Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Valeriu Gafencu – Mărturia unei vieţi câştigate

Posted by mihailmaster pe Iulie 27, 2008

„…Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că viaţa nu are nici un sens fără Hristos…”

Nu de puţine ori cerul sfânt al neamului românesc, brăzdat de viforul unor cumplite urgii, a fost împodobit cu vrednice cununi prin curajul şi jertfa curată a unor fii aleşi ai săi. Dramele secolului XX au adus multiple transformări pe plan politic, economic şi social, care ne-au marcat profund viaţa, dar au determinat, în acelaşi timp, indirect şi plămădiri angelice ale umanului. Distrugerea şi suferinţa deveneau prin trăirea credinţei în Hristos zidire şi bucurie pascală, la fel ca în prigoanele primelor veacuri creştine. Între strigătele martirilor ieşite din tumultul persecuţiilor moderne se distinge apoteotic vocea mărturisitoare a tânărului basarabean Valeriu Gafencu, rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca „sfântul închisorilor” , aşa cum l-a numit sugestiv un alt erou al credinţei din acele timpuri: Nicolae Steinhardt.

Viaţa lui Valeriu Gafencu este un reper moral pentru toate generaţiile care caută devenirea întru fiinţă pe calea cea dreaptă şi o chemare tainică de a ieşi măcar din când în când din mlaştina vieţii mizere şi de înălţare spre cele mai înalte culmi ale umanului spre Soarele dreptăţii, care este Hristos. Valeriu Gafencu prin trăirile sale sublime şi prin nobleţea sufletului său a biruit demn regimul represiv care-l priva de libertate, aducând bucuria tainică a veşniciei în iadul închisorilor care destrăma fiinţele umane. Dorul după Hristos, compasiunea faţă de semeni şi dragostea de ţară au făcut ca viaţa lui scurtă să fie pentru ceilalţi un model şi un îndemn spre căutarea şi pregustarea fericirii veşnice în mijlocul suferinţei şi degradării.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 decembrie 1921 în localitatea Sângereii Vechi, judeţul Bălţi, pe pământul Basarabiei de curând integrat în România Mare. Despre părinţii săi, Vasile şi Elena, chiar el mărturiseşte: „mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. Tuţa (diminutivul cu care-şi alinta tatăl) era un om întreg, sănătos, voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care îi avea Basarabia în acele vremuri” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, 2006 p. 239). Tatăl lui fusese deputat în Sfatul Ţării, care votase unirea Basarabiei cu Regatul României în anul 1918, iar mama, deşi femeie simplă, s-a ocupat îndeaproape de buna educaţie în spiritul creştin şi naţional a copiilor săi.

A urmat şcoala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi între anii 1932 – 1940. Acum devine simpatizant al grupării lui Corneliu Zelea Codreanu şi activează în cadrul organizaţiilor de tineret ale Mişcării Legionare, care urmărea primenirea politică şi socială a României printr-o educaţie creştină şi naţională a tineretului. După ce regimul carlist a pornit prigoana împotriva Legiunii, asasinându-l pe „Căpitan” şi câteva sute de legionari, elevul Valeriu Gafencu a fost judecat penal în 1939 pentru încălcarea ordinii în stat. Dovedindu-se a fi nevinovat, cazul a fost clasat de Tribunalul Militar Iaşi, acuzatul fiind achitat.

Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a urmat teroarea ocupaţiei sovietice asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord. România Mare se destrămase, iar Valeriu a reuşit cu greu să treacă Prutul, ajungând la Iaşi. Cu durere şi-a lăsat părinţii şi surorile sub ocupaţie, despărţindu-se definitiv de tatăl său, care în toamnă a fost arestat şi deportat în Siberia, împreună cu alţi români basarabeni. De atunci n-a mai ştiut nimic despre el, dar mai târziu cineva scăpat de acolo ca prin minune, i-a povestit lui Valeriu cum, după un an petrecut în condiţii groaznice, Vasile Gafencu a murit cu gândul la Dumnezeu, Căruia îi încredinţase pe toţi cei dragi ai săi.

Tânărul Valeriu Gafencu devine în acelaşi an student al Facultăţii de Drept şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, intrând şi în „Frăţiile de Cruce” ale Mişcării Legionare, unde, împreună cu alţi studenţi, a îmbrăţişat lupta naţională şi creştină pentru renaşterea României. După abdicarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, conducător al statului a devenit generalul Ion Antonescu, care a format guvernul împreună cu Mişcarea Legionară. România devenise stat naţional-legionar şi toate perspectivele păreau că sunt în favoarea unei primeniri morale şi spirituale a clasei politice şi pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Din nefericire, climatul politic s-a înrăutăţit, noii şefi ai Legiunii adoptând o politică a violenţei şi răfuielii, au organizat o rebeliune împotriva conducătorului statului, înăbuşită cu ajutor german în ianuarie 1941.

Deşi nu a participat activ la rebeliunea legionară, datorită apartenenţei la „Frăţiile de Cruce” studentul Valeriu Gafencu a fost arestat în toamna anului 1941 şi condamnat politic la 25 de ani muncă silnică de regimul dictatorial al lui Ion Antonescu. „Am fost, sunt şi voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de Valeriu Gafencu la procesul care l-a condamnat ca deţinut politic, asumându-şi opţiunea politică dincolo de orice presiune. Avea 20 de ani şi era student în anul II al Facultăţii de Drept şi Filosofie. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutilă, căci dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care dorea ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în „Frăţiile de Cruce”, pentru a se pregăti de luptă împotriva comunismului bolşevic care ameninţa atunci România.

Când studentul Valeriu Gafencu era condamnat ca deţinut politic, pământul sfânt al Basarabiei şi Bucovinei de Nord era eliberat de sub jugul roşu al bolşevismului, în urma declanşării războiului din Răsărit împotriva Uniunii Sovietice. Întrucât situaţia războiului se înrăutăţea, mama lui Valeriu, împreună cu cele trei surori ale sale, Valentina, Eleonora şi Elisabeta, încă eleve, s-au refugiat din Basarabia în martie 1943 şi s-au stabilit în Făgăraş. Valeriu era întemniţat la Aiud, cea mai grea închisoare din ţară şi de aici trimitea permanent scrisori de încurajare familiei sale, făcând pe această cale şi educaţie creştină surorilor lui. Iată ce mărturiseşte mai târziu Eleonora Gafencu-Colgiu, sora mijlocie a lui Valeriu: „Tata era deportat în Siberia, iar Valeriu, fratele nostru, student, era deţinut politic la Aiud, de unde ne scria ocupându-se de educaţia surorilor mai mici. De ardeleni, care ne-au ajutat foarte mult, ne-am ataşat sufleteşte, petrecându-ne anii frumoşi ai adolescenţei mai ales ducându-ne la mănăstirea Sâmbăta, unde l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca (…) Avem acum o familie frumoasă şi unită, cu soţi şi copii, nepoţi, realizaţi aşa cum ne-au învăţat Valeriu şi părintele Arsenie” (Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, Făgăraş, 2006, p. 49-50).

Iată câteva fragmente din scrisorile trimise din temniţă de Valeriu mamei şi surorilor lui: „Păstraţi-vă curăţenia sufletească, purtaţi-vă cu multă demnitate şi eleganţă, răbdaţi aceste grele încercări, care-şi au rostul lor, de la Dumnezeu şi rugaţi-vă necontenit. Fetele curate, de neam bun, cu ţinută demnă, cu valoare sufletească în general, întotdeauna vor fi căutate” (Aiud, 25 iulie 1943). „Viaţa e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi (…) Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că viaţa nu are nici un sens fără Hristos” (Aiud, 22 noiembrie 1943) „Esenţialul este ca voi să trăiţi o viaţă curată. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, căci El ne îngrijeşte în modul cel mai bun. Vă spun aceste lucruri, pentru că eu însumi le-am trăit şi constatat, în viaţa mea plină de iubire… de zbucium” (Aiud, 10 februarie 1945). „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă, calea creştină, şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii” (Aiud, 23 septembrie 1945). (Valeriu Gafencu, op.cit., p. 12-28).

