Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for Decembrie 2008

Protologia şi eshatologia la Sfântul Maxim Mărturisitorul (traducere din l. rusă de Mihail BORTĂ

Posted by mihailmaster pe Decembrie 23, 2008

maximProtologia şi eshatologia la Sfântul Maxim Mărturisitorul

Fragment din Raportul prof. Arhiepiscopul Afanasie ( Evtici ) la conferinţa Învăţăturile eshatologice ale Bisericii. ( Moskova 14-15 noiembrie 2005 )

Protologia şi eshatologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – Experienţa tălmăcirii, răspunsul 60 către Talasie.

Despre aşa numita Evanghelie, Sfântul Părinte vorbeşte şi în altă parte : Sf. Evanghelie este zămislită în creaţie, adică de la Dumnezeu ( Hristos ) , prin trup, acţiune independentă (αυτουργίας), care are Împărăţia în veac, în care ( Împărăţie ) noi vom avea bucurie nesfârşită, deoarece această zi este neânserată şi fără sfârşit. Scriptura spune : ( din scriptură ) numind harul evanghelic zi, sau anume acea taină care a Creat acest har, în care Dumnezeu doreşte, ca noi toţi, după cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel : ( Tim. 13. 13 ) Pentru că ziua luminii veşnice este Hristos.

Aşadar, după Sf.Maxim, Taina lui Hristos, este realatată în Dumnezeiasca Evanghelie cu bună vestire dumnezeiască a vieţii veşnice şi a îndumnezeirii, ca pe o bucurie imensă a proslăvirii omului şi a tot ce a fost creat de Dumnezeiasca veşnicie, blajinitate şi iubire, pe care Dumnezeu le-a pregătit în Fiul Său Unul Născut şi Prea iubit, Care prin Întrupare s-a făcut şi Fiu al Omului, rămânând întotdeauna, şi înainte de Întrupare şi după ce s-a făcut om. Unul şi Acelaşi, Prea iubit Fiu a lui Dumnezeu. ( prologul Evangheliei de la Ioan şi epistolei către Efeseni, inspirându-se din acestea Maxim formulează Protologia şi Eshatologia sa. ) Întruparea şi Înomenirea lui Hristos, nouă oamenilor ne-a adus şi ne-a dăruit îndumnezeirea şi asemănarea cu Dumnezeu. ( cum a spus în zilele noastre părintele Iustin ( Popovici ) fiind călăuzit de învăţătura Sf.Maxim. )

De aceea după Sf.Maxim, întreaga creaţie Dumnezeiască, şi întreaga Apocalipsă – parţial sunt înscrise în Sf.Scriptură – Acestea fiind doar o înştiinţare şi o manifestare temporală a Tainei Întrupării; cu alte cuvinte toată înaintea arătare, evanghelică, bisericească, cosmică, eshatologică a lui Hristos – Dumnezeu-Om.

Despre aceasta scrie de Dumnezeu înţeleptului Maxim : Taina Întrupării Cuvântului ( Logosului ) conţine ( în sine ) sensul (τήν δύναμιν) tuturor misterelor şi proto-chipurilor scripturistice. Şi cine a cunoscut Taina Crucii şi a Morţii ( lui Hristos ) acela a cunoscut cuvintele ( logosurile – motive ) cele mai înainte vorbite. Acela care este iniţiat în sensul ( tainic ) a Învierii, intră şi în cunoaşterea ţelului, pentru care Dumnezeu de la început a adus totul la fiinţare.

În acest text nu prea mare, dintr-o parte se întrevede Protologia Sfântului Maxim ( în care se spune despre stare dintru început a logosurilor – cuvinte ) şi pe de altă parte, Eshatologia Sf.Maxim ( Învăţătura lui Hristos, care descoperă ţelul dintru

început al creaţiei ). Dar în acelaşi timp între Protologie şi Eshatologie, Sfântul Maxim teologhiseşte despre Taina crucii şi a Morţii, ca despre o mişcare ispăşitoare, mântuitoare şi iconomică contra păcatului şi a morţii.

Această realitate trecătoare, ca patimile ispăşitoare constructive ale lui Hristos, Sf.Maxim la fel le menţionează foarte serios în teologia sa, deoarece el este un teolog soteriologic, contra învăţăturilor scolasticilor din evul mediu, care puneau întrebări ipotetice. Acum putem spune că această iconomie mântuitoare trecătoare constructivă se numeşte επισαχθείσα οικονομία – iconomie adăugătoare a chinurilor lui Hristos, între a Sa Întrupare şi Înviere. De menţionat însă, că ispăşirea constructivă face parte din marea Taină a lui Hristos şi nu modifică Sfatul Dumnezeiesc dintru-început, a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru îndumnezeirea şi unirea omului cu Dumnezeu.

Nesfârşitele calcule a acestui mare mister despre Dumnezeu-om, le putem vedea în Răspunsul 60, a Sf.Maxim către ucenicul său – Talasie, monah african, care avea o râvnă caracteristică monahilor – cunoaşterea celor mai adânci taine a credinţei şi vieţii creştine, aceasta cu întrebările sale, chema răspusurile adânci ale învăţătorului şi a marelui teolog din capitala Bizanţului, care trăia atunci în mănăstirea sa din Africa. Aceiaşi taină Dumnezeu – om, dar de această dată din altă perspectivă, o putem vedea în Răspunsul 59 către Talasie, în acea parte unde Sfântul Părinte tâlcuieşte Sfântului Apostol Petru ( I Petru 1.9 )

Acum vom aminti cuvintele, de la începutul Răspunsului 60 către Talasie, foarte importante pentru tema noastră : Taina Hristică , cuvântul Scripturii o numeşte – Hristos. ( Col. 1. 26 ) adică este aceiaşi – Hristos şi Taina lui Hristos. Iar aceasta este neânchipuită şi necuprinsă unire după Ipostasuri, ( într-o singură Faţă ) a dumnezeirii după Ipostaziere ( a Feţei ) şi formulându-se o singură ipostază ( μίαν σύνθετον υπόστασιν) de la ambele naturi ( Dumnezeieşti şi omeneşti ). Aceasta este o taină Sacramentală Mare ( Ef. 3, 3.9, 5.32, Col I. 26-27; I Tim. 3. 16 )

Acesta este este scopul blajin ultim ( τέλος ) , pentru care totul s-a creat. Acesta este ţelul Dumnezeiesc preconceput ( de Dumnezeu ) înainte de început şi caracterizând ( acest ţel ) , noi spunem că acesta este preconceput ( de Dumnezeu ) , facerea (σκοπός) Căruia, este pentru tot şi nu pentru ceva ( alteceva ). Uitându-se la acest ultim ţel (τέλος) Dumnezeu, a creat toată lucrarea Sa. Acesta într-adevăr este un ţel ultim ( πέρας ) a Sfântului Plan Dumnezeisec, şi a celor pe care El îi are în acest plan, a cărui săvârşire v-a fi – Înălţarea în Dumnezeu, a tot ce este creat de El ( Efeseni 1. 10 -11 ) Această Taină cuprinde toate veacurile şi se manifestă prin acel nemăsurat şi fără de sfârşit, care a fost înainte de toate, Mare Sfat Dumnezeiesc, a cărui Vestitor a fost, Logosul Dumnezeiesc ( Cuvântul lui Dumnezeu – Hristos ) , care s-a făcut om şi a făcut cunoscută, dacă se poate spune aşa, adâncimea cea mai interioară a harului Părintesc, care în sine a arătat ţelul ultim, care este toată făptura creată de la începutul Facerii.

Anunțuri

Posted in Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Smerenia şi Dragostea

Posted by mihailmaster pe Decembrie 18, 2008

parintele-sofian-boghiu-pictindPărintele Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Bucureşti, 2002, 288 p.

Părintele Părintele Sofian Boghiu s-a născut la 7 octombrie 1912 în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi. În anii 1926-1940 a vieţuit şi studiat la mănăstirile Roghi, Dobruşa şi Cernica. În anul 1937 a fost tuns în monahism. În anul 1946 a devenit licenţiat în Teologie cu lucrarea ,,Chipul Mântuitorului în iconografie”, din anul 1945 fiind la mănăstirea Antim din Bucureşti. Între anii 1945-1950 a participat la întâlnirile mişcării spirituale şi de factură isihastă – Rugul Aprins (cu un accent deosebit pe rugăciunea inimii – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-Mă pe mine păcătosul!). În anul 1958 a fost arestat pentru aceasta. A revenit la mănăstirea Antim în anul 1958.
Cartea se prezintă sub formă de povăţuiri date de Părintele Sofian tinerilor ASCOR-işti, la început cuprinzând şi câteva predici ale Părintelui.
Am ales câteva fragmente din cele spuse de Părintele Sofian, sperând că astfel vom trezi interesul cititorilor pentru această carte plină de Lumină şi de îndemnuri curate.
,,După cum Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore Teologul nu cunoşteau în anii studenţiei decât drumurile care duceau la şcoală şi la biserică, tot aşa ar trebui să-şi împletească viaţa şi studenţii de astăzi: între studii şi rugăciune. Nu ştiu cum îşi pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care, vrând-nevrând, căutăm să ne-o însuşim, avem nevoie şi de hrană sufletească, fără de care murim; murim, deşi trăim. Murim sufleteşte, devenim sterpi, împietriţi, uscaţi, nesimţitori, răi, geloşi, mândri şi aşa mai departe.
Rugăciunea – această legătură cu sfinţenia, cu izvorul vieţii şi al înţelepciunii – ne ajută să învăţăm bine, să sfâşiem întunecimile de pe mintea noastră, pentru ca ea să devină luminoasă; ne ajută să sfâşiem învelişurile de pe inima noastră, învelişuri care ne fac nesimţitori în faţa lui Dumnezeu. Aşa încât să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu şi celelalte vin automat. Adică să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni la câte o zi sau câte o clipă şi restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări omeneşti, studenţeşti”.
,,Care sunt treptele rugăciunii inimii?
Prima treaptă este rugăciunea făcută cu buzele. O spunem (atunci când suntem singuri), aşa cum vorbim, simplu sau în ritmul unei respiraţii prelungite.
Treapta a doua este rugăciunea mentală. Adică o rostim nu numai cu buzele, ci şi cu mintea. Cu multă atenţie, în primul rând. Aici intervine lupta noastră cu mintea. Când vezi că mintea ţi-a alunecat în altă parte, nu te laşi. Te umileşti şi te lupţi să te rogi cu mare luare-aminte. Ne mustrăm pe noi înşine, căci deşi ne aflăm în faţa lui Dumnezeu, gândurile noastre sunt spurcate sau mintea noastră este departe de El…
Treapta a treia este rugăciunea inimii. Mintea şi inima se unesc laolaltă şi atenţia noastră este concentrată înlăuntrul inimii. Acolo se săvârşeşte rugăciunea. Mintea coboară în inimă şi acolo, în adâncul inimii începe să se roage. Este ceea ce spune psalmistul: ,,Dintru adâncuri am strigat către Tine: Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. La această treaptă rugăciunea noastră ţâşneşte dintru adâncul inimii. Nu este vorba de inima aceasta carnală, ci de inima duhovnicească, centrul fiinţei omeneşti, care este detectat de Sfinţii Părinţi puţin mai sus – cu două degete – de sânul stâng”.
Rânduri deosebite sunt dedicate lui Ioan Kulîghin (prima parte din capitolul Dreapta socoteală), un duhovnic rus (printre puţinii supravieţuitori de la Mănăstirea Optina) care în interbelic şi până în anul 1947 a locuit în România şi a avut un rol important în mişcarea Rugul Aprins. A murit în cele din urmă într-o temniţă din Odessa.

Recenzie de Marius Tărîţă.

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

Mănăstirea Japca – supravieţuitoarea calvarului comunist.

Posted by mihailmaster pe Decembrie 11, 2008

japca

De comunismul ateu pornit împotriva bisericii, se părea că nu va scăpa nici una din mănăstirile şi lăcaşurile sfinte din Basarabia. În anul 1958 rămăsese doar câteva zeci de biserici care mai funcţionau, iar din mănăstiri doar 15 mai încercau să-şi continuie activitatea, dar până în anul 1963 va mai rămâne doar o singură mănăstire care va ţine flacăra monahismului basarabean aprinsă. Iar aceasta nu a fost alta decât mănăstirea Japca.

Cu toate acestea, obştea acestei mănăstiri nu a avut de suferit mai puţin. Încercări de închidere au fost nenumărate, ele au început chiar din anul 1959. Mai întâi mănăstirea a fost lăsată fără gospodăria care se găsea la câteva sute de metri, acolo se ţineau păsările şi animalele. Nu peste mult timp au fost luat şi cele 300 ha de pământ din care se întreţinea obştea. Planul autorităţilor raionului Floreşti, în care se afla şi mănăstirea Japca, era de a transforma acest lăcaş în muzeu. Tot în acest an pe teritoriul mănăstirii a avut loc un incediu în urma căruia au ars 5 blocuri de chilii. Nu peste mult timp a fost devastătă de câteva ori biserica „Înălţarea Sfintei Cruci”. În această biserică se oficiau regulat slujbele divine deaceea au distrus-o, au rupt iconostasul, pristolul, au scos podeaua, au furat toate icoanele, din care unele erau foarte preţioase.

Vieţuitoarele mănăstirii au fost obligate să lucreze în colhozul din sat. Mănăstirea nu mai avea gospodărie, s-a păstrat doar grădina şi via de pe teritoriul.

În anul 1964, când celelalte mănăstiri erau deja închise, era inevitabilă sosirea aceleiaşi decizii şi pentru mănăstirea Japca. Prin urmare, maicile urmau să fie trimise să locuiască la rude, dar marea lor majoritate fiind din Polonia rusească, nu aveau unde să se adăpostească. În acest caz ele urmau să fie trimise la azilurile de bătrâni, de la cele tinere până la cele vârstnice şi bolnave. Maicile s-au opus foarte mult acestui lucru, drept rezultat închiderea mănăstirii s-a amânat de la o zi la alta. Totuşi frica maicilor a durat zeci de ani de teama de a nu li se închide mănăstirea, căci amenţările continuau în fiecare zi.

Egumena Serafima şi monahia Alexandra, economa mănăstirii, au bătătorit drumul spre Moscova ani în şir. Ele se adresau ambasadei Poloniei de la Moscova în numele maicilor de naţionalitate poloneză. Reprezentanţii puterii locale au început să le ceară un impozit enorm în valoare de 12 mii de ruble, pentru trei ani. Sumă pe care maicile nu aveau de unde să o obţină. Pe când aceste două maici se zbăteau la Moscova pentru a apăra drepturile la existenţă, pe locurile unde se afla mănăstirea începuseră alunecările de teren. Pământul a înghiţit 3 clădiri şi 6 depozite. Mai erau câţiva paşi până la catedrală. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1981. Acest an a fost un an plin de necazuri şi grele încercări pentru vieţuitoarele mănăstirii, dar a fost încununat de un mare success care a venit ca o alinare. În acest an, mănăstirea a fost lăsată de către autorităţile sovetice să funcţioneze, iar Patriarhia Rusă a luat-o sub jurizdicţia sa.

Din anul 1978 stareţă a mănăstirii este numită egumena Alexandra, cea care împreună cu fosta streţă Serafima s-a luptat la Moscova pentru a apăra drepturile obştii. Dumnezeu a răsplătit-o pentru faptele sale şi a îngăduit ca ea să fie cea care să conducă mănăstirea din 1978 până la 2002, vieţuind în acest locaş timp de 44 de ani, din anul 1958.

Fiind obţinută pacea şi liniştea lăcaşului, maicile au început lucrările de renovare a mănăstirii. Mai întâi au fost reparată biserica de vară apoi corpurile de chilii care suferise mult în urma calimităţilor naturale. Iar în decursul anilor au fost renovate şi celelate biserici şi chilii de pe teritoriul mănăstirii. În anul 1980 obştea mănăstirii număra 80 de maici şi surori.

Un lucru ce rămâne a fi amintit este cel referitor la gimnaziul industrial de fete, care a activate pe teritoriul mănăstirii înainte de perioada comunistă.. Despre el nu se ştie nimic, nici măcar în ce an a fost închis. După toate probabilităţile s-ar putea ca el să-şi fi încheiat activitatea chiar în primii ani când se încerca închiderea mănăstirii, fiind distrus odată cu gospodăria mănăstirii.

Cu toate că mănăstirea nu a fost închisă, acesta nu a însemnat că a fost lipsită de griji şi multe necazuri care într-un fel sau altul le impunea acele timpuri prin ideologiile ateiste ce erau propagate pretutindeni şi în toate sferele vieţii. Dea ceea obştea mănăstirea a trebuit să se înarmeze bine cu armele duhovniceşti pentru a face faţă urgiilor vremii, dar principalul motiv, datorită căruia acest lăcaş a putut să activeze, a fost faptul că majoritatea maicilor erau din Polonia rusească, se pare că acestea au fost o adevărată binecuvântare pentru aceste locuri.

A scris: Turea Andrei, Chişinău-Bucureşti.

Posted in Mănăstiri din Basarabia | Leave a Comment »