Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

O cercetare a icoanei inochentiste în lumina iconografiei ortodoxe

Posted by mihailmaster pe Iunie 22, 2007

   de  Mihail BORTĂ 

1.      Introducere, sau Despre cum s-a întâmplat că s-a  ajuns  la Balta.[1]  

Despre aşa numiţii inochentişti am auzit pentru prima oară, acum cu doi ani, de la părintele meu duhovnicesc ieromonah în cadrul Mitropoliei Basarabiei – părintele Irinarh  ( Ţurcanu ). Pe atunci eram student în anul II, la facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Сluj-Napoca şi venisem acasă în vacanţa de vară. În acea vacanţă de vară, fiind îndemnat de colegii teologi mai mari, am început să-mi caut o temă pentru lucrarea de licenţă în teologie ortodoxă. Fiind pasionat încă de pe timpul liceului de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, mi-am propus să adun materiale pentru o lucrare care trebuia să se numească O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia de la 1812 până în zilele noastre. Am adunat destul de multe materiale, printre care şi o carte şi câteva articole despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta. Cu toate aceste materiale am mers hotărât la părintele profesor lector universitar Alexandru Moraru, profesor de I.B.O.R la facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, cu gândul ca cucernicia sa, să-mi accepte cererea de a scrie lucrarea de licenţă pe tema O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia. Părintele Alexandru Moraru, cercetând peste materialele pe care i le-am adus, mi-a zis că ar fi bine să scriu ceva despre care nu sa prea scris în spaţiul românesc, propunându-mi să scriu despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta, din anul 1908.Fiind în studiu de caz la Balta ( 7-9 ianuarie 2006 ), în casele inochentiştilor la care am poposit, camerele în care am intrat noi, colţul de la răsărit era bogat cu multe icoane. Pe icoana centrală a colţului, era pictat chipul Domnului Iisus Hristos aşezat în tronul Slavei. Pe celelalte icoane erau reprezentate chipul Maicii Domnului, Sfântul Arhanghel Mihail, chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi chipurile altor sfinţi. În partea din stânga a iconostasului am observat o icoană mică, care mi-a atras îndeosebi atenţia. Era o icoană inochentistă a Sfintei Treimi, în care erau reprezentaţi : în partea de sus – Dumnezeul Tatăl, în partea stângă – Dumnezeu Fiul şi în partea dreaptă – Dumnezeu Duhul Sfânt în persoana ieromonahului Inochentie. Până şi Pavel stăpânul casei, a observat că această icoană mică mi-a atras atât de mult atenţia. Acesta a început să-mi explice ceva despre această icoană, iar eu mi-am dat seama că e pentru prima dată când văd o icoană inochentistă a Sfintei Treimi.[2] 

2. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatal în icoane 

Timp de multe secole, reprezentarea celor trei Persoane biblice sub formă de îngeri a fost singura reprezentare admisă a Sfintei Treimi; ea se pastrează încă în Biserica Ortodoxa, ca cea care se potriveşte cel mai bine învăţăturii ei ( Deşi reprezentarea lui Dumnezeu -Tatăl ca bătrân, cu Fiul Său – Hristos în poală şi Sfântul Duh ca un porumbel fie între ei, fie pe un disc ţinut de Mântuitorul, poarta titlul „Paternitate” (această reprezentare transpune doctrina Filioque în forma picturală), ea este o reprezentare a Trinităţii, pentru că încearcă să înfaţişeze cele trei Persoane divine. Prin urmare, fără să intram în analiza sensului, vom spune câteva cuvinte despre ea. Aceasta tema îşi are originea în Bizanţ. Cea mai veche reprezentare de acest fel cunoscută nouă, este o ilustrare a scrierilor Sfântului Ioan Scărarul dintr-un manuscris grecesc de la începutul secolului al XI-lea (acum în Biblioteca Vaticanului, Ms. grec. 394, foI. 7). Mai târziu a trecut în Apus, unde a fost primită ca iconografie a Sfintei Treimi, şi de aici în Rusia. În iconografia rusească, a servit ca punct de plecare pentru acele denaturări care au urmat sub influenţa Apusului. Aceasta reprezentare a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, în urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot (adica pe Tatăl), cu barba albă, cu unicul Său Fiu în poală şi cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd şi de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatăl. Pentru ca Tatăl nu are trup şi nu în trup S-a născut Fiul din Tatăl mai înainte de veci; David Profetul spune: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps. 109,3) – dar aceasta naştere nu este în trup, ci este mai presus de înţelegere şi de exprimare. Iar Hristos Însuşi spune în Sfânta Scriptură: „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât Fiul .. ” Naşterea mai înainte de veci a Fiului Unuia-Născut din Tatăl trebuie înţeleasă cu mintea, dar nu trebuie şi nici nu poate fi reprezentată în icoane”[3]. Despre pictorii de icoane şi Domnul Savaot, c. 44). Atât iconografia acestei reprezentări, împrumutate din iconografia Fecioarei, cât şi titlul „Paternitate” o arată ca pe o încercare de ilustrare a naşterii, din veşnicie, din Tatăl, alături de naşterea omenească din Maică. Dar această naştere mai presus de înţelegere este reprezentată ca fiind naşterea, în sânul Tatălui (care nu se poate descrie) a Pruncului, Care S-a născut cu trup din Maica Sa, ceea ce introduce în Sfânta Treime un element antropomorfic. În consecinţă, Sinodul condamnă o astfel de reprezentare ca pe o ficţiune care nu corespunde nici cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, nici cu vreo realitate istorică. Mai mult a mai apărut în secolul al XVI-lea încă o reprezentare de origine apuseană, bazată tot pe imaginaţie, numită „Dumnezeirea în trei Persoane”, înfăţişâdu-L pe Mântuitorul stând alături de Dumnezeu-Tatăl, cu un porumbel Între Ei. Titlul arată din nou o încercare de a-I descrie pe Dumnezeu-Tatal şi pe Sfântul Duh într-o formă fizică.).[4]  

3. Treimea lui Andrei Rubliov 

Icoana Sfintei Treimi care corespunde întru totul învăţăturii Bisericii, atât în conţinut, cât şi în expresia ei artistică, este Treimea lui Andrei Rubliov , cea mai importantă dintre creaţiile iconografice pictate de el pentru mănăstirea Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie, probabil între anii 1408 şi 1425; acum se află în Galeria Tretiakov din Moscova. Ca şi alte icoane mai vechi ale Sfintei Treimi, ea înfăţişează trei îngeri, dar împrejurările arătării lor nu sunt descrise. Compoziţia descrie casa lui Avraam, stejarul şi un munte, dar Avraam şi Sarra lipsesc. Fără a desfiinţa aspectul istoric al evenimentului, Sfântul Andrei îl reduce la minimum, pentru că semnificaţia principală nu constă în evenimentul biblic, ci în înţelesul său dogmatic. Icoana se deosebeşte de altele şi prin structura compoziţională de bază – un cerc. Trecând prin partea de sus a aureolei Îngerului central şi tăind parţial partea de jos a piedestalelor, cercul îmbrăţişează toate cele trei figuri, depăşind foarte vag contururile lor. Această compoziţie a Sfintei Treimi există mai demult, dar numai în panaghii sau icoane rotunde mici şi pe fundul vaselor sfinte, unde compoziţia era însă dictată de forma obiectului şi de lipsa de spaţiu, nu de concepţia dogmatică. Asezând figurile Îngerilor în cerc, Sfântul Andrei le-a unit într-o singură mişcare lină şi curgătoare, urmând linia cercului. În felul acesta, Îngerul central, deşi mai Înalt decât ceilalţi, nu-i copleşeşte, nici nu-i domină. Aureola capului înclinat, îndepărtat de axa verticală a cercului, şi picioarele asezate în cealaltă parte, subliniază încă şi mai mult această mişcare, în care intră şi stejarul, şi muntele. În acelaşi timp, înclinarea aureolei şi a picioarelor, în direcţii opuse, restabileşte echilibrul compoziţiei, iar mişcarea se opreşte în imobilitate  monumentală a Îngerului din stânga şi a casei lui Avraam de deasupra Lui. Şi totusi, „oriunde ne-am uita, vedem ecouri ale armoniei circulare principale, corespondente de contur, forme născându-se din alte forme sau reflectate ca într-o oglindă, linii ducând dincolo de conturul cercului său întreţesute în centrul lui – o simfonie bogată de forme, dimensiuni, linii şi culori, de ne exprimat în cuvinte, dar care încântă privirea.[5] Icoana Sfânta Treime a cuviosului iconar Andrei Rubliov este singura icoană canonică ortodoxă cu Sfânta Treime. Pentru că Andrei Rubliov a pictat de fapt arătarea Sfintei Treimi la stejarul Mamvri, înaintea lui Avraam, în chipul îngerilor. Dar faţă către faţă nimeni nu l-a văzut nici pe Dumnezeu Tatal, nici pe Dumnezeu Duhul Sfânt, ci numai în ghicitură. Şi nu pot fi reprezentaţi altfel. Deci reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl sub chipul unui bătrân sau a Duhului Sfant sub forma unui porumbel nu este canonică. Se poate reprezenta Duhul Sfânt ca porumbel, numai la Scena Botezului. Şi totuşi icoana cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh, reprezentat prin porumbel alb, se găseşte de vânzare în toate magazinele cu articole bisericeşti;  o cumperi, mergi cu ea la sfinţit şi preotul o sfinţeşte; înseamnă asta că  nu trebuie să o ţinem în casă? În Apocalipsa, Sf.Ioan, spune : că vede pe cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui, erau albe ca lina şi ca zăpada, şi ochii Lui ca para focului;  Domnul Iisus,când a fost răstignit, avea 33 ani, deci nu putea să aiba păr alb; nu cumva persoana văzută de Ioan, este Dumnezeu Tatal?[6] Este adevărat că în ultima vreme, sub influenţa Bisericii Ortodoxe Elene s-a generalizat acea reprezentare a Sfintei Treimi sub forma Tatălui ( Bătrânul ), Fiului   ( Tânărul purtând Crucea ) şi Sfântului Duh ( Porumbelul ). O asemenea reprezentare se găseşte şi la Sfântul Munte Athos încă de prin sec. XVIII. Nu ştim cum s-a întâmplat aceasta, căci un canon al Sinodului Ecumenic al VII-lea de la Niceea interzice în mod explicit acest fel de reprezentare. Din păcate, mai sunt si alte asemenea canoane care nu mai sunt respectate ( ma refeream în alta parte la Canonul XX al Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, care interzice în mod explicit îngenuncherea şi metaniile în biserică     duminica ). Pe de alta parte, din cartea lui Valeriu Anania ( IPS Bartolomeu ) – Amintirile Peregrinului Apter, ar parea ca nici icoana lui Rubliov nu este 100% canonică, deoarece conform Erminiilor, ar fi trebuit sa apară acolo şi Avraam şi Sara. Oare ce scrie totuşi în Erminia Ortodoxa?[7] 