În închisoare, Valeriu Gafencu l-a găsit pe Hristos, descoperind sublimitatea credinţei, nădejdii şi iubirii printr-o viaţă creştină autentică. Împletea ca un monah munca şi rugăciunea prin osteneala trupului,meditaţia, lectura duhovnicească şi dragostea de semeni. Citise mult în viaţa lui, dar acum nu mai citea decât o singură carte, Sfânta Scriptură, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Când venea cineva la el de acasă, mama sau surorile lui, aborda întotdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Mărturisea într-o scrisoare din 1942: „Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos, m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 224-225).

În toată perioada detenţiei între 1941-1944, Valeriu nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, format din suflete alese şi dăruite de Dumnezeu cu actul intuiţiei şi înţelegerii viitorului: doctorul Traian Trifan, studentul Ioan Ianolide (care-i va deveni cumnat), Anghel Papacioc (care avea să devină apoi părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol), Marin Naidim, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Constantin Ţoţea, Marian Traian, preotul Vasilie Serghie, Ion Schiau, Costică Pascu şi alţii, toţi tineri legionari deţinuţi din aceleaşi motive. Aceştia au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, ca un model de atitudine, indiferent de forma de asuprire a stăpânirii. Această atitudine a mărturisirii adevărului dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a determinat transformarea supliciului detenţiei în metodă duhovnicească de purificare a fiinţei.

Valeriu era sufletul grupului misticilor, reuşind să-i impună o trăire filocalică a credinţei prin lupta împotriva patimilor şi a gândurilor răutăţii, după modelul războiului nevăzut al părinţilor pustiei. Cu cât teroarea detenţiei creştea, cu atât sporea şi trăirea lăuntrică a tinerilor porniţi pe calea desăvârşirii. Marin Naidim, unul dintre camarazii de suferinţă, mărturiseşte despre străduinţele lui Valeriu: „Spunea către mine că chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii” (Rev. Rost, nr. 8, oct. 2003, p. 10). Valeriu era profund preocupat de conştiinţa păcatului, pe care o socotea elementară pentru viaţa unui creştin. Încerca să-şi pună ordine în lumea sa lăuntrică şi într-o zi din vara anului 1943, după cum însuşi mărturiseşte, a avut o revelaţie zguduitoare a realităţii păcătoşeniei din propria persoană: „O zi uriaşă! M-am spovedit şi m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 225).

După actul de la 23 august 1944, când mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat, Valeriu Gafencu şi ceilalţi legionari a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată, cerută de noul ministru al Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, rămânând fideli idealurilor pentru care au fost închişi. România era invadată de Armata Roşie şi supusă în curând celui mai criminal şi mai odios regim din istoria ei. Iată mărturia lui Ioan Ianolide despre acel moment: „În scurt timp a sosit Armata Roşie ca o hoardă barbară, dementă, beţivă şi nesfârşită. Ţara fusese «cucerită» de bolşevici, ţara intrase în zodia marxist-leninistă. Societatea a intrat în frigurile comunizării. Evreii, ţiganii şi ungurii au dat concursul lor comuniştilor. România creştină era în doliu” (I. Ianolide, op.cit., p. 50). Pentru tinerii legionari de la Aiud, care priveau pe fereastră cum deţinuţii comunişti erau eliberaţi, urma o nouă etapă a detenţiei, mult mai înfiorătoare şi plină de încercări, pentru care, însă, erau pregătiţi şi fortificaţi moral şi spiritual.

A urmat imediat o perioadă de destindere, între 1944-1947, când detenţia avea un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate, în care grupul de la Aiud a fost dus o vreme în colonia de muncă de la Galda. Deşi munca era istovitoare şi hrana puţină, grupul a continuat mica Filocalie a temniţei, încercând să-i cuprindă în această lucrare şi pe noii deţinuţi, numiţi de către regimul comunist „criminali de război”, adică elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul împotriva Uniunii Sovietice. „În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori, dacă vreţi, o ştiinţă” (I. Ianolide, op.cit., p. 57-58). Acum Valeriu statorniceşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi: Ioan Ianolide, Virgil Maxim şi Marin Naidim, cu care stătea în aceeaşi celulă, se rugau, discutau şi mâncau împreună.

După 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice sub presiunea şantajului, iar partidele naţionale au fost dizolvate şi membrii lor arestaţi, puterea comunistă a pus stăpânire pe întreaga ţară. Republica îşi arăta deja colţii hidoşi şi România creştină zugrumată sângera din toate părţile. Regimul de detenţie devenise înfricoşător, iar închisorile înghiţeau toată floarea tineretului şi a intelectualităţii româneşti. Încercările erau tot mai grele pentru Valeriu Gafencu şi grupul său de trăitori creştini în acel mediu apăsător şi satanizat. Li s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. Acum un politruc sovietic a venit să-i propună lui Gafencu să plece în URSS şi să devină liber, deoarece era născut în Basarabia şi considerat cetăţean sovietic, însă el a refuzat categoric spunând că este român şi că va rămâne în România, chiar întemniţat.

Astfel Valeriu Gafencu şi studenţii săi au ajuns în 1948 la Piteşti, o temniţă mai mică decât Aiudul, unde „am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate” (I. Ianolide, op.cit., p. 66). Aici au cunoscut tortura cea mai groaznică şi nivelul cel mai josnic al degradării umane. „Temniţa a fost înţesată până la refuz de tineri studenţi, aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură. Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere” (I. Ianolide, op.cit., p. 67). Infernul comunist începea să-şi arate chipul primitiv şi abject, răspândind cruzime, ură, ateism şi urmărind exterminarea „duşmanilor poporului”. Izolaţi total de lumea de afară, de orice lege civilă şi de compasiune umană, deţinuţii erau supuşi terorii fizice şi psihice prin presiuni de tot felul şi torturi inimaginabile, supravieţuirea fiind posibilă doar prin trăirea lăuntrică a credinţei.

Prin spiritul său de jertfă şi credinţa sa profundă, Valeriu Gafencu avea o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi prin exemplu şi cuvânt. Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină în orice situaţie, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe, semănând în rândurile studenţilor preocuparea pentru mântuirea sufletului. Valeriu i-a trezit pe cei mai mulţi din indiferenţa religioasă şi a risipit îndoielile celor trufiţi de şcoala laică materialistă şi pozitivistă implantată şi în ţara noastră în urmă cu un secol, învăţându-i să se roage. La orice formă de agresiune şi violenţă el răspundea cu iubire şi rugăciune. Bucur Negulescu, fost deţinut, mărturiseşte despre Valeriu în acea perioadă: „Gândesc acum că mulţi sfinţi ai Bisericii Creştine Ortodoxe s-au izolat prin pustii şi au trăit în asceză în slujba lui Dumnezeu. Dar ca să fii sfânt într-o înghesuială de puşcărie comunistă, cred că trebuie să fii aluat ales al lui Dumnezeu, care creşte şi se revarsă cu generozitate. Şi care dă roade” (Rev. Rost, nr. 8, oct 2003, p. 10-11).

Între aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu era un model desăvârşit şi o armă eficientă împotriva regimului de teroare. Era adeseori anchetat şi ameninţat sub presiuni imense să renunţe la credinţa sa şi de fiecare dată răspundea că este creştin prin naştere şi destin şi că nu există mântuire decât prin Hristos. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, simţindu-se un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee. „Trăia frumos pentru că se spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu. Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Lumea o afla căutându-l pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării” (I. Ianolide, op.cit., p. 75).

Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. Se îmbolnăvise de plămâni şi reumatism din cauza frigului, foametei şi a celorlalte condiţii inumane, specifice regimului de exterminare, care avea să preceadă şi să pregătească înfiorătoarea reeducare de la Piteşti. Deţinuţii trebuiau să fie doborâţi la pământ, să nu poată opune nici un fel de rezistenţă fizică, iar sufleteşte să fie cât mai slabi. Considerându-se, însă, că bolnavii de plămâni nu erau apţi să reziste probelor de reeducare, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea de la Piteşti şi trimiterea lor la penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. Medicul închisorii a întocmit o listă după care, la sfârşitul lui decembrie 1949, s-a format un lot al tuberculoşilor din care făcea parte şi Valeriu, aflat într-o stare gravă, încât abia se mai putea ţine pe picioare. „Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul «reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit»,« mistic retrograd», duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în «tura reeducării». Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (I. Ianolide, op.cit., p. 82-83).

La Târgu Ocna alimentaţia era mai bună şi repaosul prelungit la pat, împreună cu puţinele medicamente care i s-au administrat, l-au făcut să dobândească o ameliorare temporară a sănătăţii. Deşi nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propovăduirea adevărului creştin a crescut, încât mulţi veneau şi-l ascultau cu interes, primind atunci acea lumină creştină care i-a însoţit apoi întreaga viaţă. După câteva luni au venit de la Piteşti noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării, care terorizaţi de cele petrecute acolo şi ameninţaţi că vor fi retrimişi, s-au constituit într-un grup pe care ofiţerul politic l-a însărcinat să declanşeze şi aici procesul de demascare şi reeducare.

Aflând de ororile de la Piteşti, Valeriu Gafencu s-a întristat şi i-a chemat la sine pe cei din jurul său, avertizându-i că vor urma vremuri grele şi la Târgu Ocna. Îi îndemna să se roage fierbinte şi să-şi mobilizeze toate resursele morale pentru a nu-şi pierde sufletele în încercările ce vor urma. Printre cei sosiţi cu ultimele loturi era şi prietenul său Ioan Ianolide, care foarte slăbit la început, s-a refăcut repede şi s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu. În jurul lor s-au grupat toţi cei hotărâţi să se opună reeducării prin respingerea ateismului comunist, chiar cu preţul unor suferinţe îngrozitoare şi al sacrificării vieţii, condiţia principală a reeducării fiind lepădarea de credinţă.

Reeducarea a început în scurt timp cu presiuni psihice, şantaje, ameninţări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordare a dreptului de a primi scrisori, pachete şi medicamente celor dispuşi să-şi spele creierul şi să-şi însuşească mentalitatea marxistă. Atunci s-au văzut roadele influenţei profunde pe care a avut-o Valeriu asupra deţinuţilor, căci ofiţerul politic şi reeducaţii nu au obţinut nici măcar un singur succes categoric. Alexandru Virgil Ioanid, deţinut la Târgu Ocna, mărturiseşte: „Au fost bolnavi cărora le soseau de acasă pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, şi care, şantajaţi să devină informatori în schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fără şovăire. Pachetele cu medicamente erau înapoiate familiilor, iar cel care-şi păstrase sufletul curat era sortit să-şi piardă viaţa pământească. Cunosc trei asemenea cazuri: Eduard Masichevici, bucovinean, Gheorghe Niţescu şi Emil Sobieschi” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 7). Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a obţinut la Târgu Ocna sfinţi în loc de victime.

În această perioadă, a anului 1950, a fost adus la Târgu Ocna şi un pastor protestant, Richard Wurmbrand, o figură cu totul aparte nu prin sfinţenie, ci prin tragism, după cum mărturiseşte Ioan Ianolide. Acesta era evreu şi fost militant al PCR în ilegalitate, pentru care a şi fost închis la Doftana, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale de către o familie de luterani din zona Braşovului în 1939, ajungând apoi pastor al unei organizaţii luterane suedeze din Bucureşti, care milita pentru încreştinarea evreilor. Se remarcase printr-o atitudine de mărturisire dârză a lui Hristos în combaterea comunismului ateu ce se instaura în ţară, fapt pentru care a fost arestat în 1948 şi ţinut într-un regim de exterminare singur în celulă timp de doi ani de zile.

Când a ajuns la Târgu Ocna era într-o stare de degradare fiziologică, încât nu se mai putea ţine pe picioare, fiind îngrijit cu multă dragoste de ceilalţi deţinuţi. Din cauza stadiului avansat al bolii, a fost plasat în camera celor mai grav bolnavi, unde se afla şi Valeriu Gafencu. Între cei doi a început o caldă şi profundă prietenie, soldată cu discuţii colegiale şi comentarii religioase în spiritul dragostei creştine şi al interesului pentru cunoaşterea adevărului. „Se înfruntau, spune Alexandru Virgil Ioanid, nu două personalităţi alese, ci două concepţii şi mentalităţi creştine: cea ortodoxă şi cea protestantă” (Rev. Rost, oct.2003, p. 7). Şi de această dată se remarcau tăria morală, cunoştinţele teologice şi caracterul ales al vieţii lui Valeriu, care îi descoperea pastorului frumuseţea şi adevărul desăvârşit al credinţei ortodoxe, încât acesta i-a mărturisit odată: „Aş vrea să intru în Împărăţia Cerurilor pe aceeaşi poartă cu dumneata…”. (Ibidem).

Spre sfârşitul anului 1951 starea de sănătate a celor doi se agrava vizibil, încât, datorită condiţiilor de detenţie, nu mai existau speranţe prea mari de supravieţuire. Chipul lui Valeriu era însă, în mod straniu, scăldat într-o lumină nefirească, despre care mărturisesc mulţi din cei care au avut privilegiul să-i fie în preajmă în ultima parte a vieţii. Deşi avea dureri insuportabile, căci hemoptizia şi plăgile tuberculoase care supurau permanent îl transformase într-o „epavă”, din gura sa nu se auzea nici un vaiet, ci doar broboane de sudoare îi acoperea fruntea boltită, în timp ce sufletul şi mintea nu se despărţeau de rugăciune. Acum unul dintre bolnavii de acolo, Victor Leonida Stratan, care-l iubea şi-l admira, a obţinut printr-o intervenţie specială de la familie un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele la Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa. Acesta le-a primit, dar a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le dăruiască pastorului Wurmbrand, spunând că salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, fiind o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi o mare putere de influenţă. Deşi Stratan s-a supărat, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată prin devotamentul şi jertfa de sine a studentului Valeriu Gafencu.

Legionarul ortodox Valeriu Gafencu îl salva de la moarte, astfel, pe evreul protestant Richard Wurmbrand, dincolo de orice confruntare ideologică şi bănuială de ipocrizie. După cum mergeau lucrurile în România acelui timp, existau toate şansele ca acest gest să nu fie cunoscut de nimeni, mai ales că Wurmbrand, după ce a fost eliberat şi a reuşit să plece în străinătate nu prea a amintit în cărţile şi conferinţele sale de acest gest de sacrificiu suprem al lui Gafencu, deşi niciodată nu a negat, când a fost întrebat, că a fost salvat de la moarte de legionarii de la Târgu Ocna, după mărturia părintelui Calciu. Ba chiar s-a răspândit mai târziu, după moartea lui, zvonul fals că el salvase un bolnav de la moarte prin acordarea propriilor medicamente. Dar pronia lui Dumnezeu le aşează pe toate în rostul lor, după cum spunea Valeriu, nelăsând adevărul ascuns de ochii celor care-l caută.

După acest gest suprem, care i-a impresionat pe cei prezenţi, Valeriu Gafencu începea să se stingă încet. Cu figura de sfânt în mijlocul suferinţei fizice ajunsă la limită, Valeriu i-a înmuiat până şi pe gardienii călăi, aşteptându-şi moartea cu seninătate. A fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască chiar ziua morţii, căci în data de 2 februarie 1952 i-a chemat la sine pe camarazii săi şi i-a rugat să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă, pe care o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi i-au rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte…” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 8). Atunci s-au perindat pe la el toţi cei care l-au cunoscut şi iubit, uimiţi de seninătatea şi blândeţea chipului său angelic. Zâmbea serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Hristos era prezent şi moartea murise în Valeriu.

