Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for August 2008

RELAŢIILE STAT – BISERICĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ ( I )

Posted by mihailmaster pe August 28, 2008

ARHIEREUL ANTIM NICA ŞI POZIŢIA SA FAŢĂ DE RELAŢIILE

STAT – BISERICĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ ( I )

 

 

Antim Nica a fost fără îndoială una din personalităţile Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX. S-a născut pe 24 februarie 1908 în comuna Bogzeşti, din Orheiul Basarabiei, la botez primind numele de Alexandru. A urmat cursurile Seminarului teologic şi apoi Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care o absolvă în 1931, cu distincţia Magna cum laude, teza de licenţă fiind coordonată de controversatul Petre Constantinescu-Iaşi. A urmat şi cursurile Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, iar în 1932 a absolvit Seminarul pedagogic universitar din acelaşi oraş.

încă din acei ani tânărul studios era considerat de mulţi o speranţă a bisericii din Basarabia, un produs al locului, cu trăire şi simţire curat românească. Este trimis pentru studii de doctorat, mai întâi la Paris şi Strasbourg, între 1932-1934, mai apoi în Anglia şi la Beirut, între 1934-1935.

În 1940 obţine titlul de doctor cu teza „Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat”.

Ascensiunea în funcţiile superioare ale bisericii este rapidă. Pe 24 iunie 1935 este tuns întru monahism, sub numele de Antim, devenind ierodiacon pe 15 august. Pe II      aprilie 1936 devine ieromonah, pe 21 mai 1939 protosinghel, iar pe 8 noiembrie
arhimandrit. Funcţiile îndeplinite în această perioadă sunt următoarele: între septembrie

1935   şi octombrie 1936 a fost misionar eparhial ajutor la Chişinău. Din octombrie

1936   până în decembrie 1937 a fost prefect de studii la internatul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. A fost exarh al mănăstirilor la Bălţi din decembrie 1937 până în ianuarie 1940.

Refugiat la Bucureşti după ocuparea Basarabiei, este preot la mănăstirea Antim şi la catedrala patriarhală, în iulie-noiembrie 1940. În noiembrie 1940 devine pentru un an asistent la Facultatea de Teologie din Iaşi. În noiembrie 1941 se transferă la facultatea din Bucureşti, însă nu va ajunge niciodată în noul post. între 15 septembrie 1941 şi 15 august 1943 este detaşat din oficiu de Patriarhia Română, în interes de serviciu, la Misiunea Bisericii Ortodoxe Române din Transnistria, unde va sluji în calitate de vicar al celor doi conducători succesivi: Iuliu Scriban şi Visarion Puiu. După un scurt interludiu,  fiind vorba numai de un scurt eseu, menit să prezinte trei documente, am inserat note numai unde acestea slujesc la lămurirea relaţiilor stat-biserică şi a atitudinii ierarhilor ortodocşi în perioada comunistă. Toate cele scrise sunt extrase din dosarele 701 şi 702, aflate în custodia Arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), fondul Informativ. Unele documente din dosare au mai fost valorificate în articole precum George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Româă şi Securitatea. Note de lecturz, în C.N.S.A.S. Studii, 1, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă”, Bucureşti, 2001, p. 108-137 şi lect. dr.  Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxz Româm ei puterea comuniste în timpul patriarhului Justinian, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti”, anul II, 2002, p. 93-154. Datele biografice se regăsesc în nenumăratele fişe personale întocmite de Securitate, putând fi consultate şi în valoroasa lucrare a părintelui Eugen Drăgoi, Ierarhi eipscopi de seamă la Dunărea de Jos 1864-1989, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 49-50, 53-59.

Revine pe 23 decembrie (după alte date 14 decembrie) 1943 în Transnistria, în calitate de şef al misiunii. În faţa înaintării sovietice, este obligat să se retragă pe 7 ianuarie 1944. Pe 14 ianuarie este numit episcop de Ismail, fiind hirotonit pe 23 ianuarie. Nici aici nu a putut rămâne prea mult, evenimentele din august 1944 pecetluind destinul Basarabiei. în perioada august-decembrie 1944 a fost arhiereu aflat la dispoziţia Patriarhiei române, pentru ca apoi să fie trimis să ajute pe episcopul Cosma Petrovici la refacerea eparhiei Dunării de Jos, grav afectată de invazia sovietică. Din decembrie 1945 şi până în septembrie 1947 este director la Internatul teologic din Bucureşti. În septembrie 1947, în urma punerii în retragere a episcopului Cosma Petrovici, revine la Galaţi în calitate de episcop locotenent, păstorind până în aprilie 1950.

Din 1 mai 1950 devine vicar patriarhal. A trebuit să aştepte 23 de ani până să devină episcop la Galaţi şi apoi arhiepiscop. S-a stins în 1994, fiind îngropat în catedrala din Galaţi.

Aceasta sunt aspectele oficiale ale biografiei. Partea mai puţin cunoscută a apărut odată cu deschiderea arhivelor fostei Securităţi şi intrarea în custodia C.N.S.A.S. a două fonduri ce priveau activitatea lui Antim Nica, numerotate I 701 şi I 702. Al doilea fond este destul de subţire şi priveşte tentativa sa de a deveni episcop în America, însă primul este alcătuit din opt volume masive. Ambele arată însă preocuparea organelor de represiune de a verifica constant atitudinea episcopului Nica faţă de regimul comunist.

Pe scurt, principalele fapte care se desprind din dosar sunt: în ochii organelor de represiune comuniste Antim Nica era vinovat pentru implicarea sa în Basarabia şi Transnistria şi, mai mult, pentru că a scris, în 1940, împreună cu Benedict Ghiuş 3 şi Ioil Babaca 4, o carte „legionară”, „înnoieşte-te, Noule Ierusalime!”. Nu este arestat, pentru că participă din partea patriarhului Nicodim la diferitele întâlniri cu autorităţile sovietice de ocupaţie, ia cuvântul şi ştie, datorită prestanţei sale, să se facă plăcut şi să inspire încredere. Din anumite motive, probabil pentru salvarea lui, s-a propus, din cercurile patriarhului Nicodim, trimiterea lui în Statele Unite, ca episcop al românilor din America. Securitatea notează că el ar fi fost respins de aceştia, pentru că ar fi văzut articolele din presa română în care episcopul propus se manifesta favorabil comuniştilor 5. Paradoxal, acest lucru i-a folosit, fiind considerat astfel o persoană pe care guvernul se poate sprijini. Grija de a se păstra aparenţele unei prietenii între stat şi Biserica ortodoxă au făcut ca „păcatele” sale să fie trecute deocamdată cu vederea, noul regim având nevoie de ierarhi de încredere. Se spera că va fi „câştigat pentru linia acţiunii guvernului şi va face angajamentele de onoare”6. Trimis ca episcop locotenent la Galaţi, el va dezamăgi repede, neacceptând sub nici o formă să-i fie pusă la îndoială autoritatea, mai ales de sindicatul preoţilor

2   Despre activitatea sa în Transnistria vezi şi Nina Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea rzzboi mondial, în „Cercetare şi istorie într-un nou mileniu”, Galaţi, 2001, p. 222-253.

3   Vezi Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, vol. 1, Bucureşti, 2001, p. 343.

4   Babacă este urmărit şi în 1958, când era exarhul mănăstirilor din eparhia Roman, fiind pus în legătură cu presupusa activitate subversivă a lui Antim Nica (ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, voi. 1, f. 230).

5   ACNSAS, fond Informativ, dosar 702.

6   Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., p. 53. Vezi Patriarhul Justinian şi „ apostolatul social”.

 Este acuzat de aceşti preoţi, prin memorii înaintate autorităţilor de stat, că ar conduce monarhic, înconjurat numai de basarabeni reacţionari, şi că ar impune taxe mari asupra credincioşilor8. Aceste taxe erau însă explicabile, în condiţiile în care eparhia suferise daune majore, fiind nevoie de fonduri importante pentru reconstrucţie. Era şi un efort al lui Nica de a se arăta vrednic de misiunea încredinţată, sperând, firesc, în confirmarea sa ca episcop definitiv în scaunul vlădicesc al Dunării de Jos.

Suspiciunile Securităţii au fost accentuate de sprijinul pe care patriarhul Justinian îl acorda tânărului vicar de la Galaţi. în acea perioadă Patriarhul se afla întro aprigă dispută cu Ministerul Cultelor, tocmai în chestiunea alegerii ierarhilor. Negăsind oameni de încredere care să-i impună ca episcopi, puterea comunistă a ales calea desfiinţării mai multor eparhii (februarie 1949). Rămâneau vacante pe mai departe episcopiile de Galaţi9 şi Roman, precum şi scaunul de mitropolit al Moldovei. Ministerul Cultelor venea cu un candidat în persoana lui Valerian Zaharia, în timp ce Justinian era ferm hotărât să împiedice ascensiunea acestuia. La alegerile desfăşurate pe 8 iunie 1949, Patriarhul avea drept candidaţi personali pe Antim Nica şi Teoctist Arăpaş. Pentru a-i combate, Securitatea le-a întocmit rapoarte care consemnau tot ceea ce se găsise compromiţător despre ei. Confruntarea care a urmat s-a încheiat nedecis, nici Valerian, dar nici Antim sau Teoctist nefiind aleşi episcopi 10. O nouă încercare de a se organiza alegeri pentru eparhiile vacante a avut loc la sfârşitul lunii februarie 195011. Deşi iniţial puterea comunistă şi-a dat acordul pentru organizarea

7  Amănunte în Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, op.cit., p. 101-105.

8  Asemenea referate se găsesc în ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, voi. 1, f. 49, 105. Mai ales Dumitru Istrate, preot paroh la biserica Sf. Vineri din Galaţi (ibidem, vol.l, f. 240), inamic declarat allui Antim Nica, 1-a acuzat că a adus cu el în eparhie o mulţime de basarabeni reacţionari (Antim Tabacu (ibidem, voi. 1, f. 215), Vlad Spiceac, Boris Dumănescu, Nicolae Tomoilă, V. Berezea), pe care-i promovează în dauna preoţimii locale (ibidem, voi. 2, f. 240, 254). Alături de Nica erau însă şi preoţi locali de frunte, precum David Portase (ibidem, Voi. 3, f. 135), Constantin Tătaru sau Constantin Picoş. în legătură cu impunerile mari se iau declaraţii de la mai mulţi preoţi din eparhie în august 1949.

Ei argumentează că parohiile sunt prea sărace pentru asemenea taxe şi că mai bine s-ar da banii sub formă de ajutoare populaţiei decât să fie folosiţi la refacerea catedralei şi a altor biserici (ibidem, vol.3,

f. 151). Erau declaraţii populiste, cu şanse de succes la organele de partid şi de stat. De asemenea, într-un memoriu din 1949 al preoţilor democraţi din eparhie, adresat primului ministru Petru Groza, se cere ca şi preoţii de la Dunărea de Jos să se aşeze „pe un făgaş de viaţă nouă”. Ori acest lucru nu ar fi posibil cu „colaboraţionistul” din Transnistria, Antim Nica. Petenţii cereau drept episcop pe „candidatul cel mai destoinic şi mai înzestrat şi care în acelaşi timp a dat dovezi de similitudine cu noua democraţie, încadrându-se şi activând necondiţionat în organizaţia populară „Frontul Plugarilor”. Pentru binele social şi spiritual al Eparhiei noastre şi pentru trăinicia temeliei democratice a ţării, dorim a avea ca chiriarh pe P.C. Arhim I. Sfărâială” (ibidem, vol.3, f. 49-50).

9 În urma noilor arondări, în februarie 1949 episcopia Dunării de Jos îşi schimbă numele în episcopia Galaţilor. Se revine la vechea denumire în 1950, după unificarea cu eparhia Constanţei.

10  Cu ocazia alegerilor din iunie 1949 numai fostul greco-catolic Teofil Herineanu este ales episcop de Roman, celelalte scaune rămânând vacante, iar alegerile amânate. Vezi Patriarhul

Justinian ei „ apostolatul social”.

11  La sfârşitul lui ianuarie 1950, candidaţii la episcopat sunt verificaţi de Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian (ACNSAS,fond Informativ, dosar 701, voi. 2, f. 83). Referinţele nu sunt deloc încurajatoare pentru puterea comunistă, care hotărăşte să nu se mai ţină alegerile. Intr-o notă din 22.03.1950, ce consemnează spusele pr. Alexandru Săvulescu, consilier patriarhal, se spune: „Alegerile nu se mai ţin, deoarece Patriarhul nu a putut cădea de acord cu Guvernul asupra persoanelor ce urmau să fie alese.

S-a ajuns la o soluţie foarte dureroasă pentru biserică, aceea a dizolvării a încă două eparhii: Suceava se contopeşte cu mitropolia Moldovei, iar Galaţii se unesc cu eparhia Constanţei.

La Mitropolia Moldovei-Iaşi va trece ca mitropolit IPS Sebastian Rusan, la Constanţa, unită cu

Galaţi, va rămâne P.S. Chesarie Păunescu. Antim Nica va fi adus la Bucureşti ca spiritual al Institutului Teologic şi al Internatului teologic […].Comentariile în legătură cu desfiinţarea acestor două eparhii istorice sunt foarte ostile regimului. Anul trecut au fost desfiinţate trei eparhii

(Maramureş, Caransebeş 4 alegerilor, până la urmă se recurge din nou la soluţia desfiinţării de eparhii. Arhiepiscopia Sucevei este inclusă în Mitropolia Moldovei, iar Episcopia Galaţilor va fi unificată cu cea a Constanţei, episcop al noii eparhii, redenumită Dunărea de Jos, devenind ierarhul constănţean Chesarie Păunescu.

Patriarhul Justinian însă nu a renunţat la luptă. Având dreptul să numească doi vicari patriarhali, el a cerut ca aceştia să fie Teoctist Arăpaş şi Antim Nica. Dacă Teoctist a fost acceptat fără multă opoziţie, Antim Nica a fost respins categoric. în aceste condiţii Justinian face un gest de mare curaj: îl numeşte cu de la sine putere pe Nica vicar patriarhal, punând autorităţile în faţa faptului împlinit. Pentru a convinge de justeţea gestului său, Justinian înainta un memoriu CC. al PCR, prin care arăta că » Antim Nica este un om de încredere, care a colaborat strâns cu el în direcţia sprijinirii regimului „democratic”. Toate acuzaţiile aduse lui Antim Nica erau calificate drept false, provenind din partea lui Valerian Zaharia, doritor şi el al rangului respectiv 12. Pentru a nu irita pe Patriarh, puterea acceptă în cele din urmă pe Antim ca vicar, dar numai formal, pentru că Securitatea îşi intensifică acţiunile la adresa lui, considerându-1 un element nesiguri3. Toate aspectele „compromiţătoare” din trecut sunt reinventariate şi se caută prin felurite mijloace să i se găsească activitate ostilă şi în anii când este vicar, inclusiv prin utilizare de tehnică operativă. De asemenea, se caută aplicarea vechii metode a compromiterii morale, încercându-se identificarea unor posibili „amanţi” sau amante. Douăzeci de ani de investigaţii asidue nu au adus nici un rezultat în acest sens. Intenţia de a-1 pedepsi pe omul pentru care Justinian a sfidat puterea era atât de mare, încât atunci când un ofiţer propune ca, pe baza materialului existent, să se încerce recrutarea ca informator a lui Antim Nica, superiorul îi cere, din contra, să intensifice găsirea de elemente compromiţătoare pentru ca vicarului patriarhal să i se intenteze proces 14.

şi Huşi), acum încă două. Care vor mai urma mâine? Şi se mai vorbeşte despre o colaborare între Stat şi Biserica ortodoxă, a încheiat părintele Săvulescu” {ibidem, f. 78). In documentul 90 din Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., p. 179, datat 18.02.1950, se spune că Nica va fi ales vicar patriarhal. în documentul 116 {ibidem, p. 228-231), autorul vorbeşte de necesitatea păstrării eparhiilor propuse spre desfiinţare, arătând, printre altele, că nici Sebastian Rusan şi Chesarie Păunescu nu sunt de încredere. Despre Antim Nica se spune să nu fie lăsat să conducă în continuare Galaţii, pentru că a făcut „numai greşeli pe linie politică”. 1212 Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., p. 236, document interpretat greşit ca fiind un raport al D.G.S.P. Toată documentaţia menţionată este depusă de Justinian în sprijinul lui Antim Nica. Raportul citat este remarcabil, reuşind să justifice toate „erorile” din activitatea noului vicar. Cine citeşte numai acest document poate fi ferm convins că Antim a fost un vajnic colaborator al regimului. Dacă vede însă imensul dosar întocmit lui de Securitate atunci impresia se schimbă radical. Cazul lui Antim Nica este exemplar pentru caracterul extrem de complex şi contradictoriu al documentelor întocmite în acea perioadă de diferite instanţe, cu diferite scopuri. Ele pot fi înţelese numai în relaţie cu o multitudine de alte documente, în contextul istoric de atunci, trebuind supuse unei analize atente. Mulţi greşesc în acest domeniu, socotind rapoartele Securităţii ca având un grad extrem de ridicat de obiectivitate. Din contra, arhiva Securităţii se numără printre cele mai înşelătoare surse de informaţii, deoarece manipularea, obţinerea de informaţii prin forţă, manifestarea duşmăniilor personale, fac din aceste documente o cale sigură de a apuca pe un drum greşit. 13 Mutarea lui de la Galaţi la Bucureşti a determinat, evident, şi o nouă încadrare informativă a episcopului Nica. După ce s-a constatat că în 1950, acţiunea informativă s-a dus dezorganizat, în 1951 i se deschide acţiune de verificare, care, în noiembrie 1952, lasă locul acţiunii individuale, pentru a se dovedi că e vinovat de crime de război. S-a constatat că are doar atitudini antidemocratice, s-a propus recrutarea sa, pentru ca mai apoi să se continue urmărirea, cu scopul de a se strânge probe în vederea trimiterii lui injustiţie (Plan de măsuri, 23 februarie 1955, ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, voi.1, f. 69). De altfel, într-o notă din 3.03.1950 se spune că Antim Nica trebuie să primească certificat de bună purtare de la Odessa (ibidem, f. 71-73), fapt care s-a realizat de altfel prin eforturile făcute de Justinian (Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., p. 236). 14 ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, voi. 1, f. 69. 5 în aceste condiţii, este explicabil de ce atitudinea lui Antim Nica în toată această perioadă a fost mai mult decât prudentă. Fără a depune suflet în ceea ce face, el se achită „corect” de îndatoririle sale. Ba chiar primeşte, din partea prezidiului Marii Adunări Naţionale, prin decretul 613 din 30 decembrie 1957, ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa a treia. Dar asta nu însemna că regimul ar fi avut încredere în el, Securitatea continuând activ urmărirea, însă fără folos, deoarece episcopul, deşi este un „reacţionar”, are grijă să nu fie prins cu ceva compromiţător, în cursul acţiunii informative este recrutat agentul „Vlaicu Petre”, rudă apropiată a episcopului. Era nevoie de un asemenea informator, deoarece Nica era mai mult decât rezervat în discuţiile sale.

 

V-a urma…

 

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Crizantema de la frontieră, proză interbelică din Basarabia

Posted by mihailmaster pe August 16, 2008

 

Petre Cazacu

 

(născut 6 octombrie 1873, Chişinău – decedat august 1956, Bucureşti)

într-o familie de meşteşugari din Chişinău, la 6 octombrie 1871, se naşte viitorul medic, publicist, prozator şi om de stat. Şcoala primară, liceul şi Seminarul Teologic le face în oraşul natal. Amic cu C. Dobrogeanu-Gherea, Z. Arbore şi C. Stere, este urmărit pentru activitatea sa naţionalistă de către poliţia ţaristă, fapt care îl aduce în Regat în 1893, cu statutul de refugiat politic. Absolvă, în 1900, Facultatea de Medicină din Bucureşti iar doctoratul şi-l ia la Facultatea de Medicină din Iaşi. Lucrând ca medic de plasă în Moldova regăţeană, în martie 1918 este ales deputat în Sfatul Ţării, iar după Unire se află în postul de director de finanţe şi preşedinte al Sfatului directorilor generali din Basarabia, îndeplineşte şi alte misiuni de stat: secretar general în Ministerul Sănă­tăţii, inspector general sanitar al regiunii Iaşi ş.a.

Reîntregirea, acest ideal secular al românilor, este axul lucrării publicistice Moldova dintre Prut şi Nistru. 1912—1918, care a fost mult apreciată la vremea sa, ca şi Istoria farmaciilor din România, premiată de Academia Română. Scrie numeroase studii de politică, sociologie şi de specialitate. Membru fondator şi colaborator de frunte la revista „Viaţa Românească”, nu neglijează „Viaţa Basarabiei”, calendarele, almanahurile care apăreau în provincia natală, fiind unul dintre decanii de vârstă şi de spirit ai ei, cu „judecata lui atât de limpede”, cum avea să scrie Demostene Botez în evocările sale din 1956.

 

LA MĂNĂSTIRE, LA PĂRINŢELUL

autor Petre Cazacu, din revista „Viaţa Basarabiei”, nr. 6—7 şi 10, 1938.

 

Şi aşa umblau din sat în sat, pe ploaie şi ninsoare, pe frig şi pe căldură, pe glod şi pe colb, Gheorghe Grigorean din Horăştii Lăpuşnei, şi Const. Ţurcanu din Tocuzul Tighinei, şi Fior Singeapă din Ermoclia Cetăţii Albe, Petre Covaliu din Bălţi, Simeon Livejoară cu fratele său Ambros din Cosăuţii Sorocăi, cu Ion Zăhăescu şi Simion din Abaclâjaba Tighinei, Ion Gonţa din Drăguşenii Chişinăului, T. Ropot şi T. Tonici din Horodiştea Orheiului, Al. Donţu din Cotiujenii Mari ai Sorocăi, Vasile Condrea de la Tocuz, Elizei Zlotea din Sălcuţa şi Filimon Postolache din Cerlina Sorocăi, Dim. Bumbu din Chişinău şi Bartolomeu Mocanu din Selemeţ, Ilie Antocel din Feşteliţa, I. Munteanu din Căbăeştii Chişinăului, şi Gheorghe Grosu din Mireni, şi Ion Ţurcanu şi Ion Movilă, călugări de la Sfântul Athos.

Risipiţi câte unu, câte doi, se strecurau, în hainele spălăcite de soare, ploi, vânturi şi geruri, acoperite de colb şi glod, — nebăgaţi în seamă de oamenii stăpânirii, de oamenii bisericii, ca nişte umbre. Cu Evanghelia, acatistul Maicii Domnului şi alte câteva cărţulii sfinte, cruciuliţe şi iconiţe în sân, cu adâncă credinţă în suflet, cu frica de Dumnezeu, dar mai cu seamă cu mare frică de apropierea vremii de apoi cu Judecata cea straşnică, simţind că lor, „celor neştiutori li s-a descoperit de Dumnezeu cele ce sunt ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi” şi că au datoria de a preveni pe moldoveni şi a-i chema la mănăstire la Inochentie, ca prin învăţătura şi harul său să-i lumineze şi să-i ocrotească, — nu ştiau oboseala.

Şi moldovenii îi credeau pe aceşti apostoli, care nu învăţase decât vreo clasă-două slavone, oleacă de limbă rusească în armată şi ce au putut, prin aceste mijloace, prinde din cărţi bisericeşti şi din cele ascultate la strana moldovenească din mănăstiri.

Toamna, după sfârşitul muncilor, după ce îşi adunau cele de trebuinţă, sau primăvara, înaintea începerii muncilor, cete de bărbaţi, femei şi copii moldoveni, în haine curate, cu desagii plini, sub îngrijirea unui propovăduitor de al lui Inochentie, străbăteau în căruţe şleahurile din Basarabia, sau în vagoane de marfă pentru muncitori, cu preţ redus, treceau Nistrul şi se îndreptau spre Balta, la mănăstire, la Inochentie.

Mergeau tăcuţi, cuviincioşi; când erau întrebaţi de străini şi de oamenii stăpânirii, spuneau că merg la iarmaroc, — la vestitul iarmaroc din Balta. Numai ei, prietenii şi rudele lor apropiate ştiau adevărul — că merg să aducă jertfă, să ceară iertare de păcate, vindecare, să înţeleagă, să fie înţeleşi ca oameni între oameni deopotrivă cu alţii, să nu mai fie părăsiţi şi singuri.

Se apropiau smeriţi de locul dorit, se opreau afară, lângă ograda de piatră a mănăstirii, pe toloacă, unde mii şi mii de cai şi căruţe de toate mărimile şi culorile erau lăsate într-o deplină neorânduială. Peste grăunţele şi paiele risipite în toate părţile zburau mii de vrăbii. Negustorii de gogoşi, de piroşci, de pâne, de zaharicale, de limonăzi de toate felurile mişunau în toate părţile în mulţime înaintea porţii de intrare în mănăstire erau aşezate tărăbile negustorilor mai statornici.

De la poarta de intrare în mănăstire până la biserică şi în toate părţile sute şi sute de bătrâni, bolnavi, orbi, chiori, ologi, ciunti, mutilaţi, desfiguraţi, murdari, cu însoţitori şi diferite întocmiri pentru umblat şi şezut, cu mâinile întinse, unii sunând din clopoţele, alţii cântând, alţii strigând pe diferite tonuri, cereau milă de la mulţimea de trecători. Peste tot, vederea, aşezările şi mişcările mulţimii acesteia de la mănăstire nu se deosebea de acelea de la orişice adunare a mulţimilor ţărăneşti de la orice iarmaroc. Deosebire totuşi era: lipseau înjurăturile, strigătele, străinii şi tocmelile. Mulţimea toată era reţinută, numai calicii ţipau în aceleaşi tonuri şi arătau aceleaşi urâţenii ca la iarmaroace.

Des-de-dimineaţă, spălaţi, pieptănaţi şi curăţiţi de la drum, tot în grupuri, ca să nu se rătăcească, cu sticle de untdelemn, prescuri, lumânări de ceară şi tămâie, învelite în prosoape, basmale sau şervete, intră pelerinii în pridvorul bisericii, aşteaptă pe călugărul de la uşă să le scrie pomelnicul, pentru vii şi pentru morţi, recitind, cu oftate întrerupte „pe Ion şi iar Ion şi Măria şi Pantelimon şi Gheorghe şi iar Gheorghe”…, lasă pe talgerile pomelnicelor pitacii lor de aramă, plini de sudoare, scoşi din basmalele sau pungile pe care le ţineau în sân, şi cu lumânărelele lor galbene, cuviincioşi şi smeriţi, se îndreaptă, mai întâi, la racla lui Teodosie, fondatorul mănăstirii, care, deşi oficial nu era declarat sfânt, era socotit ca atare şi de care se vorbea că face minuni; apoi se îndreaptă spre sfintele icoane şi altar să se închine: îşi fac cruce, bat mătănii, sărută icoanele; aprind lumânările lor şi le pun pe sfeşnice şi iar se închină şi aşa trec la rând pe la toate icoanele şi sfeşnicele; apoi se retrag umili la un loc liber, mai la spate, după cuviinţă şi obicei, — bărbaţii la dreapta şi mai în faţă, iar femeile la stânga şi mai la spate — şi aşteaptă începutul slujbei, ascultând, între timp, pe călugărul care citeşte slavoneşte şi pe care ei nu-1 înţeleg.

Dar iată că, în sfârşit, vine el — Inochentie, părintelul, înalt, bine făcut, voinic, uscat, drept, subţire, cu haine călugăreşti de şeiac negru, obişnuit, cu potcapul şi vălul negre, care îi acopereau fruntea şi părul; barba mare şi mustăţile negre îi acoperă gura şi toată partea de jos a feţei, din care nu rămân decât nasul drept şi puternic, puţină frunte de sub potcap, puţin obraz, sprincenele lungi, stufoase şi ochii mari, negri, adânci, vii şi aprinşi; în mâna stângă, mare şi noduroasă, ţine nişte mătănii, făcute din păr, iar în dreapta o cruce mare de argint. Merge drept, calcă puternic, zvelt şi repede, nu se uită nici la dreapta nici la stânga. Posluşnicii tineri îi fac, printre lumea care, smerită, se dă în lături, — un drum larg şi drept până la altar.

E lume multă, popor de rând, femei, bărbaţi, copii; mirosuri grele de cizme, cojoace,căciuli, haine, sudoare şi trupuri omeneşti nespălate, amestecate cu fum de tămâie, îmbâcsesc aerul.

începe slujba, ca de obicei, după tipicon, dar acum şi din altar şi la strană, se aud cuvintele sfinte, demult dorite, numai în limba lor, cea moldovenească, pe care nu o auzeau decât în parte şi câteodată în bisericile lor din Moldova de sub stăpânirea rusească. Simţeau acum o bucurie tainică, simţeau şi o mândrie, căci înţelegeau: li se muiau inimile, cuvintele sfinte pătrundeau în ei, ca ale lor, se lipeau de ei, nu rămâneau fără răsunet în ei, nu săreau ca bobul de părete, cum li se întâmpla întotdeauna când ascultau slujba slavonă a preoţilor de acasă.

Dar pe lângă aceasta, glasul acela al lui Inochentie, puternic şi modulat; cuvintele, mai mult cântate decât spuse, — clar, ritmic, rar, cu evlavie, cu simţire, cu durere; cuviinţa şi simplicitatea tuturor celor din biserică; îngenuncherile, mătăniile, făcute de toţi spontan, ritmic; cântarea, la care luau parte unii din mulţime, forma, la toţi cei adunaţi, o emotivitate, o stare sufletească comună de supunere şi consimţire reciprocă şi evlavioasă. Când la strigarea: „capetele voastre Domnului să le plecaţi” — se plecau toate capetele — se simţea că se plecau şi toate sufletele; când se cânta: „sus avem inimile”, într-adevăr se simţea de fiecare o înălţare sufletească şi o înălţare a inimilor către ceruri. în biserică, în slujbă, se simţea de toţi că se petrece o taină, căci toţi care făcuseră drumul lung şi obositor până aici, toţi aceşti umili credeau, voiau să creadă; naiv, primitiv, dar sincer şi cu putere. Contrastul între această stare de înălţare, taină şi sfinţenie şi stările sufleteşti ale unor

            Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.

            Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate — apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.

            Faceţi şi sfinţiţi cruci, — că fug dracii de ele!

            Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.

            „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.

            Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!

            Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.

            Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.

Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite — şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

            Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.

            Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate — apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.

            Faceţi şi sfinţiţi cruci, — că fug dracii de ele!

            Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.

            „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.

            Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!

            Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.

            Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.

Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite — şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

Bibliografie :

Crizantema de la Frontieră, Proză interbelică din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Pentru a comanda cartea în format electronic word, pdf, vă rugăm să accesaţi pagina Bibliotecii Ortodoxe Tabor : www.bibliotecaortodoxa.blogspot.com

 

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Studii şi articole despre fenomenul inochentist | Etichetat: | Leave a Comment »

Părintele Selafiil de la mănăstirea Noul Neamţ (1908-2005)

Posted by mihailmaster pe August 10, 2008

 Dragostea nu cade niciodată

Părintele Selafiil s‑a născut la 1 sep­­­tembrie 1908 în satul Răco­leşti, Cri­uleni (Basarabia), primind la bo­tez nu­mele de Ciprian. Mama pă­rintelui era o femeie obişnuită, care „se mai du­cea din cînd în cînd la biserică”. Tatăl, du­­pă cum însuşi părintele îşi aminteşte, era „cam beţivan şi nu prea aveai ce grăi cu dîn­sul”. De altfel, nici viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fi­ind un co­pil mai degrabă năzbîtios, care „fă­cea gă­lă­gie şi rîdea în biserică” şi chiar a luat o dată bătaie de la taică‑său pen­tru asta, pî­rît de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în ado­les­cenţă, după ce mama i‑a povestit o în­tîm­plare minunată pe care a trăit‑o în co­pilărie. La vîrsta de trei ani, viitorul că­­lugăr a murit şi a petrecut în această sta­re o zi şi o noapte. Tatăl s‑a dus de acum la tîrg să cumpere cele de tre­bu­in­ţă pentru îngropare, iar mama l‑a spălat şi l‑a pus pe pernă ca pe mort, cu can­de­la la cap, şi a chemat femeile ca să‑l plîn­gă. Numai că mare le‑a fost mirarea atunci cînd, pe la miezul nopţii, copilul s‑a sculat şi a cerut… bomboane. Amin­tin­­­du‑şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul Său ca să‑l în­vie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut‑o şi să moară cu chipul pe ca­­re l‑a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

Viaţa grea a ţăranilor din perioada sta­­linistă l‑a determinat pe tînărul Ci­pri­an să „încerce cum se trăieşte la mă­năs­ti­re şi a văzut că i‑a plăcut”. La început a in­trat în Mănăstirea Ţigăneşti, unde a pe­trecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mă­năs­tirea Căpriana, ctitoria Sfîn­tu­lui Şte­fan cel Mare, Ciprian a vie­ţuit aproa­pe cinci ani. Aici, pe lîngă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde tre­buia să aibă gri­jă şi de droaia de copii care trăiau la mă­năstire, să‑i pună la treabă. Bătrînul îşi aminteşte că uneori era nevoit „să‑i mai croiască cu varga”, pentru că erau zbîn­ţuiţi. Această stare de lucruri nu‑i con­venea tînărului înse­tat de viaţa că­lu­gă­rilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lu­mea, gîndea tînărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oa­menilor?” Şi într‑o noap­te, fără să spună nimănui, şi‑a luat trais­ta şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dra­gomirna, peste Prut.

La Dragomirna, îşi amintea părintele, era o bună rînduială călugărească şi mă­năstirea era bogată, avînd mîncare bună, încît hrăneau porcii cu cartofi, spre deo­sebire de Basarabia, unde nici fraţii nu‑şi permiteau întotdeauna cartofi la masă. În această mănăstire a petrecut un an, nu pentru că nu s‑ar fi împăcat cu sta­re­ţul sau nu i‑ar fi plăcut, ci pentru că sta­re­ţul de la Căpriana a mijlocit la epis­cop să‑l trimită înapoi în Basarabia.

Ciprian a intrat în mănăstire după ar­ma­tă, la vîrsta de douăzeci şi doi de ani, şi a petre­cut la ascultare şase ani, înde­pli­nind cele mai diferite munci. Părintele spu­nea că el „nu a fost cărturar, dar a fă­cut întot­deauna ascultare cum se cu­vi­ne”. La vîrsta de douăzeci şi opt de ani a fost călugărit cu numele Serafim, iar pes­te zece ani a fost făcut diacon.

Prigoana stalinistă nu l‑a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă re­ligioasă”. Un alt bătrîn, aflat încă în via­ţă, îşi aminteşte că era în grădină îm­pre­ună cu părintele Serafim atunci cînd acesta, văzînd că se apropie cineva din de­părtare, a zis: „Aiştia vin după mine”. Aşa a şi fost, căci cei veniţi l‑au arestat. După arestare, a fost ţinut trei luni la in­te­rogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care‑l interoga că a fost tră­dat de un „călugăr” care a venit la ei în mă­năstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăs­ti­ri­le, ca să informeze despre fie­care.

Părintele a petrecut în lagăr, în Si­be­ria, cinci ani, însă nu a povestit niciodată ni­mic grozav despre cele îndurate acolo, aşa încît puţini ştiau că a fost în lagăr. Toa­te povestirile bătrînului despre acea pe­rioadă sînt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s‑a permis să vi­nă înapoi în Basarabia, fiind trimis în re­giunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, pînă la moartea lui Stalin, de un­de s‑a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni.

În 1954, episcopul rus Nectarie îl hi­ro­to­neşte ieromonah. Va mai petrece în Mă­năstirea Suruceni pînă în 1959, prie­te­nind cu stareţul mănăstirii, Paisie. Îm­pre­u­nă au muncit la restabilirea aces­tei mă­năs­tiri, aducînd‑o la o stare foarte bu­nă. Însă în 1959 a început în­chiderea mă­năs­ti­rilor în Ba­sarabia, rămînînd des­chi­se nu­mai do­uă, Căpriana şi Noul Neamţ. Pă­rintele a fost nevoit să se mute la Noul Neamţ.

În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea No­ul Neamţ, fiind transformată în spital pen­tru tuberculoşi şi în muzeu al Răz­bo­iu­lui ruso‑german, pe acolo des­fă­şu­rîn­du-se operaţia „Iaşi – Chişinău”. Toţi că­lu­gării au fost trimişi în maşini pe la ca­se­le lor, doar unii au avut posibilitate să ple­ce în Ucraina, Rusia, România sau Gre­cia.

Cam în această perioadă, părintele l‑a cu­noscut pe Sfîntul Kukşa de la Odessa, prin intermediul altui părinte îndu­hov­ni­cit de la noi, Serghie „cel fără picior”, ca­re, pe vremea cînd era frate, a fost timp de trei ani chileinic al Sfîn­tului Kukşa.

După închiderea mănăstirilor, părin­te­le Serafim (viitorul Selafiil) s‑a întors la el în sat, unde a petrecut pînă în 1997, în­tr‑o cămăruţă, unde îşi ţinea rînduiala sa călugărească. În sat, părintele săvîrşea une­ori botezuri sau cununii în taină şi măr­turisea puţinii credincioşi care mai ră­măseseră. Despre acea perioadă părin­te­­le îşi amintea că avea o mulţime de bani, pe care nu i‑a folosit niciodată pen­tru sine. Unul dintre săteni a mărturisit că, fiind în sat o femeie ră­masă pe dru­muri după divorţ, părintele a cumpărat o căsuţă din banii săi şi, chemînd‑o la si­ne pe femeie, i‑a dat cheia ca să trăiască aco­­lo ea şi copiii săi. În­treaga viaţă a pă­rin­­telui a fost o miloste­nie adusă celor ca­­re îl cunoşteau.

Spre bătrîneţe, părintele a orbit, pe­tre­cîn­du‑şi ultimii douăzeci şi trei de ani ai vieţii mai mult în rugăciune.
În 1997 a fost readus în Mănăstirea No­­ul Neamţ, pe vremea stăreţiei ador­mi­tu­lui Prea Sfinţit Dorimedont, de care a şi fost tuns în schima mare, la doar cî­te­va săptămîni, primind numele de Se­la­fiil.

Bătrînul Selafiil a fost o comoară du­hov­nicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, alcătuită iniţial nu­mai din călugări tineri. Prin sfaturile şi pil­da sa de viaţă, alături de ceilalţi cîţiva bă­trîni care au revenit după prigoana co­munistă, părintele Selafiil a restabilit con­tinuitatea, după ruptura de treizeci de ani produsă în monahismul basa­ra­bean. La rugăciunile bătrînului mulţi fraţi s‑au iz­băvit de pa­timile şi gîndurile care îi chi­nuiau, iar alţii pot povesti cazuri mi­nu­nate pe care Dumnezeu le‑a săvîrşit prin smeritul pă­rinte. Odată părintele i-a măr­turisit unui ucenic de chilie: „Viaţa mea s‑a terminat demult, dar Dumnezeu mă mai lasă să trăiesc pentru alţii”.

Smerenia stareţului Selafiil l‑a ascuns de slava oamenilor şi el a petrecut retras în chiliuţa sa, unde a fost vizitat de foar­te puţină lume. Învăţătura bătrînului Se­la­fiil se cuprinde în aceste cîteva cu­vin­te, pe care le repeta tuturor: „Acestea tre­buie să le avem noi: smerenia vame­şu­lui, blîndeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade”.

Părintele Selafiil s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost în­mor­mîn­tat la Mănăstirea Noul Neamţ.

Sursa : Din volumul “Dragostea care nu cade niciodată” – Părintele Selafiil de la Noul Neamţ.

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | Etichetat: | Leave a Comment »

Preoţi de ieri preoţi de azi

Posted by mihailmaster pe August 6, 2008

 Eu mă închin în faţa oamenilor şi le primesc critica…

 (Pavel Borşevschi, ziarul Timpul)

                                                 

 Motto: Un preot oarecare, ce era totodată şi   monah, având faimă de evlavie şi fiind   cinstit de mulţi pentru arătarea cea din  afară, dar înauntru, pe ascuns, se afla  desfrânat şi întinat, săvârşind odată  Dumnezeieasca şi Sfânta Slujbă, când s-au apropiat de Cântarea Heruvicului,   plecându-şi grumazul, ca de obicei   înaintea Sfintei Mese şi cetind: Nimenea nu este vrednic – s-au aflat dintr-o dată    mort, părăsindu-l pre el Sufletul întru o  înfăţisare ca aceasta.

    (Teognost, Filocalia, vol 4, pag. 252 ) 

 

Hristos au Înviat, domnule Borşevschi!

 

Autoportretul domnului Pavel Borşevschi “nefăcut de mână”, ci schiţat de propria sa limbă, într-un interviu acordat de domnia sa în ediţia din Vinerea Mare (!)  – 2007, a cotidianului naţional Timpul, la Clubul elitelor “Kronos”…

    

     În primul rând să precizăm: ce înseamnă totuşi numele acesta – Kronos? Cităm din Dicţionarul de Mitologie Generală, a domnului Victor Kernbach: Kronos – Zeu primordial din mitologia Greacă, întruchipând timpul, cel mai tânăr dintre Titani, născut de Gaia dela Uranos. Din iniţiativa şi cu sprijinul mamei sale îşi mutilează tatăl, uzurpându-i tronul şi punând stăpânire pe univers. Căsătorindu-se apoi cu sora sa Rhea, devine tatăl mai multor copii (Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon), pe care, din teamă de a fi detronat de vreunul din ei, cum făcuse el însuşi, întrucât un oracol îi şi prevestise evenimentul, Kronos îi înghite pe rând, îndată ce se nasc…

     Acesta este numele, subt al cărui egidă apare domnul Pavel Borşevschi, preot al Bisericii lui Hristos, pentru triumful căreia şi-au Jertfit viaţa, după un studiu făcut de unii Creştini, din Istoria prigoanelor asupra Bisericii Creştine şi din Mineele Bisericii: preste 10. 950. 000 (zece milioane nouă sute cinci zeci de mii!) de Mucenici, ucişi pentru Mărturisirea Domnului nostru Iisus Hristos, de către închinătorii şi slujitorii la idoli şi la zei, inclusiv şi la Kronos şi la cei citaţi mai sus. Iar sângele şi patimile înfricoşătoare al acestei mari mulţimi de Sfinţi Mucenici ai Bisericii lui Hristos, nu l-au împiedicat pre acest venerabil domn, care se pretinde că este membru şi chiar slujitor al aceleiaşi Biserici, să vorbească fără de nici o sfială, şi ca un membru al “Clubului elitelor” lui… Kronos. Căci despre semantica şi însemnătatea Duhovnicească a numelor în general, şi al acestui nume în particular pentru Creştini, nici nu trebuie să mai vorbim, încredinţaţi fiind că domnia sa ştie prea bine, fiind printre puţinii “doctori în teologie ai Moldovei”, dacă nu chiar singurul…
     Dar pentru o limpezire mai adânc
ă a ceea ce înseamnă idolii şi zeii, vă propunem  totuşi un fragment din Viaţa Sfântului Mucenic Chiprian, cel ce mai înainte au fost un mare şi cumplit vrăjitor, mare închinător, mare jertfitor şi mare slujitor la idoli şi la zei, adică la draci:

     Pe vremea împărăţiei lui Deciu, împăratul Romei, era în Antiohia Siriei un filosof şi vrăjitor vestit, anume Chiprian, de neam din Carfaghen, din părinţi ne credincioşi, care au fost dat din copilărie spre slujba păgânescului şi ne curatului lor zeu Apolon. La vârsta de şapte ani, îl încredinţară la vrăjitori, spre învăţarea meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani dela naşterea sa, Chiprian au fost trimis de părinţii lui spre săvârşirea jertfei pre muntele Olimpului, pre care păgânii îl numeau locuinţă zeiească, căci acolo se afla ne numărată mulţime de idoli, întru care mulţi diavoli locuiau.

     Chiprian au învăţat în acel munte înalt, mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti: se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămari şi răni asupra oamenilor, şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare, şi prea rea lucrare diavolească. Şi au văzut el acolo în muntele Olimpului, ne numărate pâlcuri drăceşti împreună cu stăpânul Întunericului, împrejurul căruia unii săltau, aţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pre stăpânul lor, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea noroadelor. Au văzut acolo pre toţi zeii şi zeiţele păgâne, şi felurite năluciri şi vedenii drăceşti (Vieţile Sfinţilor pe luna Octombrie, ziua a doua).

     În al doilea rând, să vedem dacă cu adevărat domnia sa este Creştin şi Preot al Bisericii lui Hristos, după cum dânsul se pretinde. Dar mai întâi să-i punem o întrebare retorică: domnule Borşevschi, ce împărtăşire poate să aibă Kronos cu Hristos, adică Întunericul cu Lumina? Ştiute fiindu-vă probabil Cuvintele din Sfânta Scriptură, că: Ziua zilei vesteşte Cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă (Ps. 18, ver. 2). Căci nu cunoaşterea este lumină, ci Lumina este Cunoştinţă, pentru că toate sunt în Lumină, prin Lumină şi din Lumină – ne învaţă Sfântul Simeon Noul Teolog, în ale sale Cateheze (Cateheza 28, pag. 295).

      Domnul Borşevschi spune deschis la toata lumea: Mi-e totuna ce să mănânc în Post şi nici măcar nu-mi place mâncarea de post. Eu de fapt sunt carnivor…Iar Canoanele Sfinţilor Apostoli (Can. 69) şi ale Sfinţilor Părinţi ne spun: Dacă un episcop, preot, diacon, ipodiacon, citeţ sau psalt, nu ar posti în Sfânta Patruzecime a Paştilor, Miercurea şi Vinerea (şi mai târziu Lunea, adăugată de Canoanele Sfinţilor Părinţi), şi în celelalte Posturi de preste an, să se caterisească. Laicul să se afurisescă.

     Iată pentru comparaţie şi un fragment din Viaţa Sfântului Mucenic Eustaţie dela Vilna: Dar fericitul tânăr Eustaţie, după ce au lepădat păgâna şi nebuna lor credinţă şi au primit Sfântul Botez, de atunci şi-au păzit perii capului său şi ai bărbii ne raşi. Şi văzându-l voievodul, l-au întrebat: Oare eşti Creştin? Şi după ce Sfântul au mărturisit pre faţă că este Creştin, voievodul s-au îndrăcit de mânie şi, vrând să întoarcă pre Sfânt dela gândul lui cel bun, mai întâiu l-au silit sa mănânce carne. Iar el nu numai că nu au vrut să mănânce, dar nici cu ochii n-au vrut să se uite la ea, pentru că era Postul cel dinaintea Naşterii lui Hristos şi era Vineri. Aceasta văzand-o voievodul, mai mult s-au aprins de mânie şi au poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fară de milă pre Sfântul tânăr. Iară el, fiind bătut fară de cruţare, răbda cu atâta bărbăţie, încât nu numai că nu se văita, dar nici nu vărsa lacrimi, ci mai vârtos mulţămea lui Dumnezeu, că l-au învrednicit a pătimi pentru Numele Lui Cel Sfânt.

     O răbdare bărbătească ca aceia a Mucenicului, au pornit spre mai multă mânie pre voievod, care au poruncit sa-i toarne apă rece în gură – fiind iarnă cumplităîncât, se învineţise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-au supus Sfântul voievodului, ca să mănânce carne în timpul Postului. De aceia voievodul au adus şi mai multe şi cumplite munci asupra lui. Pentru că au poruncit să-i sfărâme oasele picioarelor, gleznele şi fluierile până la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea i-au jupuit-o şi i-au tăiat nasul şi urechile. În nişte munci ca acestea au petrecut Sfântul trei zile, însă ca şi cum ne simţind durerile, nu se tulbura, ne arătând nici un semn de scârbă pre faţa sa, ci vorbea cu dragoste către oarecare Creştini, care plângeau pentru pătimirea lui (Vieţile Sfinţilor pe Aprilie, pag. 168).

     Iar Sfântul Ierarh Călinic dela Cernica, prinzând odinioară pre un călugăr ce îşi frigea în chilia sa o bucată de carne, l-au mustrat, zicându-i: Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mâncare viermilor şi putoare?..

     Domnul Borşevschi îl defaimă în acest interviu pre episcopul Petru, iar Canonul 55 al Sfinţilor Apostoli, ne spune: Dacă un cleric ar defăima pre un episcop, să se caterisească, deoarece: “pre căpetenia poporului tău, nu trebuie să o vorbeşti de rău”.

     Departe de noi ideea de a lua aprărea grozăviilor acestui episcop, pre care, chiar dela pima apariţie “spectaculoasă” a lui la Biserica din Nisporeni, l-am asemănat într-o conversaţie particulară cu un Cuvios Bătrân, ce era alarmat de descinderea căzăcesacă a lui Petru: cu “Marele Inchizitor”. Titlu de altfel, confirmat pe deplin de dânsul, prin faptele-i ulterioare, dar chiar şi de titlul din ziarul Timpul, după atacul cu ouă din Ianuarie, asupra redacţiei acestui ziar. Însă adevărul acesta este: că astăzi nici episcopii şi nici clericii nu mai respectă niciun Canon şi nicio Lege. Nici Petru, şi nici Pavel.

     Domnul Borşevschi spune: Stilul nu este o Dogmă. Da, nu este o Dogmă, dar este un Cadru dogmatic, care asigură buna funcţionare fără de abateri şi rătăciri a întregului Aşezământ de Lege al Domnului Hristos. Şi să nu uităm, că acest Stil Vechiu, s-au desăvârşit şi cristalizat în timp, stropit fiind de sângele mai multor Mucenici şi care până la urmă au fost întărit de Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi, la cele Şapte Soboare Ecumenice a toată lumea, şi deci: este Sfânt. Iar a lipsi pre Creştini de acest Cadru, este totuna cu a lăsa via fără de hăragi şi când vine vântul cel mare, ştim cu toţii ce se întamplă cu o asfel de vie…
     Domnul Bor
şevschi spune că se “odihneşte” uitându-se la televizor, dar iată ce înseamnă televizorul pentru Sfinţii Părinţi: “icoana vorbitoare a fiarei”: “Şi s-a dat ei a da duh chipului (icoanei) fiarei, ca să şi grăiască chipul fiarei” (Apoc. cap.13, ver.15); “diavolul pre masă şi coarnele pre casă: “Drаgа Popii, va veni o vrеmе, când diavolul vа stа рrе masă, iar cоаrnеlе îi vоr stа рrе casă (Părintеlе Inochentiе delа Baltа”(+1917); “urâciunea pustiiri în locul cel Sfânt”: “Urâciunеа Pustiirii va sta în locul cel Sfânt, dar nu în Biserică, ci în fiecare casă de om, în ungheraş, acolo unde astăzi sunt atârnate Sfintele Icoane, аtunci vor sta “podoabele” lui antihrist, pentru înşelarea oamenilor. Şi-i va arăta pre spurcaţii linguşitori şi ademenitori ai lumii acesteia, care îi vor înşela pre oamenii cei depărtaţi de Dumnezeu, făcând felurite semne şi minuni minciunoase. Şi după aceştia, se va ivi şi antihristul şi pre el îl va vedea toată lumea în acelaşi timp (аdică lа televizor). Iar mulţi dintre oameni vor zice: Noi avem nevoie să vedem şi să ascultăm noutăţile. Şi iată că la noutăţi se va ivi şi antihristul…” (Sfântul Lavrentie dela Cernigov (+1950) şi… aşa mai departe. Noi nu vom cita aici chiar toate “epitetele” tembelizorului, crezând că acestea sunt suficiente şi convingătoare. Vom mai adăoga doar, că este bine cunoscut faptul, că astăzi cinematograful şi televiziunea, radioul şi chiar presa scrisă, sunt instrumentul cel mai eficace în manipularea directă şi subliminală a conştiinţei “omului modern”.

     Domnul Borşevschi nu spune: eu mă liniştesc cetind o Rugăciune, un Acatist, Cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, o Viaţă de Sfânt, cum îi şade bine unui Creştin, ca prin aceasta să-i îndemne şi pre cetitori la aceleaşi fapte, ci anume aşa: pivesc la TV, la poveşti, la “Morozka” şi la “Cot v sapogah”, le privesc des şi pvivindu-le, mă odihnesc…

     Domnul Borsevşchi spune: Eu pre Hristos modern nu-L văd, şi nici pre Maica Domnului în blugi şi cu cercei nu mi-o închipui. Dar nici noi nu putem să ni-l închipuim pre Apostolul Pavel, de exemplu, uitandu-se la “Cot v sapogah”…   

     Nu vom enumera aici chiar toate liniile, liniuţele şi umbrele dure, şi mai moi, ale acestui autoportret-robot, făcut în pripă de faimosul slujitor al Bisericii, cu alură de cazac încruntat (după fotografiile din ziar), venerat la noi în moldo-ivaniuşia (vorba d-lui Tănase), drept “om de elită”. Că, de, acuma tot e la modă acest cuvânt la Chişinău: case de elită şi chiar cartiere întregi de elită, maşini de elită, magazine de elită, mâncare şi băutură de elită, biserici de elită, curve de elită, mănăstiri de elită şi încă multe, multe altele, şi toate de elită, la fel ca pre vremea lui Noe, înainte de Potop… Şi de ce atunci, s-au întrebat unii isteţi de pe la noi, să nu fie şi “oameni de elită”, şi “preoţi de elită”, “călugări şi călugăriţe de elităşi chiar “mitropoliţi de elită” (vezi revista VIP Magazin, din decembrie 2006, pag. 32-37)?..

     Este regretabil faptul, că un distins domn, ce se pretinde urmaş al Sfinţilor Apostoli (pentru comparaţie cetiţi Vieţile Sfinţilor Apostoli), conştient sau nu, nu contează, indirect îndeamnă Creştinii dela tribuna unui asemenea important ziar pentru vorbitorii de limbă Română, din toată lumea, să se lepede de cele mai puternice arme împotriva diavolului: Postul şi Rugăcunea, şi chiar de Stilul Vechi, fără de nici o frică şi sfială înaintea lui Dumnezeu şi a Creştinilor. Oare chiar să nu ştie distinsul “doctor în teologie” Cuvântul Mântiutorului din Sfânta Evanghelie, că: Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chiema la Împărăţia Ceriurilor?!

    

     Şi, în loc de încheiere:

Domnul Borşevschi spune: nu mă voi împărtăşi niciodată cu un asemenea episcop. Iar noi vă întrebăm, domnule Borşevschi: dar noi, cum rămânem, vom putea oare sa ne mai împărtaşim cu un asemenea preot, caterisit de cel puţin două Canoane ale Sfinţilor Apostoli şi care cu o totală lipsă de responsabilitate pentru efectele Duhovniceşti ce le pot avea cuvintele sale ne cugetate, asupra Sufletelor, şi uitând cu desăvârşire că totuşi este un preot, un duhovnic, şi lumea se uită la “ce zice popa”, îi îndeamnă pre Creştini la asemenea fapte? Dumnezeu ştie, doar dacă printr-o ne grăită Minune a Lui, acest domn stimat de atâta lume cumsecade, se va Căi şi se va îndrepta. Amin.

     Şi, Dumnezeu să vă ajute “părinte”, să puneţi început Bun.   

 

Hristos au Înviat din morţi, domnule Borşevschi, şi Înviere au dat la toţi, din somn treziţi-vă, sculaţi, şi-ntru Lumină vă-mbrăcaţi!

 

20-29. 04. 2007, Chişinău, Botanica.  

Dumitru Lăpuşneanu, Creştin din parohia dumneavoastră

 

P.S. Material primit de pe adresa :  nae@yahoo.com

Scrisoare deschisă către domnul Pavel Borşevschi

Posted in Preoţi de ieri preoţi de azi | Etichetat: , | 2 Comments »