 4. Pavel Florenski[8] : Icoana  – între canon şi inspiraţie. Concepţia eclesială despre artă a fost, este şi va fi realismul[9] 

 Canonul n-a constituit niciodată o piedică. Forma canonică descătuşează energia creatoare a artistului, îl ajută să obţină noi realizări, îi sporeşte avântul creator, îl eliberează de nevoia de a repeta ceea ce este perimat[10]; exigenţele impuse de forma canonică sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea îl oferă artistului prin forma canonică constituie o eliberare, nu o constrângere. Artistul care îşi imaginează, din ignoranţă, că, daca n-ar exista forma canonică, ar realiza ceva măreţ seamană cu cel care, mergând pe jos, consideră că îl împiedică pământul tare pe care păşeşte şi căruia i se pare că, dacă ar pluti în aer, ar putea ajunge mai departe decât mergând pe pământ. În realitate, un asemenea artist, respingând o formă perfectă, se agaţă, inconştient, de resturile şi de ţăndările întâmplătoare şi imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor rămăşiţe derizorii eticheta de „creaţie”. În timp ce artistul adevărat nu tinde cu tot dinadinsul către un al său ci către frumos, un frumos obiectiv, adică o întruchipare artistică a adevărului lucrurilor, fără să-şi bată capul cu chestiuni egoiste, mărunte, fără să se întrebe dacă este primul sau al o sutălea care vorbeşte despre adevăr. Contează doar ca acesta sa fie adevarul şi atunci valoarea operei se va impune de la sine. Dupa cum orice om viu îşi pune întrebarea dacă trăieşte sau nu în spiritul adevărului şi nu daca viaţa sa seamană cu cea a vecinului, tot aşa adevaratul artist trăieşte pentru adevăr şi este convins că o viaţă fidelă adevărului este implicit inconfundabilă şi irepetabilă în esenţa sa, că adevărul nu poate exista decât în fluxul istoriei umanităţii, nu ca ceva expres inventat; numai în acest sens putem vorbi de viaţa în artă. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate în timp şi în spaţiu, găseşte în ele, şi prin ele, forţa de a reda realitatea percepută în mod plenar, convins că lucrul său, facut în deplină libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grijă fiind să ştie dacă este sau nu adevărat. A ţine seama de un canon înseamnă a avea conştiinţă că te afli în relaţie cu umanitatea, că ea „n-a trăit zădarnic”, că nu s-a aflat în afară adevărului şi că, ajungând la un adevar verificat şi purificat de generaţii şi de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins şi întărit de un canon.  Se impune, în primul rând, să se înţeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligenţă al umanităţii şi, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul să-şi pună întrebarea: cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevărul lucrurilor ? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu raţiunea individuală, în forme general-umane, deschide izvorul creaţiei. Dimpotrivă, artistul care, din slăbiciune şi orgoliu, evită formele comune ale umanităţii rămâne la un nivel inferior, incapabil să-l depăşească; în cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputând fi considerat personal, ci inconştient şi întâmplător. Vorbind la figurat, înmuierea degetului în călimară în locul peniţei, nu reprezintă, câtuşi de puţin un semn de originalitate şi nici inspiraţie deosebită, chiar daca cineva a reuşit să scrie versuri prin acest procedeu. Cu cât obiectul artei este mai dificil şi îndepărtat de viaţa de fiecare zi, cu atât mai mare trebuie să fie atenţia acordată canonului artistic respectiv, atât în privinţa responsabilităţii pe care o implică o asemenea artă, cât şi a experienţei minime necesare pentru realizarea ei. În raport cu lumea spirituală, Biserica este întotdeauna creatoare şi plină de vitalitate; ea nu urmăreşte nicicum să ia apărarea vechilor forme ca atare şi nici nu le opune altele noi, numai fiincă sunt noi. Concepţia eclesială despre artă a fost, este şi va fi realismul. Aceasta înseamnă că Biserica, „stâlp şi temelie a adevărului”, cere un singur lucru: adevărul. Adevărul în forme noi sau vechi ? Biserica nu pune o asemenea întrebare; ea cere însă ca ele sa fie conforme cu adevărul. Dacă această dovadă este făcută, ea işi dă binecuvantarea şi şi le însuseşte, trecându-le în tezaurul său de adevăruri, iar daca nu este aşa, le respinge.  

5. Canonul respectat – garanţie că icoana redă un adevăr recunoscut.

 Atunci cand canonul artistic comun întregii umanităţi, cunoscut şi verificat de conştiinţa universală, este respectat, el devine o garanţie că icoana redă un adevar recunoscut, ca ea descoperă înca un element de adevăr. Când canonul nu este respectat, atunci opera se situează fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o noua revelaţie care trebuie verificată. În cel de-al doilea caz, pictorul trebuie să înţeleagă că este dator să răspundă cu opera sa. Raţiunea sobornicească a Bisericii nu poate să nu-i întrebe pe Vrubel, Vasneţov, Nesterov şi alţi pictori de icoane dacă işi dau seama că nu înfăţişează ceva imaginat şi alcătuit de ei, ci o realitate care exista aievea, dacă în legătura cu această realitate au spus sau nu adevărul, şi atunci înseamnă că le-a reuşit o icoană „de prima apariţie”, acestea depăşind ca număr toate icoanele văzute de Sfinţii Părinţi de-a lungul întregii istorii a Bisericii, sau dacă au dat expresie unui nou adevăr. Aici nu se pune problema dacă figura unei femei este redată bine sau rău, cu atat mai mult cu cât acest „bine” sau „rău” depinde într-o însemnată măsură de pictor, ci dacă ea este sau nu Maica Domnului. Daca artistul nu poate face dovadă identităţii persoanei pe care o pictează, fie şi numai în forul său lăuntric, atunci se produce confuzie şi sminteală sufletească: oare nu va fi „spus” penelul pictorului un neadevăr despre Maica Domnului ? Faptul că pictorii din zilele noastre caută modele atunci când pictează imagini sfinte, demonstrează de la sine că ei nu văd limpede imaginea supra-mundană pe care vor să o redea. Căci, dacă ar vedea-o limpede, atunci orice imagine exterioară, cu atât mai mult una ţinând de o altă ordine, de o altă lume, ar fi un balast, nu un suport pentru contemplarea spirituală. Se pare că majoritatea artiştilor nu văd, pur şi simplu nimic, nici mai clar, nici mai tulbure, şi işi imaginează, într-o maniera facilă, în funcţie de nişte reminiscente ale memoriei, icoanele Maicii Domnului şi astfel, amestecând adevărul canonizat cu propria lor fantezie artistică, conştienţi de ceea ce fac, îndrăznesc să scrie pe icoană „Maica Domnului”. Dar, dacă nu pot confirma veridicitatea reprezentării lor, nefiind ei înşişi convinşi de aceasta, oare nu înseamnă că au consimţit să depună mărturie despre ceva îndoielnic, că işi asumă o răspundere care revine Sfinţilor Părinţi şi că, făcând aşa, devin impostori şi martori mincinoşi ? Dacă un scriitor teolog ar începe să istorisească viaţa Maicii Domnului, fară a ţine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul să se întrebe pe ce izvor s-a bazat ? Şi dacă nu va primi un raspuns mulţumitor, nu va avea dreptul să-l acuze pe teolog de neadevăr ? Atunci de ce să considere pictorul-teolog neadevărul drept un apanaj al său, pictând-o pe Maica Domnului ? Căci dacă nimănui nu   i-a trecut prin minte oricât de noi ar fi valoarea şi calitatea romanului lui Renan[11] să-l citească în Biserică în loc de Evanghelie, nişte produse ale penelului de aceiaşi semnificaţie cu „Vie de Jesus”[12] de ce să poată fi văzute în biserică, ba