A doua zi, pe 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu îşi aştepta în linişte trecerea la Domnul, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, strălucind de bucurie. Prietenul său Ioan Ianolide, mărturiseşte despre acele momente: „Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment”. Cu ultimele puteri, Valeriu l-a chemat şi i-a transmis verbal testamentul său, cuprinzând credinţa şi idealul cărora şi-a închinat întreaga viaţă: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăşmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit (…) Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi la surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturii sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi (…) Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu”. Imediat după aceste cuvinte, studentul Valeriu Gafencu a trecut în veşnicie la Mântuitorul pe care atât de mult L-a iubit. Avea doar puţin peste 30 de ani. „A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit ai prins să vestească. Lacrimile mele au încetat” (I. Ianolide, op.cit., p. 188-190).

Trupul său a fost depus pe o targă şi luat în primire de doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor. Aceştia l-au lăsat două zile în curtea mare, pe zăpadă, pentru ca toţi să vină şi să se închine pe rând. Chiar gardianul cel mai dur, Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa pe deţinuţi să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Apoi, noaptea, a fost îngropat, iar la mormântul său nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri, locul rămânând o taină. Dar el a rămas viu şi prezent în sufletele şi conştiinţele celor care l-au cunoscut şi au auzit de el, toţi aceştia dând mărturie despre viaţa lui câştigată până astăzi.

Cuvântul şi trăirea lui Valeriu au dat roade depline şi, imediat după moartea lui, pastorul Richard Wurmbrand a cerut să fie botezat în credinţa ortodoxă cu numele Valeriu. Ioan Ianolide i-a explicat că nu trebuie să se grăbească, întrucât convertirea la Ortodoxie este un act de o importanţă imensă cu profunde consecinţe spirituale şi bisericeşti. El, însă, dorea cu ardoare viaţa adevărată în Hristos, aşa cum a văzut-o la Valeriu, şi în urma stăruinţelor lui a fost botezat, după mărturia lui Ioan Ianolide, trăind împreună cu ceilalţi în adevăr, iubire şi smerenie, aşa cum i-a învăţat Valeriu (I. Ianolide, op.cit., p.191). Datorită prigoanei şi condiţiilor represive, actul de convertire a lui Wurmbrand de la Târgu Ocna nu a fost făcut public niciodată.

Richard Wurmbrand fost eliberat în 1955, dar, în mod straniu, a activat tot la luterani şi neoprotestanţi, fără să arate prin atitudinea sa că s-a convertit la Ortodoxie. A fost rearestat în 1958 şi până în 1964 a fost întemniţat la Gherla, lăsând pe unde a trecut impresii contradictorii, dar nu se declara niciodată ortodox. După eliberare,la scurt timp, a plecat în SUA, şi s-a stabilit undeva în California, iar în 1966 a dat mărturie în faţa Senatului american, demascând diabolicele experimente din închisorile comuniste din România. Ioan Ianolide mărturiseşte despre el: „Am auzit, de asemenea, că ar fi scris mai multe cărţi. Nu le-am citit, dar, interesându-mă de ele, am înţeles că a ascuns tot ce văzuse, trăise şi simţise la Târgu Ocna. A uitat adevărul ortodox. A uitat că a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. În tot acest timp creştinii minunaţi pe care el i-a descoperit în Târgu Ocna se stingeau în temniţa cea mare a comunismului” (I. Ianolide, op.cit., p. 192).

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, prietenul şi confidentul lui Richard Wurmbrand, nu-şi explică, nici el, motivele pentru care pastorul luteran a ascuns până la moarte botezul său ortodox, deşi avea o mare afecţiune şi admiraţie pentru de Ortodoxie. Manifesta, după mărturia părintelui, o pietate deosebită pentru Maica Domnului şi era surprins că protestanţii au părăsit cultul Sfintei Fecioare, ştiut fiind că Luther avea o mare evlavie către cea care L-a născut pe Mântuitorul lumii. Chiar a tradus în ebraică textul imnului „Ave Maria” şi l-a adaptat unei vechi melodii cu unduiri orientale, pe care părintele Calciu a înregistrat-o pe când Wurmbrand era bolnav pe patul de spital. Atunci l-a şi întrebat direct de ce nu s-a convertit la Ortodoxie, iar acesta i-a răspuns: „Poate că nu am fost vrednic” (I. Ianolide, op.cit., p. 13-14). Slăbit de boală, pastorul Richard Wurmbrand a trecut la cele veşnice la 17 februarie 2001, în California, având vârsta de 92 de ani, exact în ajunul împlinirii a 49 de ani de la adormirea lui Valeriu Gafencu, fiind astfel legat şi prin moarte de omul care îi salvase odinioară viaţa.

Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale, căci şi-a sacrificat, liber şi conştient, fără ezitare, tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa pentru Hristos şi neamul românesc. Pe aceşti tineri, care prin curajul lor ieşit din comun au înfruntat teroarea temniţelor, crezând că pot să înfăptuiască o Românie „ca soarele sfânt de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, într-o expresie inspirată, „călugării iubirii de ţară” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 6). Valeriu, martirizat la 30 de ani, după 11 ani de regim carceral îngrozitor, îşi merită din plin acest titlu de nobleţe românească. El chiar i-a făgăduit lui Dumnezeu, că după eliberarea din temniţă, va opta pentru trăirea credinţei prin viaţa monahală. Dar pronia divină hotărâse altfel: celula temniţei i-a fost „chilie”, unde el a cunoscut şi a parcurs treptele purificării şi desăvârşirii, specifice experienţei mistice a credinţei, care a făcut din Ortodoxie o cale sigură a mântuirii.

Foştii deţinuţi politici care l-au cunoscut pe Valeriu şi au pătimit împreună cu el în închisorile României încătuşate, l-au numit pe drept cuvânt „sfântul închisorilor”, fiind convinşi că viaţa lui a atins sfinţenia în mod real. Aceştia au înaintat în 1996 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un dosar cu mărturii despre sfinţenia vieţii lui Valeriu Gafencu, cerând canonizarea acestuia. Deocamdată Sf. Sinod, singura autoritate care poate hotărî oficial o canonizare, nu s-a pronunţat în privinţa acestei propuneri, spre nedumerirea regretatului părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Acesta a cerut imperios sinodalilor să se îndepărteze de „servitutea statului laic demonizat” şi să cerceteze amănunţit jertfa pentru credinţă a mai multor martiri anticomunişti, după modelul Rusiei (I. Ianolide, op.cit., p. 12).

Î.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, fost deţinut politic şi membru important al Sf. Sinod, îl numeşte pe Valeriu Gafencu „martir care a suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 11), sugerând oarecum că problema canonizării lui Valeriu se pune la modul cel mai serios. Sfinţenia lui Valeriu Gafencu este dovedită de faptele şi trăirile sale, constituind o ofrandă adusă lui Dumnezeu de poporul român creştin în secolul bolşevismului criminal. Studentul basarabean este unul dintre marii români care au dus lupta cea bună a spiritului românesc în epoca unor mari încercări şi prin el putem spune, fără a greşi, că neamul românesc a biruit comunismul barbar, păstrându-şi demnitatea în faţa lumii civilizate.

text de Adrian Cherhat.

Anunțuri

Un răspuns to “Valeriu Gafencu – Mărturia unei vieţi câştigate”

  1. Da said

    Daca este cineva interesat de cartea completa „Sfantul inchisorilor – Valeriu Gafencu”, o poate gasi aici http://www.scribd.com/doc/67635785/Valeriu-Gafencu-Sfantul-inchisorilor-complet

    De asemenea va gasi linkuri de download tot acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: