstirea Neamţ, în MMS, an. XXXIX, 1962, nr. 5-6, p. 442-450; 

6.      Arhimandritul Benedict Teodorovici egumenul Moldoviţei (1769-1785), în MMS, an. XXXIX, 1963, nr. 7-8, p. 513-529; 

7.      Reşedinţa mitropolitului Dosoftei de la “Sf. Nicolae” Domnesc din Iaşi, în MMS, an. XXXIX, 1963, nr. 9 – I 0, p. 602 – 609;  

8.      Biserica Sfântul Gheorghe – Mitropolia Veche din Iaşi, în MMS, an.  XL, 1964, nr. 7-8, p. 398-408 (şi în vol. Monumente istorice-bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 335-340);  

9.      Xilogravuri-clişee executate de ieromonahul Veniamin Jacotă la mănăstirea Suceviţa între anii 1855-1859, în MMS, an.  XLI, 1965, nr. 3-4, p. 181-189; 

10.      Două xilogravuri-clişee vechi din mănăstirea Sfântul loan cel Nou din Suceava, în BOR, an.LXXXIV, 1966, nr.1 – 2, p. 209 – 228; 

11.      0 xilogravură din anul 1661. 

12.     Imaginea celor două căi, în MMS, an.  XLII, 1966, nr. 5 – 6, p. 302 – 316; 

13.      Literatura  patristică în preocupările mitropolitului Veniamin Costache, în MMS, an.  XLIII, 1967, nr. 1-2, p. 49 – 60;  

14.      Ingrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în MO, an.  XX, 1968, nr. 12, p. 65-70; 

 15.     Mihail Kogălniceanu la Râşca în 1844, în MMS, an.  XLIV, 1968, nr. 3-4, p. 174-184;  

16.      Relaţii bisericeşti-culturale între mănăstirea Neamţ şi  Transilvania din cele mai vechi timpuri până în preajma anului 1918, în MMS, an.XLIV, 1968, nr. 11-12, p.664-701; 

 17.      Scrieri bizantino-eclesiastice în ţările române (secolele XIV-XV), în MO, an.  XXIII, 1971 nr.11 – 12, p. 802-822;  

18.      Ctitorii mănăstirii Bucovăţ Stepan marele ban şi fiul său Pârvu marele logofăţ, în MO, an.  XXIV, 1972, nr. 9-10, p. 668-699;  

19.      Trei manuscrise psaltice vechi, în MO, an.  XXIV, 1972, nr.11 – 12, p. 935 -965; 

20.      Un manuscris necunoscut al duhovnicului Andronic: Istoria mănăstirii Secu, în MMS, an.  L, 1974, nr. 3 -4, p. 180-196; 

21.      “Cântecul lui Adam” într-un vechi manuscris psaltic de la Strihareţ, în BOR, an. XCII, 1974, nr. 7-8, p. 

22.      1030-1039 (versiune franceza în RESEE, XV, 1977, p. 37-47); 

23.      Scrieri patristice şi postpatristice în preocupările mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în MO, an.  XXVI, 1974, nr. 9 – 10, p. 6 – 19;  

24.      Mitropolitul Dosoftei traducător şi editor al unor texte patristice, în MMS, an.  L, 1974, nr. 9-12, p.749-752; 

25.      Incercări, posibilităţi şi  propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului înainte de 1925, în BOR, an.XCIII, 1975, nr. 11 – 12, p. 1342-1365.

26.      Propuneri simultane pentru înfiinţare Patriarhatului la Bucureşti şi a unei Mitropolii la Craiova, între anii 1882 şi 1924, în MO, an.  XXVI, 1975, nr.  11 – 12, p. 821-851 (şi extras);  

27.      Rugăciuni pentru biruinţă în 1877-1878, în “Ortodoxia”, an.  XXVIII, 1976, nr. 2, p. 378-401;  

28.      0 cronică necunoscută a Războiului pentru Independenţă, în BOR, an.  XCIV, 1976, nr. 5 6, p. 535 – 579 (şi extras);  

29.     Contribuţia  patriotică adusă de clerul din părţile oltene în anii 1877-1878, în MO, an.  XXIX, 1977, nr. 4-6, p. 259-305 

 30.      Peronal monahal la “Crucea roşie” pentru îngrijirea ostaşilor răniţi în 1877- 1878, în BOR, an.  XCV, 1977, nr. 5-6. p. 397-413 (studiile menţionate aici şi altele, referitoare la Războiul de Independenţă au fost srânse în volumul: Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru Inclependenţa de Stat a României, în anii 1877-1878, Craiova, 1978, 196 p. + 90 fig);  

31.      Cauze slujite de nedreptăţi suferite de clericii olteni în 1907.  

32.      Pagini patristice publicate atunci cu tâlc de episcopu Râmnicului-Noul Severin, în MO, an. XXIX, 1977. nr. 1-3.p.12-29.  

33.      Dosoftei mitropolitul Moldovei apărător al epiclezei euharistice, în BOR. an.  XCV, 1977, nr.7-8, p. 727-753:  

34.      Episcopul Ilarion al Argeşului, sfetnicul lui Tudor VIadimirescu. File din calendarul strădaniilor sale de slujire a Bisericii şi a patriei  (în anii 1820 -1821), în MO, an.  XXXIII, 1981, nr. 1 -3, p. 7-77;  

35.      0 matrice sigilaă inedită1821 şi semificaţia sa istorică în MO, an. XXXIII, 1981, nr. 7-9, p. 354-374 (ultimele două studii – cu introducere, indice şi rezumate  – publicate în volumul Descătuşarea  şi Craiova. 1981, 17 p.); 

36.      Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Izvorare traduceri, circulaţie.  Teză de doctorate Craiova, 1983, 448 p. (Publicată şi în MO, an.  XXXV, 1983,nr.1-3-4,5-6; reeditată sub titIul: Primele scrieri  patristice în literatura noastră. sec.  IV-XVI, Craiova, 1984, 638 p.); 

 37.      Participarea mitropolitului Moldovei Sofronie Milescu la înfăptuirea unirii Principatelor Române, în BOR,an.CIl, 1984,nr.  I -2, p.79-117 şi MO. an.  XXXVI, 1984, nr. 1 -2, p. 7 -38 (şi în extras, Craiova, 1985, 156 p.);  

38.      Un filosof străromân de la Histria dobrogeană: Aethicus Histricus, autorul unei Cosmografii şi al unui alfabet (sec.IV-V), în MO,an.XXXVII, 1985, nr. 11-12 (şi extras, Craiova, 1986, 51 p.+ 14 anexe + 8 pl.), Argumentul vechimii şi neatârnării  mitropoliei Moldovei şi Sucevei pârghie în eforturile depuse pentru înfăptuirea unirii din 1859, în BOR,an.  CIV, 1986,nr. 9- 10,p. 83-108,  

39.      0 parte din aceste studii strânse în vol. Desăvârşirea unităţii  noastre naţionale, fundament al unităţii  Bisericii străbune, Craiova, 1988,66-81 p. şi în vol.”Biruit-au gândul”. Studii de teologie istorică românească, Craiova, 1990, 622 p.;  

40.      Una dintre primele scrieri ale literaturii române stravechi: Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion” (de la cumpăna secolelor III-IV), Craiova, 1990, 244 + XXII p. (text Român, francez. englezş extras din MO, an.  XLI, 1989, nr. 1, p. 20-74).  

   A coordonat apariţia volumului Sfinţi români şi apărătorii legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987,730 p. (cu un studiu introductiv, p. 5 – 35). Romaanul  în afara legii , Iaşi, 1976,231 p.   

 Alte studii, articole, cronici, dări de seamă, în periodicele menţionate în lista bibliografică, la care se adaugă:   

 1.      “Telegraful Român”-Sibiu,

 2.     “Ramuri”-Craiova, 

3.      “Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, unele publicaţii de peste hotare etc.

mai multă informaţie pe http://nestorvornicescu.wordpress.com/about/

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | Leave a Comment »

NICA Antim, arhiepiscop (1908-1994)

Posted by mihailmaster pe Iunie 29, 2007

  NICA Antim (din botez Alexandru), arhiepiscop. 

 Născut la 24 februarie 1908, în Bogzeşti-Orhei, decedat la 1 mai 1994, în Galaţi.  Studii la Seminarul teologic ( 1920-1928) şi la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1932), la care a obţinut doctoratul în 1940; Studii de specializare (în 1932-1934) în Franţa (Paris şi Strasbourg), iar în 1934-1935 în Anglia şi Liban (Academia misionară “Near East School of Theology” din Beirut).   Tuns în monahism, cu numele Antim (1935), hirotonit ierodiacon (1935) şi ieromonah (1936), apoi hirotesit arhimandrit (1940).   A fost prefect de studii şi director al Internatului teologic şi misionar eparhial la Chişinău (1935 – 1937); Exarh al mănăstirilor din eparhia Hotinului (1937-1940); Asistent la catedra de Pastorală de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1940), transferat la cea din Bucureşti (1941);  Un timp detaşat ca locţiitor, apoi şef al “Misiunii religioase” din Transnistria, cu sediul la Odessa (1941 – 1944).  La 14 ian. 1944 ales episcop de Cetatea Albă – Ismail, hirotonit la 23 ian. 1944 şi instalat la Ismail la 10 mart. 1944.   Director al Internatului teologic din Bucureşti (1945 – 1947), locţiitor de episcop al Dunării de Jos (sept. 1947 – febr. 1950);  Episcop-vicar patriarhal cu titlul  “Târgovişteanul” şi secretar al Sfântului Sinod (1950 – 1973).  La 10 iun. 1973 a fost ales episcop al Dunării de Jos (înscăunat la 19 august 1973); La 16 octombrie 1975 Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul: ” a Tomisului şi Dunării de Jos”, devenind astfel arhiepiscop (înscăunat în noua demnitate la 9 noiembrie 1975).   A făcut parte din numeroase delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici sau a fost delegat de Sf. Sinod să reprezinte Biserica noastră la o serie de întruniri cu caracter ecumenic: Conferinţele panortodoxe Rodos II 1963 şi Rodos IV Chambesy 1968, Conferinţa Lambeth 1968, prima Conferinţă mondială a religiilor pentru promovarea păcii de la Kyoto în 1970, Colocviul islamo-creştin de la Tripoli din 1976 ş.a.  

 Lucrări:   1.      La nouon de verite religieuse d’apres M. Loisy, Chişinău, 1936, 20p.,  

2.     Ortotoxia în Siria şi la Locurile Sfinte, Chişinău, 1936, 16 p. 

 3.      Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (teză de doctorat), Bălţi, 1939,173 p.;  

4.      Rugăciunea lui Iisus, în BOR, an.  LVII, 1939, nr. 9 – 10, p. 551 -568 (si extras 20p.);  

 5.     Misionairi străni în România (I 841 – 194 1), 

 6.      In vol.  Prinos închinat înalt Prea Sfinţitului Nicodim…, Bucureşti, 1946, p. 67-73;  

 7.      Ortodoxia în Extremul Orient, în “Ortodoxia”, an. III,1951,nr.1, p.101-114;  

8.      Negrii ortodocşi din Africa şi Iupta lor pentru autonomie bisericească, în “Ortodoxia”, an.  XIX, 1967, nr. 1, p. 3- 16;  

9.      0 serie de articole, recenzii şi note în,,Misionarul” – Chişinău, reportage (de pildă: Călătoria Prea Fericitului Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe  

10.      Române. în Africa şi Orientul îndepărtat, în BOR, an.  LXXXVII, 1969, nr. 1-2, p. 30-115),  11.      Recenzii, pastorale, cuvantări în periodicele bisericeşti centrale şi în “Glasul Bisericii”.  

 Ca arhiepiscop la Galaţi a iniţiat apariţia volumelor:   

 1.      De la Dunăre la Mare (2 ediţii: 1977 şi 1979), 

2.      Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut  şi astăzi (1981),  

3      Munumente istorice şi izvoare creştine (1987) şi altele.     A îndrumat acţiunea de refacere şi împodobire a multor lăcaşuri de închinare din eparhie.

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | Leave a Comment »

Popovschi Nicolae (1875-1948)

Posted by mihailmaster pe Iunie 29, 2007

panajuridice.jpg

  POPOVSCHI NICOLAE, istoric bisericesc (nehirotonit).    

 save0011.JPG

N.A. Popovschi…. Este unul dintre condeierii care au pus începutul scrisului românesc în Basarabia, îndată după revoluţia din 1905…

Iorgu Tudor

Născut la 5 decembrie 1875, în Vistierniceni, lângă Chişinău, în familie de preot, decedat la 11 iulie 1948, în Bucureşti.  Studii la şcoala duhovnicească (1886-1990) şi la Seminarul teologic din Chişinău (1890-1896), continuând la Academia duhovnicească din Kiev (1896-1900), care i-a conferit titlul de “candidat în teologie”.  Profesor în Ostrogojski, în gubernia Voronej (1900-1904), apoi în Chişinău; în 1917 preda cursuri de Limba română pentru învăţătorii din Basarabia.   

Din 1918 până în 1938 profesor de Istorie la Liceul,,A.  Donici” din Chişinău; paralel director al Liceului (1919-1920), şef al învăţământului secundar-din Basarabia (1918 -1920); 

Lucrări:  

  1.      Românismul în Basarabia şi unirea, în VR, an.  LXVII, 1922, nr. 6, p. 351 – 361;  

2.     Studii noi asupra trecutului Basarabiei, în VR, an.  LXIX, 1924, nr. 4, p. 81 – 98 şi nr. 5, p. 182-196 ,

  3.     Viaţa bisericească-religioasă în Basarabia în anul anexării ei de către ruşi, în VR, an.  LXXII, 1927,nr. 10,p. 147-163; 

4.      Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927, 347 p.;  

5.     Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 193 1, XII + 512 p.;  

6.     Rolul religiei  în viaţa poporului român din Basarabia, în VB, an.  X, 1941, nr. 11-12, p.910-929,  

7.      Din negura trecutului. Crâmpeie de amintiri, 2 vol., Chişinău, 1940 şi Bucureşti, 1944 (extras din VB, an.  XI-XII, 1942 şi 1943). 

 8.      Colaborări la “Viaţa Basarabiei”, “Convorbiri Literare” şi alte periodice. în 1920 a publicat, la Chişinău, un – 

9.      Dicţionar româno-rus;  

10.     Câteva lucrări: istorice în manuscris s-au pierdut în 1940.  

Bibliografie :

1.Pr.Prof. Pacurariu Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Sofia, Bucureşti, anul 2000.

2. Colesnic Iurie, Basarabia Necunoscută, Editura Museum, Chişinău, anul 1997.

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | 3 Comments »

Posted by mihailmaster pe Iunie 28, 2007

save0089.jpg

 INOCHENTISMUL : între Ortodoxie şi erezie.

( îmbunătăţit şi adăugit )          

   În acest capitol mi-am propus să analizez din perspectivă ortodoxă, învăţătura inochentiştilor[1]. Sursele principale de care m-am folosit, pentru a face o cercetare cât mai fructuoasă sunt cărţile, manuscrisele şi mărturiile orale ale inochentiştilor, în special Cartea Mărturisirii încearcă să se o carte foarte importantă pentru inochentişti – Cartea Mărturisirii, în care este expusă pe larg învăţătura ieromonahului Inochentie ( punctul de vedere inochentist ). Din cărţile activiştilor comunişti-bolşevici, ( romanul Golgota (Голгофа) de Les’ Gomin, am extras atitudinea comunistă faţă de activitatea şi învăţătura ieromonahului Inochentie. Pe lângă toate acestea am luat spre cercetare punctul de vedere oficial a Bisericii Ortodoxe ruse, care a fost expus ( foarte succint şi pe alocuri  tendenţios ) în organele de presă bisericeşti ale vremii. Voi începe însă capitolul cu o părere românească asupra fenomenului inochentist, expusă în cartea arhimandritului Paulin Lecca – De la moarte la viaţă.   

1. O părere românească asupra  fenomenului inochentist. 

Arhimandritul Paulin Lecca[2] în romanul său De la moarte la viaţă[3], are un capitol întitulat Spre Balta lui Inochentie, în care părintele Lecca relatează despre activitatea sa de misionar la românii-moldoveni inochentişti din părţile Baltei. Mai jos voi prezenta câteva fragmente din acest capitol :Venind pe jos am trecut prin Lipeţchi unde a fost „raiul”  inochentiştilor. O bătrână  mi-a arătat locul unde fusese mănăstirea săpată sub pământ. Iar aici în schitul de la Păsăţelu, se adunaseră o mână de călugări ca să contrabalanseze influenţa inochentiştilor asupra credincioşilor. Schitul de la Păsăţelu a fost zidit după moartea lui Inochentie, adică după 1917. Iar credincioşii, care susţineau că Inochentie este Duhul Sfânt întrupat, nu erau împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Încă din copilărie auzisem de Inochentie de la Balta. Paraclisierul  bisericii din Catranâc, care era un om cu inimă curată, povestea părinţilor mei ce-a văzut la „părinţelu” de la Balta.Inochentie începuse să facă minuni. Se aduna multă lume la mănăstirea din Balta. Într-o duminică, povestea moş Ştefancu paraclisierul – stareţul mănăstirii  vorbea oamenilor din uşa altarului, îndemnându-i să nu-l asculte pe Inochentie, pentru că acesta este înşelat. Dar Inochentie, care stătea în uşa laterală, strângea cele trei degete de la mâna dreaptă şi arăta în sus, – adică voia să le spună să-şi facă semnul crucii şi să-şi ridice mintea la Dumnezeu. În acest timp, spunea paraclisierul – din bolta bisericii s-a dseprins ceva ca o nucă, la lovit pe stareţ drept în frunte, iar stareţul căzând în faţa uşilor împărăteşti, se zbătea ca un epileptic.                          Iaca draga popii, cuvânta atunci Inochentie – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit.Acest caz mi-a dat mult de gândit încă din copilărie.La Iosipovca, în mănăstirea unde vieţuisem o iarnă şi o primăvară, se afla un frate bătrân transnistrean. Acesta era inochentist şi aştepta să se împlinească profeţia lui Inochentie privitoare la „raiul” din Lipeţchi unde, după spusele falsului prooroc urma să ia fiinţă „Noul Ierusalim”. În una din seri, lângă soba caldă, fratele Maftei, mi-a povestit cum a fost surghiunit Inochentie la Murmansc. ( Murom )Era iarnă grea, iar credincioşii, bărbaţi şi femei, s-au luat după Inochentie. Jandarmii vroiau să-i dezlipească de Inochentie, dar le-a fost cu neputinţă. Oamenii se sculau de jos şi mergeau mai departe după Părinţelu. Spre seară, au ajuns într-un sat. Aici nu i-a primit nimeni. Atunci Inochentie le-a zis ucenicilor : – Nu-i nimica draga popii. Adunaţivă împrejurul bisericii, căci în noaptea asta Maica Domnului o să ne încălzească. Şi deodată – spunea fratele Maftei, după o rugăciune făcută de Părinţelu şi după o tămâiere cu cădelniţa, au început să vină valuri de căldură, dar numai sub zidurile bisericii unde erau ei adunaţi. Şi astfel toată noaptea le-a fost cald.Altă dată, a venit la Lipeţchi, un slăbănog degerat pe front. Era numai pielea şi osul din el. L-au adus neamurile cu ţolul. Inochentie s-a îmbrăcat în veşminte, i-a citit o rugăciune, l-a tămâiat, la stropit cu aghiasmă şi slăbănogul s-a sculat sănătos. Inochentie l-a slobozit, zicându-i :                           Dute, dar să nu spui nimănui nimic.  Apoi ne mai spunea Părinţelu :                           o să umblaţi cu sacu plin de parale şi o să muriţi de foame.                          Hei, ziceau unii din noi – să am eu bani că nu mor de foame!Dar când au venit stabilizările într-adevăr că oamenii aveau saci de ruble, dar banii nu aveau nici o valoare.Fiind trimis misionar la Balta, părintele Paulin Lecca a intrat la mai multe familii de inochentişti, pe care încerca să-i aducă  la dreapta credinţă :Într-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vre-o zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit acatistul Părinţelului. Era acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris : „Inochentie, Duhule Sfinte”…I-am întrebat : Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat ?S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu o bătrână a răspuns :Nu, asta n-a spus-o niciodată.– Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului ? De ce scrieţi în  Acatist : Inochentie, Duhule Sfinte ? De unde aţi luat toate acestea ?Inochentiştii nu i-au răspuns părintelui Paulin Lecca; iar părintele din discuţiile pe care le-a avut cu inochentiştii a tras o concluzie foarte categorică, care a atins cel mai mult persoana ieromonahului Inochentie :Se zice că l-au întrebat  fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns : dracii mi-au spus, dându-le de înţeles, că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-a dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clar viziune exterioară, dar i-a furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…Aşadar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, era de părerea că ieromonahul Inochentie a întemeiat o sectă plină de rătăciri; iar minunile şi profeţiile acestuia le considera inspirate de diavol. Pentru a înţelege ce la impus pe părintele Lecca să i-a o atitudine atât de categorică, faţă de inochentişti, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie, ar fi nevoie de o cercetare mai amplă într-o viitoare lucrare.  

 2.  INOCHENTISMUL în izvoarele comuniste.  

Ca din start să fie clar tuturor, aş vrea să fac mult aşteptata delimitare, dintre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare, numit inochentist, apărut în mare parte, după moartea ieromonahului Inochentie.   Nu putem nega faptul, că mărturisirile sectare ale unora dintre următorii ieromonahului Inochentie, au început să iasă la suprafaţă ( să fie date publicităţii ), încă pe când părintele Inochentie era în viaţă, dar ca sectă, fără comuniune cu Ortodoxia, o parte dintre următorii ieromonahului Inochentie, s-au grupat numai după moartea neaşteptată a acestuia.   Un factor important, care a compromis adevărul despre persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării care sa format în jurul lui, a fost amestecul  bolşevicilor ateişti în rezolvarea ( exterminarea ) cazului mişcării de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti în privinţa acestui caz fiind romanul evreo-bolşevicului Les Gomin.[4] În continuare voi cita din postfaţa acestui roman :  Întâmplările relatate în romanul Golgota, sunt strâns legate de acele evenimente social – politice, care au avut loc în Rusia ţaristă, în preajma revoluţiei (1905-1907), în perioada înaintării reacţiunii.[5] Guvernul ţarist, speriat de creşterea mişcării revoluţionare în ţară, aplică toate măsurile posibile, ca să distrugă ”din pântece” lupta muncitorilor şi a ţăranilor împotriva boierilor şi capitaliştilor. În aceste condiţii, pe lângă bici şi spânzurătoare, ţarismul a început să folosească pe larg religia şi biserica. Stăruind din răsputeri să le sustragă atenţia muncitorilor şi a ţăranilor, de la lupta revoluţionară, clasele conducătoare au început să folosească diferite forme de propagandă. În ajunul evenimentelor revoluţionare din anul 1905, în incinta  fabricilor şi a uzinelor din ţară, sub controlul strict al securităţii ţariste, se formează organizaţii muncitoreşti false, conduse de regulă de clerici. În acelaşi timp, cu binecuvântarea bisericii se aprind conflicte inter-etnice, o etnie fiind  amuţată împotriva altei etnii. Pe teritoriul întregului imperiu  (din iniţiativa autorităţilor ţariste) se organizau sângeroasele pogromuri evreieşti, iar în Transcaucazia a fost organizat măcelul tătaro-armean.  În anii ridicării revoluţionare, înaintea revoluţiei din 1905, feţele bisericeşti se manifestau activ, depunând  eforturi mari în organizarea ”Sfintelor Moaşte”, în proclamarea ”icoanelor făcătoare de minuni” şi a ”locurilor sfinte”. În acelaşi timp apar prooroci şi proorociţe, văzători şi văzătoare cu duhul, care în unison propăvăduiau  despre sfârşitul apropiat a lumii. Ameninţând cu pedepse dumnezeieşti, aceştia chemau pe toţi la rugăciune, ca să-şi asigure fiecare  viaţa veşnică în lumea de apoi.  Pe acest fon a apărut chipul straşnic  a lui Ioan din Kronştadt, tot atunci şi-a început activitatea fostul hoţ de cai,  iar mai apoi ”văzător cu duhul” – Grigorie Rasputin. În Basarabia activa ieromonahul Inochentie, ”făcătorul de minuni” din Cosăuţi, despre groaznicele infracţiuni ale acestuia relatându-se în romanul Golgota.[6]  După cum vedem Les’ Gomin în romanul său, îl aşează pe ieromonahul Inochentie alături de Ioan din Kronştadt[7] şi de Grigorie Rasputin[8], caracterizându-i pe toţi trei ca fiind bandiţi în rasă şi duşmani ai proletariatului.[9]            În romanul Golgota, autorul caracterizează din punct de vedere negativ atât activitatea ieromonahului Inochentie, cât şi activitatea Bisericii Ortodoxe în general. Gomin în postfaţa romanului său, îi numeşte pe mai marii bisericii de atunci : князья церкви – knejii bisericii, caracterizându-i ca fiind câini ai absolutismului ( псы самодержавия ) aflaţi în slujba ţarului :   Bandele negre  ( черносотенцев )[10] în fruntea cărora se aflau  marii kneji ai bisericii – mitropolitul Vladimir, arhiepiscopul Tihon ( viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe ruse), episcopii Ghermoghen, Nicon, Serafim, obscurantistul Ioan din Kronştadt şi alţii, împrăştiau demonstraţiile, atacau adunările muncitoreşti, îi snopeau în bătăi pe grevişti, organizau acte teroriste împotriva activiştilor progresişti revoluţionari.[11]  În romanul Golgota, Les’ Gomin susţine că în condiţiile dominării reacţiei, dezlănţuirii bandelor negre în întreaga Rusie, activizarea clericalismului, în Moldova[12]  a luat naştere secta inochentiştilor, desfăşurându-se activitatea dăunătoare a marelui escroc în rasă – ieromonahului Inochentie ( Levizor ). În acest roman autorul  fără exagerări povesteşte despre infracţiunile monstruoase săvârşite de către aventurierul şi şarlatanul – ieromonahul Inochentie, din încuviinţarea şi prin directa participare a înaltelor feţe bisericeşti şi lumeşti.[13]  Golgota este scrisă în aşa fel, ca după lecturarea ei să fie clar tuturor, de la conducătorii de partid, până la elevii claselor primare : că ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă care folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-le averile şi banii. Prin faptele sale dăunătoare, îndreptate împotriva muncitorilor şi a ţăranilor, acest Inochentie a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, prin urmare a mers şi împotriva puterii sovietice.  Scriind romanul său, Les’ Gomin a pus punctul negru al ponegririi şi condamnării asupra persoanei ieromonahului Inochentie şi a mişcării inochentiste. Astfel că pe tot parcursul timpului cât au condus Sovietele, dezbateri referitoare la problema inochentistă şi la persoana ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia nu s-au ţinut, cazul socotindu-se depăşit. Totul era explicat cu lux de amănunte în Golgota lui Les’Gomin., din mâna uşoară a acestui bolşevic-comunist de origine semită, inochentiştii au devenit odată şi pentru totdeauna duşmani ai poporului sovietic.[14]   

3. Biserica Ortodoxă cu privire la Inochentişti.          

   Ostenind la alcătuirea acestei lucrări, doream cât mai exact să scot la suprafaţă punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe ( a Ortodoxiei ) faţă de inochentism în general, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie ( Levizor ) de la Balta, a activităţii şi a învăţăturii acestuia.  Din păcate urgia vremurilor trecute, nu a permis Bisericii Ortodoxe să ia o atitudine generală proprie asupra cazului inochentist. Începând cu Biserica Ortodoxă rusă ţaristă,   ( din care canonic făcea parte ieromonahul Inochentie ), mişcarea extraordinară din jurul ieromonahului Inochentie de la Balta, întotdeauna a fost învelită în ceaţa întereselor bisericeşti ţariste, dar mai ales în reaua voire a unor feţe bisericeşti înalte din cadrul Bisericii ţariste. Pe lângă toate acestea, în jurul mişcării de la Balta, dar mai cu seamă în jurul persoanei ieromonahului Inochentie, se alcătuiau o mulţime de povestiri populare despre puterea extraordinară a acestuia, ( unele mai adevărate, altele întru totul  fantastice )[15] La Balta mergeau în pelerinaj mii şi mii de oameni, iar poporul simplu şi neştiutor de carte, din dragoste faţă de părintele lor  ieromonahul Inochentie, îl numeau adeseori – sfânt, cu duh sfânt, tata Inochentie cu duh sfânt, tata Inochentie – Duhul Sfânt. etc. de unde a şi pornit ( mai târziu ) erezia inochentistă.    Pentru prima dată în rezolvarea cazului mişcării de la Balta, ( a persoanei ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia) sa implicat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ruse. De către Sinodul rus a fost alcătuită o comisie specială, pentru cercetarea cazului mişcării de la mănăstirea Balta. După cerecetarea cazului mişcării de la Balta de către această comisie, Sfântul Sinod de la Petersburg emite un decret[16] semnat de          ober-procurorul Pobiedonosţev, în care pe lângă alte interdicţii se interzicea răspândirea vorbelor despre sfinţenia ieromonahului Inochentie şi apartenenţa lui la Sfânta Treime. Pedeapsa din partea Sinodului a fost mutarea lui Inochentie sub ascultarea arhiereului Serafim la  Kameneţ-Podolsk  ( destul de aproape de Balta ), iar mai apoi exilarea sa ( mai departe de ochii lumii ) la mănăstirea Murom, gubernia Oloneţ, din nordul îndepărtat al Rusiei.    A doua implicare a Sinodului de la Petersburg în cazul lui Inochentie a fost când acesta, după doi ani de exil ( 1912-1914 ) la mănăstirea Murom, a organizat exodul în masă a susţinătorilor săi ( în majoritatea lor români-basarabeni, care între timp se adunase în jurul său la Murom ) de la mănăstirea Murom la mănăstirea de la Balta. Din ordinul Sinodului, a fost prins de către un detaşament de soldaţi şi arestat, după care fusese condamnat şi întemniţat pe un an de zile la închisoarea din Petro-Zavodsk, pe motiv că tulbura lumea şi se lua multă lume după dânsul.[17]  De la Petro-Zavodsk, din ordinul Sinodului, în anul 1915, luna mai, a fost exilat la mănăstirea Soloveţc, în îndepărtatul schit Anzer şi Golgota, unde şi-a ispăşit pedeapsa dată de către Sinod, până în primăvara anului 1917, când în urma revoluţiei a căzut sub amnistie fiind eliberat.            După revoluţia din 1917, Biserica Ortodoxă rusă – prigonită şi măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Despre ieromonahul Inochentie şi despre mişcarea tulburătoare, care sa format în jurul acestuia sa dat uitării, din cauza că această mişcare era o picătură în mare faţă de evenimentele apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.             După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie care sa petrecut în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi, unde trăiau în rugăciune şi slujire către Dumnezeu. Aceasta a fost posibil până în preajma anului 1929, când bolşevicii-comunişti printre care se afla şi autorul romanului Golgota – Les’ Gomin, au distrus mănăstirea, iar pe următorii lui Inochentie, – o parte i-au omorât în timpul operaţiei de lichidare, iar o partea (cei rămaşi în viaţă) deportându-i peste hotarele RSSU ( republicii sovietice socialiste ucrainene ).  De aici încolo despre formarea opiniei publice progresist-comuniste despre inochentişti, s-a ocupat Les’ Gomin în romanul său – Golgota. Biserica Ortodoxă rusă de după declaraţia de loialitate faţă de puterea sovietică din 1927 a mitropolitului Serghie  ( Stargorodski ),   şi-a pronunţat destul de târziu ( după anul 1960 ) atitudinea sa oficială faţă de inochentişti, cunoscuţi deja ca sectari. Părerea Bisericii Ortodoxe ruse oficiale, vizavi de această întrebare, a fost influenţată ( probabil ) şi de cercetările savanţilor ateişti. În anul 1960, învăţatul sovietic N.A.Struve publică în Вестник РСХД studiul Современное Состояние Сектантства в Советской РоссииStarea actuală a sectelor în Rusia sovietică, unde menţionează despre inochentişti următoarele :    Inochentiştii – secta a fost întemeiată de ieromonahul de la mănăstirea Balta – Inochentie Levizor. Inochentiştii mărturisesc sfârşitul apropiat al lumii, neagă căsătoria şi viaţa familiară, interzic în caz de boală folosirea ajutorului medical. Inochentiştii aduc o mare veneraţie Arhanghelului Mihail. În timpul reformelor socialiste din Moldova, inochentiştii refuzau să intre în kolhozuri, refuzau să livreze grâul la stat etc. În 1945-46 în oraşul Bălţi, sa format o comunitate de inochentişti cu un pronunţat caracter monarhic. Sectanţii susţineau că membrii familiei împărăteşti au rămas în viaţă. Doi dintre sectanţi se dădeau drept principele Alexei şi marea principesă Anastasia.[18]    În linii generale cam aceasta se ştia, în rândul cercetătorilor sovietici, la acel moment despre inochentişti. La scurt timp Biserica Ortodoxă rusă oficială îşi afişează atitudinea sa în legătură cu secta inochentiştilor.[19] Din cele câteva articole succinte, în care Biserica rusă vorbeşte despre inochentişti, aflăm cam aceliaşi detalii[20], de aceea în continuare voi cita doar dintr-un singur articol, care mi s-a părut ca fiind într-o stare mai avansată de cercetare  a cazului :    Inochentiştii – sectă ortodoxă de tipul sectei hlâştilor. Constituită în anul 1908 de ieromonahul  mănăstirii de la Balta – Inochentie, care s-a proclamat pe sine întruparea vie a Duhului Sfânt. În învăţătura de credinţă a sectei, un rol important îl joacă motivele eshatologice, care mai cu seamă s-au manifestat după revoluţia din Octombrie. După părerea sectanţilor, sensul vieţii, constituie din pregătirea pentru Judecata de apoi, de aceea  e necesară lichidarea averii şi fuga de lume. Între sectanţi conducătorul lor răposat este venerat ca sfânt, care după moarte s-a înălţat la ceruri. După moartea violentă a lui Inochentie, conducerea sectei a trecut la fraţii Ioan şi Alexandru Culiac, deşi o parte din sectanţi nu i-a recunoscut ca conducători. Ioan s-a proclamat pe sine „tătunea” Ioan, iar Alexandru – Sf.Arhanghel Mihail. Un frate de-a lor ulterior a fost proclamat de sectari ca sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru, fiind proclamată ca Fecioara Maria. Practica de cult a Inochentiştilor este constituită din sârguinţa în biserici secrete şi în citirea rugăciunilor proprii. După părerea unor autori, uneori ca formă supremă de închinare lui Tătunea Ioan, se practica sinuciderea, care chipurile îndreptându-se la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi. Secta Inochentiştilor se manifesta activ împotriva puterii sovietice, din acest motiv fiind persecutată crunt. Numărul adepţilor acestei secte este destul de mic şi ei se întâlnesc în mare parte în regiunea Centrală-Cernoziom.[21]   

 4.  Despre învăţătura de credinţă a inochentiştilor din izvoare inochentiste.              

Un material foarte important în cercetarea învăţăturii şi predicii ieromonahului Inochentie de la Balta este Cartea Mărturisirii – pe care inochentiştii de astăzi o aşează alături de Sfânta Scriptură, ca fiind inspirată de la Duhul Sfânt. În spaţiul tiso-nistrean, Cartea Mărturisirii – este unicală în felul său, fiind o noutate pentru românii – basarabeni, cât şi pentru românii din întreaga Ţară. Această lucrare datează destul de târziu după moartea ieromonahului Inochentie şi a fost alcătuită de următorii săi fideli ( curentul cu înclinaţii sectare – inochentist ). Exemplarul Cărţii Mărturisirii pe care l-am avut spre cercetare, a fost tipărit în anul 1927, fără însă, ca să fie menţionată localitatea şi tipografia în care a avut loc tipărirea.[22]   Cartea Mărturisirii cuprinde în sine învăţătura ieromonahului Inochentie, predicile şi scrisorile sale din exil. Toate aceste materiale fiind foarte bine venite în studierea fenomenului inochentist. Lucrarea aceasta a fost scrisă într-o română arhaică, fiind folosite pe alocuri rusisme., iar alfabetul de care s-au folosit autorii cărţii este cel chirilic vechi, de până la reforma lui Lenin.[23] În continuare mă voi axa asupra cuprinsului cărţii şi voi încerca să-l redau cât mai detaliat. Lucrarea începe cu o prefaţă – înainte cuvântare, în care autorul este convins de importanţa şi folosul acestei cărţi pentru fiecare creştin :Nu puţân va lumina aceastî cârticică pe cel ce va citio toată cu inima curată, cu luoare di samî, cu osârdie bună şi cu frica lui Dumnezeu.  … Câ precum ierburile cele mirosâtoare îndulcesc simţârile şi veselesc ochii, aşa şi această cârticică, adică cuprinsul ei, va îndulci simţârile sufletului, celi amărât cu otrava păcatului şi din somnul lenevirii şi rătâcirii,  deşteptând sufletul către urmarea nevoinţelor îl aprinde şi către calea cea ci duce la împârâţia cerurilor îl povâţuiesc, mai vârtos pre cel cişi va luoa o viaţâ curatâ.[24]     Doar parcurcând cu vederea aceste capitole se vede clar că se bazează întru totul pe Sfânta Scriptură, dar dintr-o perspectivă nouă. Această perspectivă nouă, prezentată în această lucrare, această nouă speranţă, în viziunea inochentiştilor nu este altcineva decât blândul lor păstor şi părinte duhovnicesc –  înflăcăratul ieromonah Inochentie de la Balta.  În Cartea Mărturisirii, autorul ( necunoscut ) încearcă să-l descopere pe  părintele Inochentie, aşa cum l-au primit şi l-au simţit ei următorii şi adepţii lui fideli. În capitolul Cum îl primesc mai mulţi  este explicat acest fapt :  Mai mulţ îl primesc de sfânt, de prooroc, de mucenic, da de Duhul adivărului, din cii învaţaţ puţâni, numai din proşti, ca şi’ntâi.  Mulţ zîc : Noi ştim că trebuieşte  să vii Duhul adivărului în trup, dar ci tucma Inochenti din Cosăuţ ? Pi Inochenti noi îl ştim că’i din cei mai săraci oameni şi tucma el să fie Duhul Adivărului ? El poati să fii un prooroc, un sfânt mare,  un mucenic mare,  dar nu tucma Duhul Adivărului.  Aciala a veni într’on patriarh, or în mitropolit, or în arhiereu, da nu în Inochenti om prost şi neînvăţat, care şi vitele au păscut la Mânăstirile la Dobruşa.    Vai cum nu sâ tem a grăi. Dapui oare Duhul adivărului, carili di la Tatul au purces iau trebuit bogăţâi, or cinsti, or învăţătură lumească ? Dacă el au fost sângur Dumnezeu, cini au putut să’l înveţe pe Dânsul mai bine decât golubul  ( porumbelul ) cel mari pe cari lau înghiţit El la Muromski dimineaţa pin întuneric, în zioa de Botează, la 6 Ianvari ( ianuarie ), pi cari l’au văzut mulţ fraţ cu ochii cum sau pogorât preste Dânsul,  şi’ntrând întrânsul sau făcut stâlp de foc di la Dânsul pân la cer. Pe urmă şi el ( ieromonahul Inochentie ) sângur ne’au spus că deamu a înghiţit porumbu cel mare.[26]   Aşadar inochentiştii l-au primit pe ieromonahul Inochentie, nu ca pe un sfânt, nici ca pe un prooroc, nici ca pe un mucenic, ci ca pe însuşi Duhul Adevărului. Iar învăţătura şi predica acestuia au primit-o ca pe o descoperire dumnezeiască.   În capitolul Despre jertfă, din Cartea Mărturisirii, se mărturiseşte că :   Părintili au propoveduit Evanghelia toată şî au împlinito toată.  Afară de Evanghelie nemic nau făcut.[27]iar ei, inochentiştii ( ascultându-l cu evlavie pe părintele lor Inochentie ) întotdeauna au îndeplinit cu stricteţe cele poruncite de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Sa.   O poruncă importantă lăsată de ieromonahul Inochentie, următorilor săi a fost ca aceştia nici într-un caz să nu se lepede de Biserică ( de Ortodoxie ). În bisericile ortodoxe din Basarabia ( R.Moldova ) şi din Ucraina ( raioanele Balta, Ananiev, Kotovsk ) şi în zilele noastre sau observat inochentişti, care frecventează regulat Sfânta Liturghie şi primesc din mâinele preoţilor bisericii –  Sfintele Taine.    Acuma fiecare şi-ar pune întrebarea : dacă inochentiştii au îndeplinit întocmai Evanghelia lui Hristos, au fost şi sânt în comuniune ( parţială ) cu Biserica Ortodoxă, de unde au ieşit atunci în enciclopediile sovietice, informaţii concrete despre sectanţi inochentişti care se dădeau drept arhanghelul Mihail, Maica Domnului, Sf. Mare mucenic Gheorghe Biruitorul etc.  despre aceştia în revista  Спутник Атеиста – Sputnicul Ateistului  se dădeau următoarele informaţii :   Procesele de judecată din ultimul timp au arătat, că în scopul întăririi fanatismului religios, inochentiştii îngropau copii de vii şi chiar omorau oameni, care puteau să scoată la suprafaţă infracţiunile lor. În camerele de taină ”ale morţii” din oraşul Bălţi, au fost găsite nouă cadavre. În urma expertizei medico – legale, sa demonstrat că unele dintre  aceste cadavre au fost îngropate de vii.  Au mai fost găsiţi copii, pe care inochentiştii furându-i i-au educat în subsoluri, insuflându-le acestora că ei provin direct de la Duhul Sfânt.[28]                        La  această acuzaţie serioasă, se dau lămuriri chiar în cartea  În scurt viaţa şi faptele părintelui Inochentie de la Balta[29], scrisă de trei dintre următorii credincioşi[30] ai ieromonahului Inochentie. Aceştia în încheierea  cărţii  lămuresc clar lucrurile  scriind :   Următorii părintelui Inochentie urmează Sfânta Evanghelie şi învăţătura lui, ”care-s drepţi ai lui”, şi-s iubitori de biserică, temători de mărire deşartă, pentru că părintele Inochentie a zis : din toate vă voi scoate dar din sfinţenie şi din mărirea deşartă şi din scârnăvia curvii niciodată. Din cârdul lui Feodor s-au făcut multe tulburări, unii sunt cu frica lui Dumnezeu şi bat cu biserica urmând adevărul, dar unii necăutând că a zis părintele de sfinţenie şi de mărirea deşartă, ei se fac pe sine dumnezei. Unii se fac arhanghel Mihail, altul Maica Domnului, se leapădă de biserici a părintelui Inochentie, sar la bătaie unde îi întâlnesc.  Mulţi din ei nici nu  l-au văzut pe părintele Inochentie şi pe Feodor, dar mărturisesc şi fac voile sale ca să facă rău şi celor ce urmează adevărul.[31]    Aşadar, doar la câţiva ani de la moartea ieromonahului Inochentie, în sânul adepţilor săi sa produs scindarea. De la curentul cu înclinaţii sectare numit inochentist[32], deviază mai multe grupuri radicale şi periculoase, aşa numiţii : arhanghelişti, tatunişti, care prin activitatea lor imorală au discreditat pentru mult timp întregul curent inochentist. În studierea cazului inochentist este foarte important de ţinut seama de această scindare, care a avut urmări catastrofale. În lucrarea de faţă este analizată învăţătura şi predica ieromonahului Inochentie, în viziunea inochentiştilor adevăraţi şi nu a acelora ( post inochentişti ) care se dădeau drept arhangheli sau maica domnului prin acţiunile lor compromiţând întreaga mişcare inochentistă. 

 5. INOCHENTIŞTII : Deviaţii şi abateri generale de la ORTODOXIE. 

În acest subcapitol voi încerca să cercetez deviaţiile şi abaterile, curentului inochentist de la credinţa ortodoxă. Aici am ajuns de fapt în esenţa problemei inochentiste : cât de mult s-au depărtat aceştia de la Ortodoxie.Pentru ca să fie înţeleasă corect problema inochentistă, mă voi întoarce la începuturile acestei probleme. În anul 1908, ieromonahul Inochentie la mănăstirea Balta predică poporului despre apropierea înfricoşătoarei judecaţi chemându-i pe toţi la pocăinţă : Cine nu sa pocăi de voie sa pocăi de nevoie, renumita replică a ieromonahului Inochentie, a prins rădăcini în mulţime. Poporul era atras de predica înflăcărată şi plină de credinţă vie a tânărului ieromonah. Pe lângă adevărurile Evangheliei lui Hristos, acesta predica despre reaua credinţă a povăţuitorilor bisericii pravoslavnice,[33] despre nedreptatea socială, care tulbura întreaga Rusie, despre înţelepciunea lumească, despre diferite probleme care îi durea pe ţărani etc. În vorba ieromonahului Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, a dreptăţii şi a echităţii sociale. Basarabenii îl mai iubeau şi pentru faptul că Inochentie predica în româneşte credinţa ortodoxă. Aceasta era un motiv de bucurie pentru basarabenii români, care erau până peste cap sătui de predicile clericilor rostite în slavoneşte[34] din care evident că nu înţelegeau nici-o iotă.Ce i-a făcut totuşi pe următorii lui Inochentie să-şi dumnezeiască păstorul ? De unde şi până unde sa ajuns la Inochentie duhul adevărului, duhul sfânt ? Cum s-au formulat mărturisirile concrete despre apartenţa ieromonahului Inochentie la Sfânta Treime ? Răspunsuri la aceste întrebări şi adevărul referitor la persoana ieromonahului Inochentie, îl vom afla doar cercetând serios din punct de vedere teologic şi istoric, dar şi cu bună credinţă problema în cauză.Poporul simplu ( în majoritatea lor ţărani ) venea la ieromonahul Inochentie la Balta, ca la un izvor nesecat de alinare şi blândeţe. După cum menţionează A.Boldur[35] în lucrarea sa Istoria Basarabiei[36] despre ieromonahul Inochentie :Inochentie – un om sincer religios, care a ştiut să se apropie de sufletul poporului român.[37]Poporul ( din Basarabia ) şi-a găsit mângâiere tot la un călugăr moldovean de la mănăstirea Balta din judeţul Herson, vecină cu Basarabia… Acest călugăr a cucerit sufletul poporului moldovenesc.[38]În popor ieromonahul Inochentie era numit ( ciudesnii ) cel minunat, iar cuvintele lui ardeau cu foc puternic în conştiinţa multora. Într-o zi pe când era în exil la mănăstirea Murom, Inochentie s-a adresat ucenicilor săi :El atunci au strigat :  Eu măi îs stâlp de foc în mijlocul lumii, din pomânt şi pân la cer ! Şi pân na’veni şi Kievu şi Afonu la palma popii nu’i încotro !  Numa nu aicia da dincolo. Acolo îi tot a popii. Că’i numa o poartă şi să ştiţi că popa îi poarta. Acolo care cât a putea a apuca, atâta io’i da. Aici popa nimic n’are, nici capul undi’ş pleca. După multă învăţătura au zâs : Dacă vi-ţ duci înapoi în lumi, spuneţi la cei mai mari tâlhari, curvari, ucigaşi şi cei mai mari făcători de rele, să vie la popa, că popa le’a luoa sarcina din spinare. Numa unu au fost odată cu gâtu gros ş’au ridicat toati, şi amu popa, îi tot acela măi !  Numa cu alte haine şi alt nume nou. Atunci aciala n’au avut loc pe pomânt unde sâ’ş pleci capu. El şi ucenicii Lui şi amu Eu şi cei ci’mi vor urma Mie.[39]Câteva predici de genul acesta rostite şi se pare că ieromonahului Inochentie, erezia îi era asigurată. Dar în acest capitol mă voi axa mai mult pe devierile şi abaterile inochentiştilor în general, lăsând persoana ieromonahului Inochentie spre cercetare înr-un alt capitol.Din punct de vedere liturgic, următorii ieromonahului Inochentie au fost întotdeauna ortodocşi. Aceştia chiar goniţi fiind de vrăjmaşi, întotdeauna au frecventat Biserica Ortodoxă, mărturisindu-se preoţilor ortodocşi şi primind de la aceştia Sfintele  Taine ale Bisericii ( cele şapte taine ale Bisericii ). De la Biserica Ortodoxă ţaristă au moştenit şi calendarul iulian sărbătorind pe stil vechi praznicile bisericeşti. Erezia inochentistă însă, începe să se manifeste activ când se ajunge la persoana ieromonahului Inochentie. Aceştia în unison îl mărturisec pe părintele ieromonah Inochentie de la Balta ca fiind a treia persoană din Sfânta Treime : El se numeşte a treia faţă Dumnezeiască, pentru că întrânsul s’au întrupat a treia faţă, Duhul adivărului, carili din Tatăl au purces. ”Porumbul cel mare” s’au întrupat întrânsul, precum mai sus s’au arătat.  Îl mărturisim toţi ucenicii Lui, că este Dumnezeu, pentru că este scris pe Dânsul numili lui Dumnezeu.[40]Iară Duhul adivărului, carili de la Tatăl purcede de care au zâs : ”Acela va mărturisi de Mine”, apui acela sau întrupat în părintele Inochenti, ş’au venit  ş’au mărturisit pe Mântuitoriul.[41]Această gravă deviere dogmatică în sânul inochentiştilor s-a conturat încă pe când ieromonahul Inochentie era în viaţă, fiind defapt singura abatere serioasă de la Ortodoxie. În urma neânţelegerilor care s-au ivit după moartea conducătorului lor spiritual – Inochentie, între mai marii inochentişti, în urma deselor contradicţii dogmatice, practice şi ( probabil ) financiare, se produce scindarea.[42] De la  cârdul           ( nucleul ) de bază inochentist, se desprat mai multe cârduri mici, care cu trecerea timpului au căzut într-o erezie tot mai profundă.Despre aceştia decăzuţi din cârdul inochentiştilor adevăraţi, care se proclamau arhangheli, maica domnului sau chiar dumnezei, ne trâmbiţează toate izvoarele pro-sovietice referitoare la inochentişti.[43] După moartea neaşteptată a părintelui Inochentie  ( 30 decembrie 1917 ) fraţii Ioan şi Alexandru Culiac împreună cu următorii lor s-au depărtat tot mai departe de nucleul inochentiştilor adevăraţi. Această depărtare a avut grave urmări pentru  imaginea  următorilor[44]  ieromonahului  Inochentie. Deşi o mare parte dintre inochentişti au fost împotriva ereziei fraţilor Culiac, Ioan fratele mai mare se auto-proclamă Tătunia Ioan, iar fratele său Alexandru este proclamat Sfântul arhanghel Mihail. Al treilea frate al acestora a fost mai târziu proclamat – Sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru a fost proclamată – Maica Domnului.[45]Părerea unanimă a cercetătorilor  sovietici-ateişti, este că deseori se practica de către următorii fanatici tatunişti, – sinuciderea, ca cea mai înaltă formă de închinare lui Tătunia Ioan ( Alexandru Culiac ), care chipurile mergând la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi.În sursele inochentiştilor adevăraţi, despre Ioan Culiac ( Tătunia Ioan ) se spune: Fratele Ioan a îmbrăcat singur haine călugăreşti ca să-l mărească lumea, următorii lui umblând prin lume îl mărturisesc pe el zicând că i-a dat lui părintele Inochenti toată puterea. Vai cum nu se tem ei a se da drept acela care a răbdat şi sângele şi-a vărsat şi multe minuni au arătat zicând : vai şi iar vai celor ce se pun în dreptul popii. Fărădelegile inochentiştilor tatunişti, au discreditat întreaga mişcare a inochentiştilor. Autorităţile comuniste şi Biserica Ortodoxă rusă oficială[46], fără a se implica într-o cercetare mai amplă, au catalogat întreg curentul inochentist ca find o sectă periculoasă barbară, care practică sinuciderea. Din iniţiativa autorităţilor comuniste şi a bisericii ortodoxe ruse, în organele de presă ale vremii au fost publicate articole, în care erau descoperite actele de cruzime şi fărădelegile săvârşite de inochentişti.[47] Este interesant faptul că pe adresa de internet a oraşului Balta ( actualmente Ucraina ) este publicat un articol despre inochentişti[48] în care este prezentată mişcarea inochentistă ca o formaţiune sectară, condusă de ieromonahul basarabean – Inochentie  ( Levizor ). În încheierea acestui articol ( de 3 pag. A4 ), în care autorii site-ului prezintă mişcarea inochentistă, mai mult inspirându-se din izvoarele sovietice, aceiaşi autori fac o remarcabilă observaţie :Punctul de vedere prezentat în acest articol, nu pretinde la obiectivitate, deoarece marea majoritate a materialelor accesibile – sunt tendenţioase. O mare dorinţă ar fi de a primit o replică din partea admiratorilor contemporani a lui Inochentie, care există, se bucură de o înaltă autoritate între vecini, fiind în exclusivitate nişte oameni iubitori de muncă, cinstiţi şi ospitalieri. Presupunem, că adevărul celor întâmplate, ca întotdeauna, stă undeva pe la jumătate.Fiind pe alocuri de acord cu această părere, aş vrea să adaug că în cercetarea cazului inochentist, pentru a scoate adevărul la suprafaţă, este necesară excluderea tuturor materialelor tendenţioase şi eretice, chiar din punctul de vedere a inochentiştilor adevăraţi. Doar prin excluderea materialelor tendenţioase, vom ajunge odată şi odată, la o părere obiectivă-ortodoxă asupra fenomenului inochentist.                                                                                                                         


[1]  Inochentiştii, – grupare cu înclinaţii sectare, dintre următorii părintelui Inochenite, care au suţinut şi încă mai susţin aparteneţa acestuia la Sfânta Treime, ca Dumnezeu Duhul Sfânt.

[2] Părintele arhimandrit Paulin Lecca, născut la 24 iulie 1914, în comuna Babele, judeţul Ismail; părinţi Grigore şi Maria Lecca; tatăl a fost mai întâi învăţător, iar mai târziu preot în judeţul Bălţi. Paulin Lecca a absolvit cursurile Seminarului Teologic şi ale Facultăţii de Teologie din Chişinău, apoi a intrat ca frate novice în mănăstirea Frăsinei-Vâlcea. A mai veţuit vremelnic în mănăstirile Govora, Cozia, Antim-Bucureşti, Rarău, Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi şi Bucureşti a funcţionat ca exarh. Viata Pãrintelui Paulin este o viatã de cãutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de al fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu lau cunoscut, cãci spre deosebire de mulţi pãrinţi duhovniceşti care iau învãţat pe oameni fiind mari în Împãrãţia lui Dumnezeu, Pãrintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie sã fii în duhul Pãrintelui Paulin ca sã înţelegi ce a scris el şi în Frumosul divin…, şi în De la moarte la viatã. Încã o datã, aceastã carte este un adevãrat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librãria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile dupã moartea Pãrintelui Paulin Lecca. M-am gândit cã acest bãtrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinãrii Domnului. Cred cã se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Pãrintele Paulin care a avut o viatã de continuã cãutare: L-a cãutat pe Mântuitorul ca sã Se nascã în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut sã moarã decât primindu-L în braţe pe Hristos, ieşindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat cã, în general, marii pãrinţi duhovniceşti care au trecut dincolo ne-au pãrãsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Paşti sau a Crãciunului. N-aş vrea sã parã cuiva forţatã constatarea, dar este o realitate. Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucureşti),  text preluat din revista Epifania.

[3] De la moarte la viaţăEditura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997. O carte cum nu s-a mai scris în limba română, o carte unică despre oameni de toate naţionalităţile, buni şi răi, despre oameni răi care se transformă în oameni buni…  ( Valeriu Cristea ) 

[4] Лесь Гомин (Александр Дмитриевич Королевич) – Les’ Gomin (Alexandr Dimitrievici Korolevici) 1900-1958. Născut în Ucraina în oraşul Cerkasî într-o familie de evrei. Din tinereţe a început să scrie., povestirile, poeziile şi articolele acestuia apărând în presa periodică încă în anii războilui civil. Din 1924, Gomin este membru a Uniunii sciitorilor, colaborând activ în multe ziare şi reviste. În anii 1928-1929, Les Gomin activează în Tiraspol (Transnistria), articolele sale apărând foarte des în ziarul Plugarul Roşu – (Красный пахарь). În anul 1929, împreună cu alţi bolşevici, a participat la lichidarea ultimelor (după părerea lui Gomin) elemnte inochentiste – o bandă contra-revoluţionară nu prea numeroasă dar puternică, care a activat în împrejurimile Baltei.

[5] Reacţiunea care începuse în anul 1908, după pierderea totală a primei revoluţii ruse de la 1905.

[6] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[7]  Sfântul Ioan din Kronştadt, ( Ioan Ilici Sergiev ) născut în data de 19 ( 31 ) octombrie 1829, în localitatea Sura, reg. Arhanghelsk, trecut la Domnul în 20 decembrie 1908 ( 2 ianuarie 1909 ) în Kronştadt. Sfânt rus, preot a Bisericii Ortodoxe ruse, mare predicator şi scriitor religios, membru al Sf. Sinod. A fost canonizat în anul 1964 de către Biserica ortodoxă rusă din Exil şi în 14 iunie 1990 de către Biserica ortodoxă rusă ( Patriarhatul Moscovei ), ziua prăznuirii – 20 decembrie după calendarul iulian.

[8] Grigori Efimovici Rasputin ( în limba rusă Григо́рий Ефи́мович Распу́тин ), ( 1865-1916, 30.12) – stareţul din Siberia, foarte apropiat de împărăteasa Alexandra Feodorovna, acesta apare ca una din cele mai enigmatice personalităţi din istoria rusă. Tot ce ştiu istoricii contemporani despre Rasputin, nu se bazează pe mărturii documentare, ci mai mult pe povestirile contemporanilor acestuia.

[9] chiar de la Les’ Gomin, aflăm în postfaţa romanului său, că acestauia îi erau cunoscute lucrările lui Lenin – Социализм и религия Socialismul şi religia ( 1905 ), Об отношении рабочей партии к религииDespre atitudinea clasei muncitoare faţă de religie ( 1909),  Классы и партия в их отношении к религии и церквиClasele şi partidul, atitudinea lor faţă de religie şi biserică şi Материализм и эмпириокритицизмMaterialismul şi empiriocriticismul. Inspirându-se (mai mult ca precis!) din lucrările conducătorului proletariatului mondial (Lenin), Gomin a scris romanul Golgota îmbâcsindu-l cu idei anti-religioase şi anti-bisericeşti.

[10] Черносотенцы ( cernosotenţi ) – în traducere liberă din rusă : sutele negre, sutanele negre.

[11] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[12] Moldova ( Молдавиa ) – teritoriul dintre Prut şi Nistru – Basarabia, adeseori era numit de către ruşi cu denumirea de Moldova sau Moldavia.

[13] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[14] În fosta Uniune Sovietică aşa numiţii duşmani ai poporului sovietic nu aveau drepturi. Aceştia fiind socotiţi trădători ai ţării şi ai poporului. În timpul represiilor staliniste, un număr mare de inochentişti fiind catalogaţi de către autorităţi – duşmani ai poporului sovietic, au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale Siberiei.

[15]  În popor se bucurau de o mare popoularitate povestirile fantastice despre puterea extraordinară a ieromonahului Inochentie. Se spune că o dată părintele Inochentie s-a dus cu  trăsura cu cai să se plimbe şi a fost văzut  zburând prin văzduh cu tot cu trăsură şi cai.

[16] Fragment din hotărârea Sfântului Sinod a B.O. ruse, referitoare la persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării de la mănăstirea Balta :Socotim de cuviinţă, înspre binele Bisericii lui Hristos, mutarea temporară a ieromonahului Inochentie (Levizor) de la mănăstirea Balta la Kameneţ-Podolsk, sub ascultarea încercatului în credinţă părintelui Serafim… Pe lângă aceasta propunem încetarea tipăririi foilor volante în limba moldovenească, cât şi a răspândi vorbe despre sfinţenia lui ( Inochentie ) şi de apartenenţa lui la Sfânta Treime. Interzicem şi răspândirea informaţiei, despre sfinţenia părintelui Teodosie Leviţki, care nu a fost canonizat de noi… Dacă însă voi nu veţi împlini toate acestea, vor fi aplicate sancţiuni severe faţă de persoana ieromonahului Inochentie, dar şi a celor care vor contribui la răspândirea acestei erezii. 

[17] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.44

[18] Н.А. Струве, Современное Состояние Сектантства в Советской России ( Вестник РСХД ) – N.A.Struve, Starea actuală a sectelor în Rusia Sovietică.

[19] Este foarte probabil că atitudinea oficială a  Bisericii Ortodoxe ruse în legătură cu inochentiştii,  (care la acel moment, au fost deja catalogaţi ca sectă, de către cercetătorii sovietici – ateişti ), a fost influenţată în mare măsură de cercetările sovietice făcute în privinţa acestui caz.

[20] probabil că autorii acestor articole s-au inspirat unii de la alţii.

[21] Regiunea Centrală – Cernoziom  a Uniunii Sovietice, unde erau deportate elementele anticomuniste, printre care se enumerau şi inochentiştii.

[22] Probabil şi din motive de securitate ( de frica persecuţiilor bolşevice ), nu se indica localitatea şi tipografia unde avea loc tipărirea cărţii.

[23] Din iniţiativa lui V.I.Lenin – liderul bolşevicilor comunişti de la Moscova, la câţiva ani după acapararea puterii în stat de către bolşevici, a fost pusă la cale reforma alfabetului chirilic – rus, care era socotit tributar al ţarismului.

[24] Cartea Mărturisirii, anul 1927, din prefaţa acestei cărţi.

[25] În prezentarea capitolelor din Cartea Mărturisirii, am socotit de cuviinţă să fac în locurile indescifrabile unele corecturi de limbaj.

[26] Cartea Mărturisirii, anul 1927. pag. 23-24.

[27] Cartea Mărturisirii, anul 1927. pag. 42.

[28] Revista Спутник Атеиста – Sputnicul Ateistului nr.1 anul 1958.

[29] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924

[30] Este vorba despre F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu…

[31] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.71.

[32] Curentul inochentist – Inochentiştii, – grupare cu înclinaţii sectare, dintre următorii părintelui Inochenite, care au suţinut şi încă mai susţin aparteneţa acestuia la Sfânta Treime, ca Dumnezeu Duhul Sfânt. Unica abatere grava a acestora  de la Ortodoxie. Ceia ce nu se poate afirma despre aşa numiţii post-inochentişti – tatunişti, arhanghelişti etc. sectari  imorali şi agresivi – persoane posedate, adeseori bolnave psihic. 

[33] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.19.

[34] În Biserica Ortodoxă rusă, până în zilele noastre, ca limbă de cult, se foloseşte Slavona veche. Limba rusă contemporană îşi are rădăcinile în Slavona veche. Până şi etnicii ruşi nu înţeleg sută la sută aceast limbă, nemaivorbind de bieţii basarabeni români, care participând la serviciul divin, în afară de Господи помилуй – Doamne miluieşte, practic nu înţelegeau nimic.

[35] Alexandru V. Boldur – născut la Chişinău la 25 februarie 1886, din părinţi româno-moldoveni. La vârsta de 11 ani a fost dat la Şcoala spirituală ( eparhială ) din Chişinău, după care a intrat elev la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, pe care l-a absolvit în 1906. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de drept a Universităţii din Sankt Petersburg, pe care a absolvit-o în 1910, susţinut fiind cu o bursă de boierul basarabean E.Răşcanu, din Bălţi.În anul 1911 a fost numit asistent la Facultatea de drept a Universităţii din Petersburg, iar în 1916 a devenit membru în corpul profesoral cu titlul de docent. În anul 1918 a trecut în Crimeea, la Institutul juridic superior din oraşul Sevastopol. În anul 1922 şi-a stabilit domiciliul la Moscova, unde a fost angajat la Comisariatul Poporului pentru comerţ exterior, în funcţia de consilier juridic. În calitate de român basarabean, conjuctura politică fiind favorabilă, s-a repatriat în România în 1924. După întoarcerea în ţară, reintră în învăţământul superior, continuând în paralel cu activitatea didactică cercetările în domeniul istoriei românilor, în deosebi la frontierele de răsărit ale ariei de formare şi de dezvoltare a poporului român, consemnând rezultatele în numeroase studii, publicate sau rămase în manuscris. În 1947, s-a pensionat din funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi, iar odată cu ofensiva masivă a regimului comunist împotriva instituţiilor tradiţionale ştiinţifice şi cu politica de falsificare a istoriei, în 1948 a demisionat din postul de director al Institutului de Istorie naţională A.D.Xenopol din capitala Moldovei.  Şi-a păstrat capacitatea de muncă şi de creaţie până la o vârstă înaintată, la aproape o sută de ani continuând să-şi perfecteze vechile lucrări şi să proiecteze noi studii. A încetat din viaţă în 1982.

[36] Istoria Basarabiei – Contribuţii la studiul istoriei Românilor, de Alexandru V. Boldur. Editura Victor Frunză, Bucureşti 1992, ediţia a II-a.

[37] A.Boldur. Istoria Basarabiei. Bucureşti 1992, pag.394.

[38] Ibidem, pag. 461

[39] Cartea Mărturisirii, anul 1927, pag.15.

[40] Cartea Mărturisirii, anul 1927, pag.70.

[41] Ibidem, pag.60.

[42] Despre această scindare am menţionat în subcapitolul 3 al acestui capitol.

[43]Exemplu vezi  Иннокентьевцы: история „Балтского психоза – Inochentiştii : Istoria psihozei de la Balta. De pe : http://baltatown.narod.ru/innokent.htm

[44] Se are în vedere următorii ieromonahului Inochentie, care nu au căzut pe viitor în erezia tatunistă.

[45] Ibidem,  Inochentiştii : Istoria psihozei de la Balta.

[46] Biserica Ortodoxă rusă oficială – adică Patriarhia Moscovei de după declaraţia de loialitate faţă de puterea sovietică din anul 1927 a mitropolitului Serghie  ( Stargorodski ), era tolerată de autorităţile sovietice-comuniste.

[47]  О нервной психической эпидемии в Бессарабии, „Кишиневские епархиальные ведомости”, № 39,1913 – Despre epidemia neuro psihică din Basarabia  Buletinul eparhiei de Chişinău, № 39,1913.

[48] Иннокентьевцы: история Балтского психозаInochentiştii : Istoria psihozei de la Balta.

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 1 Comment »

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002)

Posted by mihailmaster pe Iunie 28, 2007

sofian_boghiu.jpg   Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe actualul Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhim. Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).  

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”  

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă  dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei. (C. G.)        

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. „Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan.  „Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi „duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.    

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | 3 Comments »

Ieroschimonahul Ioan (1905-1996)

Posted by mihailmaster pe Iunie 28, 2007

cart36.jpg

  Călugări basarabeni la Muntele Athos  

Chilia „Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul” – Colciu Mănăstirea Vatopedu Sfântul Munte Athos      

 În Sihăstria Colciu a Mănăstirii Vatopedu, la Chilia românească cu hramul „Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul”, în anul 1926, la 19 ani a intrat sub ascultarea Bătrânului Ilie (Vulpe), tânărul Ioan Guţu. S-a născut în 1905, în Basarabia, din părinti binecredinciosi. A ucenicit în vremea părintilor Ilie (Vulpe), Eftimie, Gherontie si Paisie, care unul câte unul s-au stins. Părintele Ioan devine superiorul chiliei. Dintre ultimii ucenici ai Părintelui îi amintim pe Protosinghelul Gamaliil (Boboc), părintii Gheorghe, Prodromu, Augustin (ultimii sase ani). A plecat la Domnul pe 5 decembrie 1996, la 91 de ani.

  Ultimul dintre ucenici (de altfel, azi, unicul vietuitor al chiliei), Părintele Augustin ne spune despre Părintele Ieroschimonah Ioan că a început viata monahală cu binecuvântarea tatălui său, care vizitându-l o dată în Sfântul Munte, îi spune: „Ai grijă, aici să mori!”. A împlinit acest cuvânt, rămânând statornic 70 de ani la chilia de metanie, o singură dată întorcându-se, pentru oarecare nevoie, în tară.

 În ce priveste viata pilduitoare a Părintelui Ioan, ucenicul îsi aminteste că o dată, la hramul chiliei românesti „Sf. Gheorghe” – Colciu, după terminarea slujbei, părintii stăteau de vorbă. Un grec cere cuvânt de folos, iar Părintele Ioan îi răspunde: „Dacă nu te folosesti de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu te vei folosi…”. 

Altă dată, cerându-i-se, de asemenea, un cuvânt de folos, Părintele zice: „… eu sunt un om simplu si nu am cuvinte de folos. Cer si eu de la altii mai sporiti sfat si povătuire duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduintele călugăresti si vom săvârsi călătoria vietii asa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire”.

Iubea slujbele bisericesti si pravila. Zilnic împlinea cele sapte Laude si se îndeletnicea cu rugăciunea inimii. Noaptea petrecea în rugăciune, sau în chilie, sau în paraclis. Adeseori se auzea gălăgie si ceartă în chilia Părintelui, lucruri despre care nu-i plăcea să pomenească. Ucenicului său Ilarion (azi la chilia „Sf. Ipatie” din Sfântul Munte) i-a mărturisit că „dacă într-o noapte nu fac priveghere, sunt necăjit de diavoli”.2 Dormea, sezând, cel mult trei ore. 

Părintele avea darul rugăciunii. O familie din Tesalonic, înaintată în vârstă, nu avea copii. Sunt dăruiti de la Dumnezeu cu o fetită, prin rugăciunile Părintelui. Izvorul chiliei fiind secat, la insistentele ucenicului Părintele se roagă pentru ca să fie apă. După un an, izvorul s-a umplut, ba mai mult, de atunci n-a mai secat vreodată. 

„În rezumat – spune Părintele Augustin –, a fost un model de smerenie în toate: la îmbrăcăminte, la mâncare, la chilie, la vorbă… în toate. Am învătat multe de la dânsul”. 

Întrebat ce fapte bune se cuvine să iubim mai mult, Părintele zice: „Să le iubim pe toate egal, dar să începem cu frica de Dumnezeu si să sfârsim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Rugăciunea să meargă înaintea tuturor faptelor bune. Mai multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de Dumnezeu si de oameni ne duc cel mai usor întru Împărătia cerurilor… Să ne rugăm unii pentru altii si să avem nădejde că nu ne lasă Dumnezeu”, însă „nu ne putem mântui fără ispite, fără răbdare si fără pocăintă”.

 Privirea Părintelui era senină. Cuvântul, foarte calm. „Trebuia să faci răbdare pentru a-l asculta”, zice ucenicul. Avea mâinile mari. Purta haine tare modeste. A suferit mult, fără cârtire. I se umflau picioarele. N-a folosit niciodată medicamente, doar ceaiuri. A refuzat chiar si doctorul. Înainte cu două luni îi spune ucenicului că va pleca la Domnul. Îi încredintează toate cele ale chiliei. Chiar si ultimele rude din tară îl vizitează pe neasteptate.

 Duminică, 3 septembrie 1996, Părintele se împărtăseste. Marti, pe la ceasul al nouălea, i se face dezlegare de către Părintele Dionisie Ignat, după care îsi cere iertare de la obstea Chiliei mari „Sf. Gheorghe”. 

„Amândoi am venit în Sfântul Munte în 1926. Am trăit cu Părintele Ioan ca fratii. N-a fost deosebire între aceste două chilii, sub nici un motiv. Toate sărbătorile si toate praznicele mari, vesnic le-am făcut la un loc. La noi erau doi preoti, iar la dânsii erau trei. Părintele Ioan Gutu a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor. Nu i-a lipsit până la ultima suflare biserica si canonul, lucrurile cele dintâi pentru monah… A fost un om bun” , mărturiseste Părintele Dionisie. 

Părintele Ioan nu mai putea vorbi, însă avea mintea limpede. Mai târziu, ucenicul se duce să facă Vecernia, vecernie mare, Vecernia „Sfântului Nicolae”, vreme în care Părintele adoarme în Domnul. 

„Fericit bărbatul” Ioan Ieroschimonahul, care se slobozeste acum ca o „lumină lină”, după cuvântul Domnului, în pace. Amin. 

Frumoasă si nestiută i-a fost viata si fericită mutarea la cele de Sus.   

Bibliografie : 1, 3 – Ioanichie Bălan, Mărturii românesti la locurile sfinte, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1986, p. 427 2 – Synaxis, Mănăstirea Vatopedu, Sfântul Munte, nr. 3. p. 12. („Epifania”, nr. 5/1998) 

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | Leave a Comment »

Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005)

Posted by mihailmaster pe Iunie 28, 2007

plamadeala-ok.jpg  

Antonie Plămădeală :”EXEMPLUL FAPTEI”  Autobiografie

 Provin dintr-o parte de ţară care nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc. M-am născut în Basarabia, localitatea Stolniceni, jud. Lăpuşna (azi raionul Hânceşti din Republica Moldova), în 17 noiembrie 1926. Acolo mi-am petrecut copilăria, alături de ceilalţi cinci fraţi ai mei, şi acolo am terminat clasele primare.

În 1937, răspunzând unui imbold lăuntric şi ascultând şi de sfatul părinţilor, m-am înscris la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu Bodoni“, din Chişinău. Întâmplându-se însă ca, în 1940, Basarabia să fie ocupată de trupele sovietice, cursurile Seminarului au fost suspendate, iar eu care nu apucasem să le termin (eram în anul III), m-am înscris la Şcoala Pedagogică din Chişinău. care mai rămăsese în funcţiune. Am terminat aici primul an şi m-am înscris în cel de-al doilea, când Basarabia a revenit la sânul patriei-mame şi eu m-am reînscris la Seminarul teologic din Chişinău. Dar nici acum n-am avut norocul să-mi finalizez studiile dat fiind faptul că, apropiindu-se, în 1944, linia frontului de Chişinău, m-am refugiat, cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova. M-am înscris, în toamna acelui an, la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti pe care l-am absolvit pe un loc fruntaş, în 1945.

Reflectând la spusa cronicarului că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi“, îmi dau seama cât de zbuciumată a fost perioada copilăriei mele. Dar aşa au fost în timpurile acelea pentru toată lumea.Din nefericire, nici anii care au urmat n-au fost mai prielnici unei vieţi liniştite şi prospere. În toamna aceluiaşi an (1945) m-am înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, audiind în paralel şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. În ambele instituţii, se aflau la catedră, la acea dată, personalităţi de înalt prestigiu ale învăţămîntului universitar românesc. La Teologie voi aminti nume ca cele ale lui Teodor M. Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, I.G. Coman, Petre Vintilescu etc. iar dincolo, la Filosofie, voi aminti pe Anton Dimitriu, Mircea Florian, G. Călinescu, Tudor Vianu şi I. Zamfirescu.Am căutat să le cinstesc memoria, să le păstrez şi să le valorific moştenirea iar eu să sporesc, pe cât posibil, zestrea moral-spirituală şi materială a Mitropoliei Transilvaniei.

Experienţa administrativă de la Buzău m-a ajutat ca îndată după instalare să mă ocup de renovarea reşedinţei mitropolitane şi de extinderea acesteia prin construirea unui corp nou de clădire, cu sală de consiliu şi expoziţie patrimoniali Am renovat şi extins schitul Păltiniş, dar cea mai mare lucrare pe care am demarat-o şi pe care mi-a ajutat Dumnezeu să o finalizez a fost cea de la Mănăstirea „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, unde am construit incinta, respectiv corpul de clădiri în formă de patrulater din jurul bisericuţei ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi care se afla în câmpul liber, departe de chiliile călugărilor. În interiorul complexului de clădiri am zidit o nouă biserică, mai spaţioasă decât monumentul istoric. A urmai apoi construirea „Academiei teologice“ de la Sâmbăta, clădire cu două etaje şi mansardă în care au avut loc deja mai multe întruniri cu caracter teologic, duhovnicesc şi cultural.Sfinţirea complexului arhitectural de la Sâmbăta s-a făcut de către patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, de către Prea Fericitul Teoctist, patriarhul României şi de către un sobor de ierarhi şi preoţi.Despre dificultăţile şi piedicile pe care le-am avut în ampla lucrare de la Sâmbăta nu voi mai aminti acuma. Dorind doar să spun că tot ce s-a înălţat acolo este spre lauda lui Dumnezeu, spre cinstirea memoriei înaintaşilor şi spre mântuirea sufletească a credincioşilor. Acolo mi-am pregătit şi eu loc de odihnă.Cât despre osteneala scrisului, şi spun osteneală pentru că a însemnat efectiv o preocupare de zi şi de noapte, în toţi anii de când mi-am terminat studiile, această osteneală s-a concretizat în peste 40 de volume şi în sute de studii, articole, recenzii, cronici, etc. Pe lângă lucrările şi studiile de cuprins teologic, ecumenic şi cultural-istoric, am valorificat fonduri de arhivă precum cele ale Patriarhiei, Episcopiei Buzăului şi Mitropoliei Ardealului. Aş menţiona volumele cu corespondenţa patriarhului Miron Cristea (în total 5 volume), iar în curs de tipărire se află alte volume cu corespondenţa mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, mort în exil.

Am readus în actualitate chipul unor mari personalităţi ale spiritualităţii istoriei şi culturii neamului, în volume precum: „Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească“, Bucureşti, 1977, „Dascăli de cuget şi simţire Românească“, Bucureşti, 1981, „Nume şi fapte din istoria culturii româneşti“, Bucureşti, 1983, „Calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988, „Alte file de calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988.

Am pus în lumină zestrea duhovnicească a Ortodoxiei, în volume precum: „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, Sibiu, 1983, „Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră“, Sibiu, 1984, „Preotul în biserică, în lume şi acasă“, Sibiu, 1996.

Prestaţia omiletică şi Catehetică am concretizat-o în volume precum: „Tâlcuiri noi la texte vechi. Predici“, Sibiu, 1989 şi „Cuvinte la zile mari“, Sibiu 1989.Dar nu este locul potrivit să redau aici o listă bibliografică şi nici nu se cade să fac eu lucrul acesta.

Pe când eram în anul III de studii a trebuit să reiau din nou calea pribegiei. Pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste, a trebuit să părăsesc Bucureştiul, oprindu-mă tocmai la Baia Mare. Fiind aproape de Cluj, m-am înscris, la sfârşitul aceluiaşi an universitar (1948/1949) la Institutul Teologic Universitar de acolo, prestând examenele din sesiunea de vară şi promovând şi examenul de licenţă, cu o teză al cărui titlu era: „Importanţa antropologiei carreliene pentru o pedagogie creştină“. Îndrumătorul tezei mele a fost profesorul de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie – Nicolae Balcă.

Odată studiile terminate, am reflectat la ceea ce voi face în viaţă. Era firesc să merg pe calea slujirii Bisericii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar pe o cale mai deosebiră aş spune şi, în orice caz, mai aspră: calea călugăriei.

N-aş tăinui influenţa care s-a răsfrânt asupra mea, în adoptarea unei astfel de decizii, din partea poetului, ziaristului şi călugărului Sandu Tudor, de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, şi a ieromonahului şi duhovnicului Arsenie Boca, de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aşa se face că în vara lui 1949 am fost hirotonit diacon, de către episcopul Andrei Mageru de la Arad, iar în septembrie 1949 am fost călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara. Atunci am primit numele de Antonie, cu care voi răspunde înaintea scaunului de judecată, cel din ceruri.

Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici. Am primit o condamnare, în contumacie, de 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică.

Cum la Prislop nu mai puteam rămâne, m-am ascuns o vreme în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava. Aici am întâlnit un alt călugăr cu viaţa îmbunătăţită, întruchipare a duhului fierbinte şi a smereniei – ierom. Ilie Cleopa, Am poposit şi la Mănăstirile Râşca şi Dragomirna. La ultima, unde am îndeplinit ascultarea de a organiza şi pune în ordine arhiva, am descoperit valoroase documente din epoca lui Ştefan cel Mare, şi cea a ctitorului mănăstirii, Anastasie Crimca şi unul chiar din secolul al XIV-lea.

În august 1953 m-am învrednicit în calitate de călugăr la Dragomirna să primesc harul hirotoniei în treapta de preot, prin punerea mâinilor arhiereului Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Hirotonia a avut loc la mănăstirea Slatina.

Exact peste un an, în aug. 1954, am fost reperat de organele de ordine şi arestat la Iaşi, unde participasem la vizita patriarhului Bulgariei. Am stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în penitenciarul din Bucureşti şi în sfârşit în penitenciarul din Jilava. În 1956 am fost graţiat, primind astfel încă o „diplomă academică“, pe aceea de deţinut politic. Viaţa mea din acei ani plini de suferinţe şi de umilinţe se va reflecta în romanul „Trei ceasuri în iad“, pe care l-am publicat în 1970, la Editura Eminescu, din Bucureşti.

Redevenit, cel puţin din punct de vedere juridic, liber, m-am înscris, în 1956, la cursurile de magisteriu (cum se numea doctoratul pe atunci), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar pe cine îi iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi încearcă şi iată că din nou m-a încercat şi pe mine. Înainte de finalizarea acestor studii am fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor.

Postura în care am ajuns a fost aceea de şomer şi zilier. Abia în 1961 s-au mai limpezit lucrurile şi am primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îmi era familia şi am şi fost angajat, cu greu desigur, la o fabrică de Mase Plastice. Timp de 10 ani de zile am lucrat, respectiv am ucenicit în acea întreprindere, pentru că am pornit foarte de jos, de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Dacă mă gândesc bine la toţi anii de după război, călugăria mea „în civil“ a fost mai bogată în ascultări şi nevoinţe decât dacă aş fi petrecut toţi aceşti ani într-o mănăstire.„Primăvara de la Praga“ a adus o înseninare şi în viaţa mea. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina mi-a mijlocit posibilitatea de a-mi termina cursurile de doctorat şi m-a readus în viaţa bisericească, numindu-mă, la cerere, secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian mi-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici am redactat teza de doctorat cu titlul „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox“ pe care am susţinut-o în 1970, primind calificativul „magna cum laudae“. Înainte de susţinerea tezei şi acordarea titlului de doctor a trebuit să susţin alte două lucrări, spre a putea fi evaluat nivelul meu de pregătire, în vederea admiterii la susţinerea examenului final de doctorat.

Pe parcursul şederii mele în Anglia, am participat la multe întruniri ecumenice, simpozioane şi conferinţe, dar nu numai în Anglia ci şi în alte ţări precum Belgia, Franţa, Spania. De asemenea am avut prilejul să cunosc tradiţiile vieţii monastice din apusul Europei şi să împărtăşesc şi monahilor catolici tradiţiile monahismului răsăritean. Aceste întâlniri cu oameni şi tradiţii de viaţă creştină mi-au folosit şi pentru a concretiza un plan pe care mi-l făcusem, anume, de a scrie o carte despre tradiţia monastică din Biserica răsăriteană. Acest plan s-a concretizat, ceva mai târziu, prin volumul „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, care a apărut la Sibiu, în 1983, având 410 pagini.

După doi ani de şedere în Anglia, având deja teza de doctorat susţinută acolo, sub îndrumarea prof. Robert Murray, patriarhul Justinian m-a rechemat în ţară, având intenţia să mă propună Sf. Sinod pentru funcţia de episcop-vicar patriarhal. Acest eveniment al promovării mele ca ierarh a avut loc în şedinţa Sf. Sinod din 25 noiembrie 1970. În decembrie am fost hirotonit arhiereu de către patriarhul Justinian şi de către mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul vicar patriarhal Antim Nica, deşi s-au făcut încercări, din partea autorităţilor politice de a se împiedica promovarea mea, datorită antecedentelor de care am vorbit.Pot să spun că a început o noua etapă a vieţii mele, când mă puteam dărui slujirii Bisericii lui Hristos şi să-mi împlinesc menirea, care credeam eu că mi-a fost hărăzită. Desigur că nu a fost nici pe mai departe uşor, pentru că trăiam, precum ştim cu toţii, într-un regim politic restrictiv, mai ales pentru Biserică.

Responsabilitatea care mi s-a încredinţat de către patriarhul Justinian a fost cea a Relaţiilor externe ale Bisericii, ca şi cea a Comisiei de pictura bisericească. După un an, respectiv din septembrie 1971, am fost numit şi rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, funcţie pe care am îndeplinit-o timp de doi ani. Eram şi secretarul Sfântului Sinod.În 1972 am susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, după cel din Anglia, cu teza lucrată în Anglia şi care avea titlul: „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană“. Conducătorul meu de doctorat la Bucureşti a fost părintele Dumitru Stăniloae.În funcţia de conducător al Sectorului relaţiilor externe bisericeşti am reprezentat Biserica Ortodoxă Română la multe întruniri cu caracter ecumenic. Astfel, am participat la adunările generale (a V-a, a VI-a, a VII-a) ale Conferinţei Bisericilor europene. Făcând parte din comitetul de conducere a acestei Conferinţe (la a VII-a Adunare generală din Creta, 1979, am fost ales între preşedinţii organizaţiei). Începând cu 1971 am făcut parte din Comisia interortodoxă pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. În 1972 am condus o delegaţie a B.O.R. în vizită la papa Paul al VI-lea, la Roma. Din 1975 am luat parte la toate întrunirile importante ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind ales şi aici în Comitetul central şi în Comitelui financiar ale acestui organism ecumenic. Cât priveşte domeniul relaţiilor Bisericii noastre cu Bisericile ortodoxe surori şi cu alte Biserici şi confesiuni, am făcut parte din delegaţiile patriarhale care au vizitat ţări precum Germania, Austria, Suedia, Belgia, S.U.A., Israel, Turcia, Grecia, Cipru, Kenya, Cuba, India, Norvegia, Danemarca, Franţa, Polonia, Ungaria etc. În calitate de rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti am participat la mai multe întruniri şi conferinţe ale facultăţilor de Teologie din diferite ţări. precum Spania şi Grecia.Este practic greu de a menţiona toate activităţile şi responsabilităţile cărora a trebuit a le face faţă în calitatea de conducător al Sectorului Relaţiilor Externe bisericeşti. Am oferit doar câteva exemple spre a răspunde parţial la acea posibilă întrebare, pe care o repet: „De ce?, Pentru ce?“ mi s-a acordat premiul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.Desigur că toate cele menţionate au presupus eforturi şi multe griji. Apoi nu trebuie înţelese aceste responsabilităţi şi realizări neapărat ca merite personale ale subsemnatului ci ca mărturii ale activităţii şi prezenţei Bisericii noastre în contextul lumii contemporane.

În 1979 am fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului. Am păstorit aici până în 1982, când am ajuns mitropolit al Ardealului.Activitatea mea la Buzău survenea după cutremurul din 1977, care a avut epicentrul în zona Vrancea. Distrugerile cauzate bisericilor şi reşedinţei episcopiile au fost enorme. Principala mea preocupare a fost înlăturarea consecinţelor cutremurului. Practic, am început o vastă lucrare de refacere şi renovare a tuturor bisericilor şi a reşedinţei şi catedralei episcopale.

În 1982 am venit la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului. Aş putea spune că aici şi acum mi-a fost dată şansa a mă dărui trup şi suflet misiunii şi vocaţiei cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Am devenit succesorul unor mari personalităţi ale vieţii bisericeşti transilvănene, precum mitropoliţii Andrei Şaguna, Miron Romanul, Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin.

Mulţi cunosc roadele ostenelilor mele şi le-au şi apreciat, acordându-mi unele titluri academice precum cel de Doctor Honoris Causa. Am primit astfel de titluri de la Facultatea de Teologie din Presow – Cehoslovacia, de la Universitatea din Oradea şi de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Dacă am fost pus şi acum în situaţia de a vorbi totuşi despre mine, n-am făcut altceva decât să răspund provocării Dumneavoastră. Mi-aţi adresat întrebări ca acestea: Ce am făcut? Care a fost motivaţia? În ce condiţii am lucrat? De la cine am luat povaţă? etc.Răspunsurile date s-ar dori, dacă-mi este îngăduit, să fie un imbold mai ales pentru cei tineri ca să nu se lase copleşiţi de greutăţi, care pot surveni în viaţa oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în propria mea viaţă. Apoi aş dori să fie înţelese, tot de către tineri, ca un îndemn pe care ni l-a adresat tuturor Sfântul Apostol Pavel zicând: „Răscumpăraţi vremea căci zilele rele sunt“.Viaţa trebuie privită cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate.

Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem mereu conştiinţa că suntem datori mereu altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.Primesc Premiul de excelenţă pe care mi l-aţi acordat ca pe un semn de cinstire adus Bisericii şi credincioşilor ei, cărora mi-am închinat, cu bucurie, toată viaţa mea. Fie ca bunul Dumnezeu să ne hărăzească tuturor sănătate şi speranţă de mântuire.

*Semnul meu rămâne „Academia de la Sâmbăta“.Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului românesc. Ea este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim-plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o la început ca pe un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un loc de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. Aşadar, la început, am gândit-o ca pe o Academie limitată la nevoia de Episcopie şi la nevoia Mănăstirii Brâncoveanu. Nu i-am dat importanţa pe care se pare că o va lua sau pe care şi-a dobândit-o într-un an de zile. Însă am gândit-o ca pe o casă care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, la orice fel de întâlniri şi a ieşit mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume ca poporul român să beneficieze de această Academie. Dacă ea îşi ia în timp şi alte roluri, asta o priveşte şi mă bucură.

Dar iniţial am gândit-o ca pe ceva necesar, aici în Transilvania. La „Academia de la Sâmbăta“ se pot organiza însă conferinţe destul de mari, de până la 150 de invitaţi. Întâlniri din care să învăţăm şi noi şi să-şi folosească conferenţiarii; dar în special am făcut-o acolo, în acel loc (cu o natură mirifică) pentru ca să le oferim un loc plăcut. Ştiţi cum este aşezată. La poalele Munţilor Făgăraş, foarte aproape de Mănăstire. Dar viaţa monahală să rămână în mănăstire. Sala de conferinţe – înafară! şi tocmai pentru aceasta, în ultima vreme, m-am gândit să-i fac în spate şi o trapeză, cu bucătărie, sală de mese şi aşa mai departe, pentru ca să capete mai multă individualitate şi mai multă specificitate. Am început lucrările şi sper ca vara viitoare să fie gata. Pentru că în felul acesta îi dau raţiunea de a fi singură, dar nu independentă, cât este Mănăstirea. Stareţul va fi stareţ şi acolo. Nu mă amestec în programele conferinţelor. Totul e să fie organizat şi să-mi garanteze cuminţenia conferenţiarilor. Dar tematica îi priveşte pe dânşii. Eu mă voi bucura că vor participa la conferinţe cât mai mulţi, care-şi vor găsi acolo liniştea de care au nevoie şi aş dori ca tematica să aibă legătură şi cu doctrina creştină. De aceea mă voi bucura că am terminat-o în 1993, când, încă, moneda avea o oarecare stabilitate. Dar de atunci încoace, s-a deteriorat aşa încât aş zice că m-a costat mai mult decât mănăstirea. Şi revin. Şi spun că am creat un loc anume, acolo lângă mănăstire, în care conferenţiarii îşi spun părerile, dar nu vor uita că sunt într-o mănăstire. Eu am vrut să se ştie acest lucru.Şi am mai vrut şi să se studieze, să fie loc de învăţătură. Am adus multe cărţi de valoare: 100 de volume din secolul al XV-lea, peste 100 din secolul al XVI şi mult peste 100 din secolul al XVII-lea. Intenţionez să dau toată biblioteca mea la Mănăstirea de la Sâmbăta. Mai am încă două camere de cărţi de valoare şi, pe lângă ele, încă atâtea obiecte care merită să fie expuse în cele două săli mari cât întinderea mănăstirii. Mă mândresc cu această bibliotecă. Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile. Şi încă vreau să mai expun ceva. Am câteva sute de scrisori ale oamenilor mari: scriitori, politicieni, le-am extras acum şi continui să le expun tot în bibliotecă, în dulapuri mici (încă 50 de dulapuri) în care să se afle aceste scrisori de mare valoare. Aşa s-au strâns scrisorile de la Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu, de la unii oameni de cultură. Vreau să le expun la muzeul Mănăstirii de la Sâmbăta mai ales pentru educarea tineretului, care va veni, le va vedea şi cine ştie… Poate şi dintre dânşii vor fi unii care vor avea asemenea scrisori, ce se vor aduna în timp. Sunt foarte importante, mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu. Şi sunt foarte bucuros că am fost înţeles de cei de la mănăstire. Am ales şi textele care vor fi expuse. Şi poate acest muzeu va deveni în timp cel mai important muzeu pus la dispoziţia şcolilor, ei vor găsi aici modele.

Între altele, am acolo corespondenţă de-a lui Arghezi. Nu cu el, ci corespondenţa lui personală. Deşi l-am cunoscut, nu am purtat corespondenţă. Mi-aduc aminte:… eram încă student şi am fost la el acasă, a fost o întâlnire emoţionantă pentru mine. Parcă-l văd şi acum… Dar scrisorile lui şi ale celorlalţi vor deveni buni sfătuitori ai tinerilor care vor vizita muzeul. Pentru că, întotdeauna, modelul îl face pe cel ce-l vede să dorească ceva, să realizeze şi el ceva. Iar aceste modele le am eu acolo, la Mănăstirea Sâmbăta. Pe lângă cărţi am expus din tinereţele mele şi covoare de familie, icoane pe sticlă, foarte multe adunate în timp de douăzeci de ani, altele de la Bucureşti şi descopăr că nu mai am loc.

Îmi aduc aminte, când eram eu tânăr şi vizitam asemenea muzee, unde se vorbea despre scriitori mari, parcă aş fi dorit să fiu şi eu ca ei. Deocamdată, eu mă căznesc să pun la dispoziţia lor ceea ce aş fi dorit în tinereţea mea: Să văd. Şi cred că muzeul va atrage mulţi vizitatori şi printre ei să se afle şi aceia care creează lucruri ce trebuie să rămână. Sper că am reuşit!Nu ştiu cum să vă spun, dar deocamdată lumea asta îmi apare ca un „ceva“ care se pune peste o altă lume… Lume, în care cuvântul scris are alt rol; chiar şi maşinăriile care prind cuvântul scris s-au schimbat. Mi-aduc aminte cum scriam eu. Nopţile. Cum am scris cele 40 de volume. Eu însumi, uneori fără maşina de scris. Totuşi… le-am creat. Mă întreabă unii dacă folosesc calculatorul. Nu! Nu numai, aşa cum am spus, că-mi place să scriu prima idee pe o foaie albă, ci şi din cauză că acest calculator este… ceva care vine peste mine! şi nu m-am putut obişnui cu el. Şi nici nu urmăresc să mă obişnuiesc, dar cei cu care lucrez eu au început să-l folosească aşa încât… dacă nu eu, ei se vor obişnui cu el şi eu prin ei, voi putea să mă manifest cât îmi va da Dumnezeu vreme.Mi-am mai reamintit acum, spunând acestea, despre definiţia teologiei: „Omul este o fiinţă religioasă“… Ce rol au în viaţa omului, filozofia, celelalte ştiinţe…? Toate sunt ştiinţe potrivite şi la nivelul omului. Absolut. Omul e religios, dar pentru asta nu înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei. De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filozofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. În ceea ce priveşte… o nouă întâlnire, un alt dialog…. alte povăţuiri…. Dacă vom mai putea! Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.(din vol. “CUVINTE PENTRU URMASI.Modele si Exempla pentru Omul Roman”,ed.Carpathia Press,2005)

Bibliografia  Mitropolitului Antonie Plămădeală

Lucrări în volum : 

1. Trei ceasuri în iad, roman, ed. Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 p. şi ed. a III-a, 1995, 303p.).2. Tri ceasa v ada, traducerea romanului Trei ceasuri în iad în limba bulgară, ed. Narodnaia Cultura, Sofia, 1972.3. Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană. Bucureşti, 1972, 344 p. (şi în ST, an. XXIV, 1972, nr. 5-8, 325-625).4. Bizanţ – Constantinopol – Istambul, Bucureşti, 1974 (de asemenea în BOR, an. XCII, 1974, nr. 9-10, p. 1087-1164 şi în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, 1975, p. 35).5. Hans Küng si declaraţia „Mysterium Ecclesiae”, Bucureşti, 1974, 67 p. (şi în Ortodoxia, an XXVI, 1974, nr. 1, p. 5-69).6. Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, 1977, 69 p.7. Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea, Bucureşti, 1978 (şi în BOR, an XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1004-1018).8. Un episod important din lupta pentru limba română, Bucureşti, 1978, 50 p. (şi în Ortodoxia, an XXX, 1978, nr. 3, p. 417-464).9. Ca toţi să fie una, Bucureşti, 1979, 596 p.10. Biserica Ortodoxă Română, în trecut şi astăzi, Bucureşti, 1979 (în limba română, engleză şi franceză).11. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, 547 p.12. Nume şi fapte în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1983, 120 p.13. Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor – sub îndrumarea…, Buzău, 1983, vol. I 420 p.; vol. II, 412 p.14. Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, 410 p.15. Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, 462 p.16. Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de…, ed. Minerva, Bucureşti, 1984, XLVII + 435p.17. Prima traducere a manualului lui Epictet în româneşte, Sibiu, 1984 (şi în MA, an XXIX 1984, nr. 9-10, p. 595-662).18. Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985, 524 p.19. Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, 325 p. (ediţie prescurtată).20. Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar, în vremea lui Miron Romanul (1874-1889), după acte, documente şi corespondenţe inedite, Sibiu, 1986, 358 p.21. Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986, 546 p.22. Biserica Ortodoxă Română. Monografie album, coordonată de…, Bucureşti, 198723. Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea. Documente corespondenţă, Sibiu, 1987, 484 p.24. Unitate, romanitate, continuitate, (pornind de la un izvor narativ din 1666), Sibiu, 1988, 303 p. + ilustraţii şi hărţi.25. Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.26. Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.27. Tâlcuri noi la texte vechi. Predici, Sibiu, 1989, 479p.28. Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, 365 p.29. Preotul in Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1994.30. Gânduri la frumuseţi albe, 5 volume, Sibiu, 2004.31. Elie Miron Cristea – Corespondenţă, Sibiu, 2005.32. Visarion Puiu – Corespondenţă, Sibiu, 2005.33. Visarion Puiu – Documente, Sibiu, 2005

http://antonieplamadeala.wordpress.com/ 

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | Leave a Comment »

Mitropolitul Gurie Grosu (1877-1943 )

Posted by mihailmaster pe Iunie 27, 2007

gurie.jpg

Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, la Nimoreni, Lăpuşna – d. 14 noiembrie 1943, la Bucureşti (înmormântat la Cernica) a fost mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupaţie rusă. Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios si unul din promotorii românismului în Basarabia. În momentul când regele Carol al II-lea a făcut o vizită în Basarabia în 1930, Mitropolitul Gurie l-a împiedicat să intre în altar prin porţile împărăteşti, spunându-i că un rege poate să o facă doar având coroana pe cap şi împreună cu soţia sa legiuită, principesa Elena a Greciei, reproşăndu-i astfel relaţiile extraconjugale. Acest fapt nu i-a fost iertat de rege niciodată, a creat o campanie împotriva lui Gurie, exagerând cu mult cele întâmplate anterior. A fost acuzat de abuzuri şi lipsă în gestiune fiind cercetat de Curtea de Casaţie, care nu a dus niciodată ancheta la final. La presiunile regelui, Sfântul Sinod în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, l-au suspendat temporar la 11 noiembrie 1936, fără să ţină seama şi de scrisoarea trimisă de acesta. În apărarea lui nu au fost decât legionarii şi încă un înalt prelat.  

Studii, educaţie :

A studiat la Şcoala spirituală (1888-1892) şi la Seminarul teologic din Chişinău (1892-1898), apoi, între 1898 şi 1902, la Academia duhovnicească din Kiev, înfiinţată de Mitropolitul român Petru Movilă, unde a obţinut titlul de magistru în teologie.  

Activitate pedagogică şi duhovniceasă :

Călugărit în mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani), hirotonit ieromonah şi numit “misionar eparhial” (1902), mai târziu este hirotesit protosinghel şi arhimandrit (1909). Are meritul de a fi obţinut înfiinţarea unei tipografii eparhiale (1896) şi a fi ctitorit revista “Luminătorul” din Chişinău (1908). A fost Stareţ la mănăstirea Sf. Avram din gubernia Smolensk (1909), director la şcolile normale de învăţători din Gruşevsk (1910-1914) şi Samovka (1914 – 1917), profesor de Limba română la Chişinău (1917-1918) şi un militant al românismului, în calitatea sa de ministru adjunct al Justitiei în Guvernul provizoriu din Chişinău. La 4 iul. 1918 este ales de Sf. Sinod din Bucureşti arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul “Botoşăneanul” (hirotonit la Iaşi la 15 iul. 1918. În 1919 este numit arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul “de Bălţi”); la 1 ian. 1920 locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, la 21 febr. 1920 ales titular (înscăunat în 1921), iar din 28 apr. 1928 devine mitropolit al Basarabiei, păstorind până la 11 nov. 1936, când a fost pensionat.  

Lucrări:

Carte de învăţătură despre legea lui Dumnezeu alcătuită după mai multe manuale ruseşti, Chişinău,1908, Bucoavnă moldovenească. Chişinău, 1909; Abecedar moldovenesc Chişinău, 1917, (în colaborare; ed. a II-a şi a III-A,cu litere latine, în 1918, ed. a VII-a în 1922), Rugăciune şi lămurirea lor, Chişinău, 1920, 44 p.; Despre omul “trupesc”, “sufletesc” şi “duhovnicesc”. Chişinău, 1924, Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament, Chişinău, 1924, (şi alte ediţii); Slujirea lui Dumnezeu a unui preot bun, după Părintele loan de Cronstadt, Chişinău, 1925.

 Traduceri din rusă :

Istoria mănăstirii noului Neamţ, Chişinău, 1911; M. Calnev,. Despre cinstirea sfintelor icoane, Chişinău, 1920, Alte numeroase traduceri şi adaptări din ruseşte, broşuri, articole, predici, cuvântări, pastorale, publicate mai ales în revistele ,,Luminătorul” şi “Misionarul” sau în ziarele „Cuvânt Moldovenesc”, “România Nouă” ş.a (toate din Chişinău).

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | 1 Comment »