chiar să fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor ? Deşi icoanele sunt cele care mărturisesc tuturor adevărul, chiar şi celor ce nu ştiu carte, în timp ce scrierile teologice rămân inaccesibile multora, şi de aceea autorii lor îşi asumă o mai mică răspundere. Unele icoane din zilele noastre nu sunt decât martori falşi care îşi clamează falsitatea în biserică, înaintea poporului. Artiştii Renaşterii, care nu erau legaţi în nici un chip de canoane, se întorceau mereu la un cerc foarte restrâns de teme iconografice, deşi nimeni nu-i obliga să o facă, iar, în unele momente, respectau chiar tradiţiile Bisericii. Aceasta demonstrează în ce masură resimte pictorul necesitatea unor norme canonice. Cât de mult îl stânjeneşte, de fapt, norma Bisericii pe un iconograf, chiar şi atunci când o respectă în modul cel mai riguros, se poate lesne vedea, comparând vechile icoane pe aceeaşi temă şi chiar cu acelaşi subiect. Nu se vor găsi două identice, iar asemănările care sar în ochi la prima vedere nu fac decât să confirme modul original de abordare, care atestă originalitatea fiecăreia dintre ele. „Treimea” lui Andrei Rubliov arată cum o creaţie nouă, rezultată din contactul cu o nouă experiere a tainelor cereşti, se regăseşte perfect în formele canonice preexistente, se pliază acestora, intră în ele ca într-un cuib gata pregătit. Subiectul celor trei îngeri stând la cină exista demult în arta bisericească şi căpătase o aprobare canonică. În această privinţă, Cuviosul Andrei Rubliov n-a inventat nimic nou şi, apreciată numai sub raport arheologic, icoana Sfintei Treimi se înscrie într-un lung şir de icoane care au precedat-o, începând din secolele IV-VI, şi care i-au succedat, prin reprezentarea xenofiliei protopărintelui Avraam. Aceste reprezentări, prin sensul lor arheologic, nu făceau altceva decât să ilustreze o scenă din viaţa protopărintelui Avraam, neavând astfel sensul unei prefigurări a revelaţiei Sfintei Treimi aşa cum avea să se producă.Dar semnificaţia propriu-zis trinitară a acestor icoane avea sa devina în aceiaşi măsură o prefigurare ca şi semnificaţia baptismală a trecerii evreilor prin Marea Roşie sau cea mariologică în rugul care ardea şi nu se mistuia; orice reprezentare i s-ar da acestuia din urmă, chiar una perfectă, nu se va putea gasi în ea explicit nici o aluzie la Pururea Fecioara Maria. Tot aşa şi în apariţia pelerinilor la casa lui Avraam, gândul către dogma Sfintei Treimi nu ne poate duce decât la modul foarte abstract, fiindcă pictura nu ne ofera prin ea însăşi contemplarea Sfintei Treimi.Forma canonică este cea mai firească formă; o alta mai simplă nu poate fi născocită, în timp ce, renunţarea la formele canonice este artificială şi constrângătoare. Cei ce practică o pictură liberă ar chiui de bucurie daca una dintre formele plastice ale oricăruia dintre ei ar putea fi recunoscută drept normă ! Atunci însă când respecţi formele canonice respiri uşurat; ele te apară de tot ce ar putea fi întâmplător sau care împiedică mişcarea. Cu cât canonul este mai constant şi mai ferm, cu atât exprimi mai profund şi mai nealterat cerinţe spirituale general-umane.[13]   

6. Tot ceea ce este canon înseamnă Biserică.  

Tot ceea ce este canon înseamnă Biserică Şi tot ceea ce înseamnă Biserică înseamnă sobornicitate, iar sobornicitatea exprimă universalitatea. De aici, purificarea sufletului prin asceză, prin înlăturarea a tot ce este subiectiv şi întâmplător, ceea ce îi deschide ascetului adevărul veşnic, primordial al firii omeneşti, omenitatea creată dupa modelul lui Hristos, adică reperele absolute ale făpturii create; ascetul găseşte în profunzimile propriului spirit ceea ce a fost exprimat mai inainte şi n-a putut fi exprimat de-a lungul istoriei. Din adancul fiinţei sale chiar şi în mijlocul zădărniciilor vieţii zilnice poate vedea splendoarea cerului înstelat. Dacă iconografii nu respectă cerinţele ce i-au fost arătate, va trebui sa renunţe la lucrul său, iar în viaţa viitoare va fi osândit la veşnice chinuri. Dar acestea sunt cerinţe obligatorii; în realitate, înşişi zugravii şi le impuneau, ţinându-le cu cea mai mare asprime, ca nişte asceţi, în sensul deplin al cuvantului. Nu pentru „a face ordine” cum se spune, consideră Biserica necesar să i se inculce iconografului ideea că trebuie să-şi privească lucrul ca pe o înaltă şi sfântă slujire; ea caută să asigure continuitatea legăturii dintre martori: de la Hristos însuşi, Cel dintâi martor, şi până la cea mai ascunsă intrupare în Biserică. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cerească nu trebuie sa se obtureze niciunde, iar rânduielile bisericeşti au în vedere tocmai asigurarea unui flux nestânjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic mădular al acesteia. Este adevărat, cu cât se ramifică mai mult circulaţia sângelui martorilor, cu atât mai mică devine primejdia pentru întregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. În acelaşi timp însă, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie să aducă o mărturie, pe cât posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; dacă o asemenea mărturie este confuză, contradictorie sau chiar falsă, ea va produce o pagubă ireparabilă unui suflet de creştin sau mai multora, dupa cum autenticitatea ei spirituală pe unii îi va ajuta, pe altii îi va intari.[14] Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existenţă trăită duhovniceşte, „după imagine, dupa asemănare, dupa substanţă”. Altminteri, Biserica nu poate fi împăcată, nu poate sa nu se întrebe dacă nu cumva unul sau altul dintre mădularele sale n-au fost atinse de mortificare. În acest sens înţelegem de ce este necesar controlul amănunţit la care trebuie sa fie supuse icoanele de către cei chemaţi să le accepte sau să le respingă pe cele necorespunzătoare. Icoana devine icoană numai atunci când Biserica a recunoscut concordanţa dintre chipul reprezentat şi Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, cand i-a dat icoanei un nume. Dreptul de a acorda un nume, adică de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoana, îl are numai Biserica, iar dacă iconograful îşi îngăduie să pună el înscrisul pe icoană, fară să existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a făcut el nu este încă icoană, în esenţă, este acelasi lucru ca şi atunci când, în viaţa civilă, cineva semneaza     într-un document oficial în locul altuia. Din câte înteleg, sarcina meşterilor de icoane se ispravea o dată cu scrierea ori încredinţarea de către Episcop a numelor sfinţilor pe icoane; la multe icoane s-au păstrat plăcuţe de fier, fixate pe ele, având înscris, la repezeală, fară prea multă grijă, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfântului. Se vede limpede că această inscripţie nu este facută de mâna iconarului şi are caracterul unei iscălituri de şef, aşa cum o întâlnim pe hârtiile de afaceri, scrise de mâna unui secretar sau copist. Conchidem deci, că aceasta este adeverinţă sau marca icoanei făcută de „controlorul de icoane”.Nu este de-ajuns însă, să verifici icoana dupa ce a fost facută. Dacă semnul de recunoaştere a unei icoane este măsura în care ea devine o mărturie clară a eternităţii; cum poate fi obtinută această mărturie printr-un om, printr-o fiinţă străină esenţialmente de spiritualitate? Iată motivul pentru care, atunci când zugravul nu ţine seama de o anumită rânduială a vieţii, Biserica îşi poate pune problema daca nu cumva s-a adus atingere integrităţii cultului.[15]  

7. Întrebare fără de răspuns : De ce părintele Inochentie a fost pictat în locul Porumbelului în icoana sfintei treimi ? după părintele Paulin Lecca 

Arhimandritul Paulin Lecca[16] în romanul său De la moarte la viaţă[17], are un capitol întitulat Spre Balta lui Inochentie, în care părintele Lecca relatează despre activitatea sa de misionar la românii-moldoveni inochentişti din părţile Baltei. Fiind trimis misionar la Balta, părintele Paulin Lecca a intrat la mai multe familii de inochentişti, pe care încerca să-i aducă  la dreapta credinţă :Într-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vre-o zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit acatistul Părinţelului. Era acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris : „Inochentie, Duhule Sfinte”… I-am întrebat : Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat ? S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu o bătrână a răspuns : – Nu, asta n-a spus-o niciodată. Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului ? De ce scrieţi în  Acatist : Inochentie, Duhule Sfinte ? De unde aţi luat toate acestea ? Inochentiştii nu i-au răspuns părintelui Paulin Lecca; iar părintele din discuţiile pe care le-a avut cu inochentiştii a tras o concluzie foarte categorică, care a atins cel mai mult persoana ieromonahului Inochentie :Se zice că l-au întrebat  fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns : dracii mi-au spus, dându-le de înţeles, că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-a dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clar viziune exterioară, dar i-a furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…[18]Aşadar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, era de părerea că ieromonahul Inochentie, mândru de firea sa, a întemeiat o sectă plină de rătăciri şi de fapte imorale; iar minunile şi profeţiile acestuia le considera inspirate de la diavol. Pentru a înţelege ce la impus pe părintele Lecca să i-a o atitudine atât de categorică, faţă de inochentişti, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie, ar fi nevoie de o cercetare mai amplă într-o viitoare lucrare. 

 În loc de încheiere : 

Într-o simplă lucrare de seminar, nu este posibil să se facă o cercetare sistematică profesională a treimii inochentiste. Această icoană pictată pentru prima oară aproximativ între anii 25-30 sec XX, are ca autor firea mistică a pictorului popular român din Basarabia şi de dincolo de Nistru. Necanonică din punct de vedre dogmatic, prin reprezentarea ieromonahului Inochentie în sfânta treime în locul porumbelului; a preluat şi din necanonicitatea acestei icoane ( Tatăl în chip de bătrân, Duhul Sfânt în chip de       porumbel ). Această reprezentare a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, în urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot ( adica pe Tatăl ), cu barba albă, cu unicul Său Fiu în poală şi cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd şi de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatăl. Pentru ca Tatăl nu are trup şi nu în trup S-a născut Fiul din Tatăl mai înainte de veci;Aşadar din punct de vedere dogmatic, treimea inochentistă este abatere gravă de la canoanele ortodoxe, atât prin reprezentarea lui Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân cu barbă albă, cât şi prin apariţia ieromonahului Inochentie în această icoană ca a treia persoană din Sfânta Treime – Dumnezeu Duhul Sfânt.  

  Bibliografie : 

1.      Lossky Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei,. Editura  Sophia, Bucureşti, 2003

2.       Florenski Pavel, Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999  

3.      Lecca Paulin, De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997  

4.      Schitul Darvari, Forum de dialog pe teme creştin-ortodoxe. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl în icoane, de pe www.forum.schituldarvari.ro

5.      Documentele Sinodului de la Moscova, 1666-1667, Moscova, 1893

6.      Bortă Mihail, MIŞCAREA IEROMONAHULUI INOCHENTIE DE LA BALTA, INOCHENTIŞTII Lucrare de licenţă susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă la disciplina I.B.O.R, luna iunie, anul 2007.   







[1] Bortă Mihail, MIŞCAREA IEROMONAHULUI INOCHENTIE DE LA BALTA, INOCHENTISMUL. CAPITOLUL V. ÎN DIALOG CU INOCHENTIŞTII ( studiu de caz ) din Lucrare de licenţă susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă la disciplina I.B.O.R, luna iunie, anul 2007.[2] Ibidem, pag 89.[3] Documentele Sinodului de la Moscova, 1666-1667, Moscova, 1893[4] Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei,. Editura  Sophia, Bucureşti, 2003, p. 110.[5] Ibidem, pag. 116 [6] Schitul Darvari, Forum de dialog pe teme creştin-ortodoxe. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl în icoane, de pe www.forum.schituldarvari.ro  [7] Ibidem, pag.2 [8] Pavel Florenski, teolog, (1882–1937). Descoperit în Occident la câteva decenii după moarte şi redescoperit în Rusia sa natală abia dupa 1990, Pavel Florenski este unul dintre cei mai originali şi îndrăzneţi gânditori ruşi ai acestui secol. A fost o personalitate culturală eminamente eclectică: un preot interesat de matematicile pure, un teolog modern şi erudit, preocupat de istoria artei, epistemologie şi logica simbolică. Opera sa capitală, La cumpana gândirii – rămasă în stadiul de proiect, căci Părintele Pavel a fost arestat de autorităţile staliniste în 1933 şi împuşcat patru ani mai târziu –, urma sa fie sinteza acestor preocupari atât de diverse. Alte traduceri în româneşte: Stâlpul şi temelia adevărului (Polirom, 1999).  [9] Pavel Florenski, teolog. Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999.

[10] PERIMÁT, -Ă, perimaţi, -te, adj. (Despre idei, concepţii, teorii) Care nu mai este actual; învechit, demodat, ieşit din uz. ♦ (Jur.; despre procese, recursuri) Stins, anulat prin depăşirea termenului legal.

[11] Joseph Ernest Renan, 1823-1892, filosof şi scriitor francez.

[12] Vie de Jesus – Viaţa lui Isus, roman de Ernest Renan care ridică probleme cu totul deosebite şi vrednice de o discuţie mai largă. Renan şi-a propus în această carte să “readucă pe Isus în istorie”, să refacă biografia lui Hristos

[13] Pavel Florenski, teolog. Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999. pag. 211 [14] Ibidem,pag. 212 [15] Ibidem, pag. 215 [16] Părintele arhimandrit Paulin Lecca, născut la 24 iulie 1914, în comuna Babele, judeţul Ismail; părinţi Grigore şi Maria Lecca; tatăl a fost mai întâi învăţător, iar mai târziu preot în judeţul Bălţi. Paulin Lecca a absolvit cursurile Seminarului Teologic şi ale Facultăţii de Teologie din Chişinău, apoi a intrat ca frate novice în mănăstirea Frăsinei-Vâlcea. A mai veţuit vremelnic în mănăstirile Govora, Cozia, Antim-Bucureşti, Rarău, Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi şi Bucureşti a funcţionat ca exarh. Viata Părintelui Paulin este o viată de căutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni fiind mari în Împărăţia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie să fii în duhul Părintelui Paulin ca să înţelegi ce a scris el şi în Frumosul divin…, şi în De la moarte la viată. Încă o dată, această carte este un adevărat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librăria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile după moartea Părintelui Paulin Lecca. M-am gândit că acest bătrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinării Domnului. Cred că se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Părintele Paulin care a avut o viată de continuă căutare: L-a căutat pe Mântuitorul ca să Se nască în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut să moară decât primindu-L în braţe pe Hristos, ieşindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat că, în general, marii părinţi duhovniceşti care au trecut dincolo ne-au părăsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Paşti sau a Crăciunului. N-aş vrea să pară cuiva forţată constatarea, dar este o realitate. Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucuresti),  text preluat din revista Epifania.  [17] De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997. O carte cum nu s-a mai scris în limba română, o carte unică despre oameni de toate naţionalităţile, buni şi răi, despre oameni răi care se transformă în oameni buni…  ( Valeriu Cristea ) [18] De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997, pag.61.

Anunțuri

4 răspunsuri to “O cercetare a icoanei inochentiste în lumina iconografiei ortodoxe”

  1. […] O poziţie ortodoxă destul de bună, referitor la pictarea Tatălui o găsiţi pe acest link: https://mihailmaster.wordpress.com/2007/06/22/o-cercetare-a-icoanei-inochentiste-in-lumina-iconografi… . Mulţumim mult autorului. Cât despre pictarea Fiului – suntem de acord că Dumnezeu nu poate fi […]

  2. Ion said

    Se vede ca „parintele” Paulin Lecca, probabil ca singur era mandru din fire, de aceea vedea peste tot numai oameni mandri. Omul care este smerit, nu vede raul, ci ii vede pre toti buni, chiar si daca nu prea sunt. Pentru ca el vede in ei chipul si asemanarea lui Dumnezeu mai intai, cum si este drept crestineste, iar pacatele si le vede numai pe ale sale si pe cele ale aproapelui si le insuseste tot lui, socotindu-le ca pre ale sale, dar nu barfeste sau huleste sau vorbeste de rau pre cineva. Daca acest mandrisor preotas romanas ar fi cetit macar singur un rand din viata sau scrisorile Printelui Inochentie, sau ar fi vazut faptele Lui, n-ar ma fi pronuntat asemenea mostruoasa hula. Domnul sa faca cu el ce va vrea El. Parintele Inochentie zicea adeseori: „Am umblat toata Rusia asta si toata Basarabia, Podolia si Hersonu, si peste tot pe unde am fos, eu oameni rai n-am vazut…” Aceasta Parintele o spunea inclusiv si despre acei oameni (printre care majoritatea erau fete bisericesti)care il huleau, necinsteau, bateau, goneau din loc in loc, otraveau, impuscau etc. etc., deci si despre Paulin Lecca. Acum comparati va rog ce spune acest domn Lecca (dupa nume, probabil albanez de origine) si va iesi la iveala adevarul curat. Doamne ajuta.

  3. Niculae Goicea said

    Adu-ti aminte stimate domnule licentiat ca OMULL la facut pe DUMNEZEU dupa chipul si asemanarea sa;asa ca reprezentarea lui Dumnezeu cu chip de om este absolut legitima si in spiritul adevaratei credinte crestine.
    Sunt pictor de icoane si aceasta titulatura mi-o da Dumnezeu nu oamenii.
    Atunci cand cu smerenie ma apropii de sevalet, il rog pe Dumnezeu sa-mi calauzeasca mana pentru indeplinirea operei Sale.
    Am avut de curand o controversa aprinsa cu o proaspata „zugrava” de icoane licentiata de fabrica de „talente” a Patriarhiei care sustinea ca doar icoanele pictate de cei atestati de acesta mafie trebuie recunoscute.
    Peroana era inculta asa ca nu am continuat. Dumneata se pare ca esti mai inteligent in argumentele pe care le aduci cu toate nu intelegi mare lucru din adevarurile profunde ale credintei crestine. In dorinta de a te integra intr-o gandire acceptata si nu ai supara pe cei mari, bati apa in piua cu banalitatice ar adormi si babele de la slujba de Duminica.

  4. marin said

    Si totusi reprezentarea din bisericile ortodoxe a Celui Vechi de zile , nu este o reprezentare a Tatalui , asa cum l-a vazut proorocul Iezechiel ?
    Nu contest ca reprezentarea Sfintei Treimi cu Tatal ca un batran cu parul alb este eretica , insa sinodul de la Moscova nu a tinut seama de vedenia proorocului Iezechiel .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: