Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

părintele Ioan Covaldji (1867-1928)

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 12, 2007

covaldji.jpg

De la ofiţer-cavalerist în slujba ţarului – la preot în slujba lui Hristos!

părintele Ioan Covaldji   (1867-1928)

Născut în 1867 dintr-o familie simplă de locuitori ai Chişinăului („mieşceani”), prima învăţătură a căpătat-o în sânul familiei, iar după ce a făcut serviciul militar ca simplu soldat, a urmat studiile la şcoala de cavalerie din Tveri, ajungând în 1892 la gradul de ofiţer. În tinereţe a fost ofiţer într-un regiment de cavalerie din Chişinău. A crescut şi a trăit în atmosfera religioasă a regimului Pobiedonosţev, fiind preocupat de aplicarea practică în viaţă a problemelor religioase-morale. Era, şi a rămas necăsătorit. Se povesteşte că într-o seară, ofiţerul Covaldji se întorcea acasă de la o ospeţie. Într-o stradă întunecoasă a dat peste o bătrână neputincioasă ce sta rezemată pe nişte scări, şi se văieta de foame şi slăbiciune. Covaldji a luat-o la el acasă, a ascultat cu multă luare aminte povestirea vieţii nenorocite a bătrânei, “şi o rază nevăzută” – spune un admirator al lui – “ a pătruns în sufletul ofiţerului, luminându-l cu lumina cerească” : ofiţerul  ia hotărârea să-şi consacre viaţa ajutorării bătrânelor femei, neputincioase şi lipsite de orice sprijin. Îndată după aceasta Covaldji a părăsit slujba militară, înfiinţând la el acasă un fel de azil, unde îşi găseau adăpost aceste fiinţe necăjite. Pentru a întreţine azilul, Covaldji umbla prin piaţă, în Chişinău, cum şi prin sate şi adresându-se oamenilor milostivi aduna prin mijlocirea preoţilor parohi diferite alimente, în natură, pe care deseori le căra el singur cu sacul în spinare. Se întâmpla ca de multe ori, în asemenea împrejurări, să audă răspunsuri aspre şi chiar ocară de la unii oameni nepăsători. Covaldji le îndura pe toate, călăuzit de unica dorinţă, aceea de a ajuta pe cei slabi şi neputincioşi.         Fiind chemat sub arme în timpul războiului ruso-japonez, Covaldji n-a uitat de bătrânele lui şi-şi trimitea toată leafa la Chişinău pentru întreţinerea azilului. Peste câtva timp preotul Macarie Untul i-a dăruit o cărucioară şi un cal, de care se folosea pentru nevoile lui. S-au găsit şi nişte bătrâni evlavioşi (soţii Cecmatarev) care, aflând de viaţa lui Covaldji, i-au lăsat prin testament, pentru nevoile azilului, o curte întreagă cu câteva case, în oraşul Chişinău, pe str. Nicolaevscaia astăzi (Ştefan cel Mare). Încurajat de această bunăvoinţă a prietenilor, Covaldji s-a dedicat ideii lui şi cu mai multă râvnă. Trecând de vârsta de 40 de ani, a fost hirotonit preot şi pentru a avea în apropiere o biserică, a înfiinţat cu autorizaţia autorităţilor o capelă în una din casele donate de soţii Cecmatarev. Era un locaş cu totul neobişnuit : bisericuţa foarte mică a păr-lui Covaldji alcătuită din două camere, era fără zugrăveli pe pereţi, fără icoane bogate. Unele din ele mai mari, altele mai mici; unele mai vechi, altele mai noi; unele mai bogate şi mai iscusit lucrate; altele mai sărace şi mai simple, icoanele era aduse – pe semne – de admiratorii lui, care şi cum a putut să-i vină în ajutor, atârnate toate pe pereţi fără multă chibzuială şi ordine – aşa cum a dat Dumnezeu. Astfel a luat fiinţă  şi a crescut acest sfânt locaş, fără plan, fără socoteli dinainte făcute, cu încetul simplu – cum tot aşa de simplă era şi credinţa ce mâna poporul, cu durerile şi necazurile lui, la preotul Ioan. Cu vremea, faima păr-lui trecuse departe de oraş.         În 1928 părintele Ioan, după mai mulţi ani de muncă, a încetat din viaţă. La sicriul lui s-a adunat o lume imensă. Majoritatea erau ţărani moldoveni. Erau însă şi ruşi, şi polonezi, şi evrei. În bisericuţa azilului nu era chip să pătrunzi. Sicriul a fost scos în curte, pentru ca toţi să se poată închina răposatului. Spre cimitir sicriul a fost dus pe mâini de către admiratorii lui, deşi în urmă era şi carul funebru. Mulţimea ce-l petrecea la locul de veci umpluse străzile pe unde trecea cortegiul. Numai reprezentanţii bisericii oficiale lipseau : calea de viaţă şi a activităţii bisericii oficiale se depărtase aşa de mult de aceea a păstorului Covaldji, încât la înmormântarea  lui reprezentanţii bisericii oficiale nu şi-au putut găsi locul.           

BibliografiePopovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Museum 2000, Chişinău, pag.297., 306.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: