Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for Martie 2009

Sf. Ioan Damaschin: Despre Dumnezeiasca Întrupare, despre purtarea de grijă de noi şi despre mântuirea noastră

Posted by mihailmaster pe Martie 31, 2009

ioan-damaschin3

Cel îndurat, Cel care a dat existenţa şi Cel care a dăruit o existenţă fericită, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutăţii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea faţă de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieţii plină de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin (Fac.3,7) – care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea şi grosolănia corpului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei (Fac. 3,21) – care a fost izgonit din paradis (Fac. 3,23-24), potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte şi supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întîi l-a povăţuit în multe chipuri, chemîndu-l să se pocăiască prin suspin şi cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea aproape a întregului neam omenesc (Fac. 6,13), prin amestecul şi împărţirea limbilor (Fac. 11,7), prin supravegherea îngerilor (Fac. 18,1-33; 19,1-22), prin incendierea oraşelor (Fac. 19,24-25), prin apariţiile tipice dumnezeieşti, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrîngeri, prin semne şi minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeţi. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspîndise în multe feluri, care subjugase pe om şi care îngrămădise în viaţă tot felul de răutate şi să readucă pe om la o existenţă fericită. Dar pentru că prin păcat a intrat moartea în lume (Rom. 5,12), ca o fiară sălbatică şi neîmblînzită, distrugînd viaţa omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mîntuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morţii, ci încă prin El să fie întărită şi înnoită firea, să fie povăţuită prin fapte, să fie învăţata calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică. În sfîrşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuşi creatorul şi Domnului primeşte să lupte pentru creatura Lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Fac. 3,5), acum este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mîna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decît omul să învingă pe tiran şi nici nu răpeşte cu forţa pe om de la moarte, ci pe acela pe care altă dată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun şi Cel drept l-a făcut iarăşi biruitor şi a mîntuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce părea cu neputinţă. Înţelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil. Căci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, Fiul Unul născut şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel care este în sînul lui Dumnezeu şi al Tatălui (In. 1,18), Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu (In. 1,1-2) şi există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2,6), se pogoară aplecînd cerurile, adică smerind fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui prin o pogorîre inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorîrea. Şi fiind Dumnezeu desăvîrşit, se face om desărvîrşit şi săvîrşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (Ecles.1,9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decît ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvîntul S-a făcut fără schimbare trup (In. 1,14) din Duhul Cel Sfînt şi din Maria Sfînta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5), fiind zămislit în preacuratul pîntece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătură bărbătească (In. 1,13) sau din naştere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfînt şi în chipul celei dintîi faceri a lui Adam. Şi se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecînd neascultarea noastră şi făcîndu-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să dobîndim mîntuire.

Despre modul zămislirii Cuvîntului şi a întrupării Lui dumnezeieşti

Îngerul Domnului a fost trimis la Sfînta Fecioară, care se trage din seminţia lui David (Mt. 1,166; Lc. 1,27): „Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evr. 7,14,13), după cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine” (Lc. 1,28). Ea s-a înspăimîntat din pricina cuvîntului, iar îngerul a zis către ea: „Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi Îi vei pune numele Iisus” (Lc. 1,20-21). „Căci El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mt. 1,21). Pentru aceea cuvîntul Iisus se tălmăceşte mîntuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: „Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Lc. 1,34). Iarăşi zice îngerul către ea: „Duhul cel sfînt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfîntul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 1,35). Iar ea a zis către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău” (Lc. 1,38).

Deci după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfînt S-a pogorît peste ea potrivit cuvîntului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dîndu-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sîngiurile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pîrga frămîntăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfînt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvîrşit dintr-o dată. Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvîntul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care există aparte mai dinainte, ci locuind în pîntecele Sfintei Fecioare, Şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sîngiurile curate ale Pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti, şi însuşi Cuvîntul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvîntului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrşit, Acelaşi S-a făcut prin fire om desăvîrşit. Nu Şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existenţa, pe care l-a luat din Sfînta Fecioară, fără sa să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în fiinţa trupului şi fără ca să se schimbe fiinţa trupului în firea dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o.

Despre cele două firi contra monifiziţilor

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pămînt şi nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci S-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă şi în realitate El nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvîntul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gîndesc, al unei singure firi.

Dar noi învăţăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, după cum rezultă omul din suflet şi corp, sau după cum corpul rezultă din cele patru elemente şi din cele deosebite, aceleaşi. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se numeşte Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit, din două şi în două firi. Cuvîntul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvînt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi s-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă, şi dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de toată blasfemia.

Cum va fi cu putinţă ca o fire să primească deosebiri substanţiale contrare? Cum este cu putinţă ca aceeaşi fire să fie în acelaşi timp zidită şi nezidită, muritoare şi nemuritoare, circumscrisă şi necircumscrisă?

Dacă ei susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că el este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare, şi nu întrupare, sau că este numai om, după cum susţine Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvîrşit în Dumnezeire şi desăvîrşit în omenire? Şi cînd vor putea ei susţine că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire şi ipostasă. Cînd spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se ştie că nu spunem aceasta referindu-ne la definiţia sufletului şi a corpului, căci este cu neputinţă să spunem că sufletul şi corpul comparate unul cu altul sînt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sînt foarte multe, toţi primesc aceeaşi definiţie a firii, căci toţi sînt compuşi din suflet şi corp, toţi participă firii sufletului şi posedă fiinţa corpului şi o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe şi diferite. Cu toate aceste fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet şi corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cîndva un alt Hristos din Dumnezeire şi omenire, în Dumnezeire şi omenire, acelaşi şi Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hritos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvîrşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscor, Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au spus urîtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei şi adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desăvîrşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanţială, adică reală şi nu imaginară. Iar cînd spunem substanţială nu înţelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sînt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul străluceşte prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor.

Cuvîntul Îşi împropriază cele omeneşti – căci ale Lui sînt toate cele ale sfîntului Lui trup – împărtăşeşte corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însuşirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părţilor şi a unirii după ipostasă şi pentru că a fost unul şi acelaşi cel care a lucrat atît pe cele dumnezeieşti cît şi pe cele omeneşti în fiecare din cele două forme cu tovărăşia celeilalte. Pentru aceea se zice că S-a răstignit Domnul slavei (1 Cor. 2,8), deşi firea Lui dumnezeiască nu a pătimit. Tot astfel se mărturiseşte că Fiul omului era în cer înainte de patimă, după cum însuşi Domnului a spus (In. 1,13). Unul şi acelaşi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire şi cu adevărat Fiul omului, adică om. Cunoaştem că atît minunile cît şi patimile sînt ale Lui, deşi acelaşi cu altă natură făcea minunile şi cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul că ştim că după cum se păstrează unitatea ipostasei Lui, tot astfel se păstrează şi deosebirea substanţială a firilor. Şi cum s-ar păstra deosebirea, dacă nu s-ar păstra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile să se deosebească între ele. Aşadar în ce priveşte modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la fiinţă, spunem că el se uneşte cu extremităţile: în virtutea Dumnezeirii Sale se uneşte cu Tatăl şi cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se uneşte cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Dar cu privire la modul prin care sînt unite firile Lui, spunem că se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui şi au o ipostasă compusă, în virtutea căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi.

Întreaga fire dumnezeiască în una din ipostasele ei s-a unit cu întreaga fire omenească şi nu parte cu parte

Cele comune şi universale sînt atribuite şi celor particulare care sînt sub ele. Comun este fiinţa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr şi nu prin fire. Fiinţa este afirmată de ipostasă, pentru că fiinţa este desăvîrşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinţa, ci în ceea ce priveşte accidentele, care sînt însuşiri caracteristice. Însuşirile caracteristice, însă, aparţin ipostaselor şi nu firii. Ipostase se defineşte: fiinţa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenţa în sine. Fiinţa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreaga fiinţă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie ci ipostasa care suferă.

Astfel, mărturisim că firea dumnezeirii este în chip desăvîrşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfîntul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvîrşit, Fiul Dumnezeu desăvîrşit, Sfîntul Duh Dumnezeu desăvîrşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvîntul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvîrşită a dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească şi nu parte cu parte. Căci spune dumnezeiescul Apostol: „În El locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu sîntem siliţi să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfîntul Duh la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu decît prin bunăvoinţa şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvîntul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră cînd ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gînditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoare lipsită de una din acestea nu este om. El în întregime m-a luat pe mine în întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie în întregime mîntuirea. Căci ceea ce este neluat este nevindecat.

Aşadar, Cuvîntul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii. Şi cînd Cel superior îngăduie, mintea lui Hristos Îşi arată propria Sa conducere. Cu toate acestea este supusă, urmează Celui superior şi lucrează pe acelea pe care voinţa dumnezeiască le vrea.

Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul; ea nu locuieşte împreună cu Dumnezeire, după cum rătăceşte părerea blestemată a ereticilor, zicînd că într-un vas de 50 de litri nu încap 100 de litri, judecînd pe cele imateriale în chip material. Căci cum se va putea spune că Hristos este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit şi deofiinţă cu Tatăl şi cu noi, dacă în El s-a unit o parte a firii dumnezeieşti cu o parte a firii omeneşti?

Spunem că firea noastră s-a sculat din morţi şi s-a înălţat şi s-a aşezat de-a dreapta Tatălui, nu în sensul că toate ipostasele oamenilor au înviat şi s-au aşezat de-a dreapta Tatălui, ci în sensul că firea noastră întreagă este în ipostasa lui Hristos. Căci zice dumnezeiescul Apostol: „Ne-a sculat împreună cu El ne-a aşezat împreună cu El în Hristos” (Efes. 2,6).

Spunem şi aceasta că unirea s-a făcut din fiinţe comune. Căci orice fiinţă este comună ipostaselor cuprinse sub ea şi nu se poate găsi o fire sau fiinţă particulară şi deosebită, pentru că atunci ar fi necesar să spunem că aceleaşi ipostase sînt şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită şi să spunem că Sfînta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită. Prin urmare aceeaşi fire se găseşte în fiecare din ipostasele ei. iar cînd spunem după fericiţii Atanasie şi Chiril că firea Cuvîntului S-a întrupat spunem că Dumnezeirea S-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem să spunem că firea Cuvîntului a pătimit, căci nu a pătimit în El Dumnezeirea. Spunem, însă, că a pătimit în Hristos firea omenească, fără să lăsăm să se înţeleagă toate ipostasele omeneşti, ci mărturisim că Hristos a suferit în firea omenească. Astfel cînd spunem „firea Cuvîntului” indicăm pe însuşi Cuvîntul. Iar Cuvîntul posedă şi comunul fiinţei, dar şi particularul ipostasei.

Despre însuşirile celor două firi

Mărturisind că acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, spunem că Acelaşi le are pe toate cîte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are pe toate cîte le are Adam cel dintîi, afară de păcat numai, adică: corp şi suflet raţional şi cugetător. Potrivit celor două firi, El are duble însuşirile naturale ale celor două firi: două voinţe naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; două activităţi naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc şi cel omenesc, şi înţelepciune şi cunoştinţă atît dumnezeiască cît şi omenească. Căci, fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu Tatăl, voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu; iar fiind deofiinţă şi cu noi, acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om. Ale Lui sînt minunile, ale Lui sînt şi patimile.

Despre îndumnezeirea firii trupului şi a voinţei Domnului

Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii, ci, după cum spune Grigore Teologul, „dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”*, iar eu îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu, căci cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupării, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvîntul şi prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc. După cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare şi schimbare, tot astfel hotărîm că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. Prin faptul că „Cuvîntul s-a făcut trup” (In. 1,14), nici Cuvîntul n-a ieşit din graniţele Dumnezeirii sale şi nici din măririle sale proprii demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea lui sau însuşirile lui fireşti. Căci au rămas, şi după unire, firile neamestecate, iar însuşirile acestora nevătămate. Trupul Domnului, însă, s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvîntul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvîntului unit cu el, Cuvîntul arătîndu-şi prin el propria lui energie. căci ferul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul.

Aşadar, trupul era muritor prin el însuşi, dar dătător de viaţă din cauza unirii după ipostasă cu Cuvîntul. Tot astfel şi cu îndumnezeirea voinţei; nu spunem că activitatea firească a ei a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa lui dumnezeiască şi atotputernică şi a devenit voinţa Dumnezeului înomenit. Pentru aceea voinţa firii sale omeneşti voind să se ascundă n-a putut de la sine (Mc. 7,24), din cauză că Dumnezeu Cuvîntul a binevoit să-şi arate în el însuşi existenţa reală a slăbiciunii voinţei omeneşti. Voind, însă, a curăţat pe lepros (Mt.8,3; Mc.1,42; Lc.5,13) din pricina unirii cu voinţa dumnezeiască. trebuie să se ştie că îndumnezeirea firii şi a voinţei este dovada cea mai semnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenţa celor două firi şi celor două voinţe. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ci arată atît pe cel înroşit prin foc, cît şi pe cel care înroşeşte prin foc, şi arată că sînt două şi nu unul, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singure firi compuse, ci arată două firi şi unirea cea după ipostasă. Căci spune Grigore Teologul: „dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”**. Şi prin cuvintele „dintre firi”, „una” şi „alta” a arătat că sînt două.

Despre progresul Domnului în înţelepciune, vîrstă şi har

„El sporea, spune Scriptura, în înţelepciune, în vîrstă şi în har” (Lc. 2,52). Creştea în vîrstă; dar prin creşterea în vîrstă scotea la iveală înţelepciunea care se afla în el. Mai mult: el îşi făcea progres al său progresul oamenilor în înţelepciune, în har şi în îndeplinirea buneivoinţe a Tatălui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor, şi-şi însuşea pretutindeni firea noastră. Dar cei care afirmă că el progresa în înţelepciune şi în har, ca şi cum ar fi primit un adaos la acestea, afirmă implicit că unirea celor două firi nu s-a făcut din primul moment al existenţei sale în trup şi nici nu mărturisesc unirea după ipostasă, ci ascultînd* de prostul Nestorie, născocesc o unire relativă şi o simplă locuire a Cuvîntului în om, „neştiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire” (1Tim.1,7). Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvîntul din primul moment al existenţei sale în trup, şi mai mult că a existat în el şi avea identitatea ipostatică cu el, cum oare nu l-a îmbogăţit în chip desăvîrşit cu toată înţelepciunea şi harul? Trupul nu s-a împărtăşit de har şi nici n-a participat prin har însuşirilor Cuvîntului, ci, mai degrabă, în virtutea unirii după ipostasă, prin care atît cele omeneşti cît şi cele dumnezeieşti sînt ale unuia singur Hristos – căci acelaşi era şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp – izvorăşte lumii harul, înţelepciunea şi plinătatea tuturor bunurilor.

Despre cele de după înviere

După învierea din morţi a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea şi setea, somnul şi oboseala şi cele asemenea. Căci chiar dacă a gustat din mîncare după înviere (Lc.24,41-43), totuşi nu în virtutea unei legi a firii – căci n-a flămînzit – ci în virtutea întrupării sale, ca să învedereze adevărul învierii, anume că este însuşi trupul lui, care a suferit şi a înviat. N-a lepădat nici una din părţile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea şi corpul şi sufletul raţional şi gînditor, voliţional şi activ şi astfel se aşază în dreapta Tatălui (Mc.16,19; Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evrei 12,2; 1Petru 3,32), voind dumnezeieşte şi omeneşte mîntuirea noastră şi lucrînd, pe de o parte dumnezeieşte, purtarea de grijă, conservarea şi conducerea tuturora, iar pe de altă parte omeneşte, amintindu-şi de vieţuirea sa de pe pămînt, văzînd şi cunoscînd că este adorat de toată făptura raţională. Sfîntul lui suflet cunoaşte că este unit după ipostasă cu Dumnezeu Cuvîntul şi că este împreună adorat ca suflet al lui Dumnezeu şi nu ca simplu suflet. Înălţarea de la pămînt la cer şi coborîrea lui iarăşi sînt activităţi ale unui corp circumscris: „Căci va veni iarăşi, spune sfînta Scriptură, către voi aşa precum l-aţi văzut mergînd la cer” (Fapt. 1,11).

Despre şederea în dreapta Tatălui

Spunem că Hristos s-a aşezat cu trupul în dreapta lui dumnezeu şi a Tatălui, dar nu vorbim de o dreaptă spaţială a Tatălui. Căci cum va avea o dreaptă spaţială cel necircumscris? Dreapta şi stînga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatălui slava şi cinstea Dumnezeirii, în care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl, există înainte de veci, şi în care, după ce s-a întrupat în vremurile din urmă, şade şi cu trupul, deoarece trupul lui este slăvit împreună cu el. Căci este închinat de toată creaţia într-o singură închinăciune împreună cu corpul lui.

Pentru cei care întreabă dacă ipostasa lui Hristos este creată sau necreată

Ipostasa Cuvîntului lui Dumnezeu înainte de întrupare a fost simplă, necompusă, necorporală, necreată; cînd s-a întrupat, însă, şi a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusă din Dumnezeirea pe care o avea întotdeauna, şi din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are însuşirile celor două firi şi este cunoscută în două firi. Din această pricină aceeaşi unică ipostasă este necreată, în virtutea Dumnezeirii, şi creată, în virtutea omenirii, văzută şi nevăzută. Altfel, sîntem siliţi sau să împărţim pe unicul Hristos, dacă spunem două ipostase, sau să fie negată deosebirea firilor şi să introducem schimbare şi amestecare.


Cînd Cuvîntul a fost numit Hristos?

Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvîntul, după cum mint unii, înainte de întruparea din Fecioară şi nici nu s-a numit de atunci Hristos. Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa sufletelor. Noi afirmăm, însă, că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul în care s-a sălăşluit în pîntecele sfintei pururea Fecioarei, s-a făcut trup în chip neschimbat şi a fost uns trupul cu Dumnezeirea. „Aceasta este ungerea omenirii”, după cum zice Grigore Teologul*. Iar prea sfinţitul Chiril al Alexandriei, scriind către împăratul Teodosie, a spus acestea: „Eu spun că Iisus Hristos nu trebuie să se numească nici Cuvîntul din Dumnezeu fără omenire şi nici templul care s-a născut din femeie, fără a fi unit cu Cuvîntul. Aceasta pentru motivul că prin numele Hristos se înţelege Cuvîntul cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvîrşite prin întrupare”**. iar în scrierea către împărătese, spune astfel: „Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvîntului născut din Dumnezeu Tatăl care este gîndit şi există deosebit. Noi, însă, n-am fost învăţaţi să gîndim sau să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvîntul s-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Iisus Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XLIV,9; Evr.1,9), adică cu Duhul de la Dumnezeu şi Tatăl. Dar că ungerea este pentru omenire nu se va îndoi nimeni din cei care sînt obişnuiţi să judece drept”***. Iar Atanasie, cel de veşnică pomenire, în cuvîntul despre mîntuitoarea întrupare spune astfel: „Dumnezeul care există înainte de venirea în trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (In.1,1), fiind nevăzut şi impasibil. Dar cînd s-a făcut om este adus prin trup numele Hristos, pentru că numelui îi urmează patima şi moartea”****.

Chiar dacă sfînta Scriptură zice: „Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei” (Ps. XLIV,9 : Evr.1,9), totuşi trebuie să se ştie că de multe ori dumnezeiasca Scriptură întrebuinţează timpul trecut în locul viitorului, ca în versetul următor: „După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut cu oamenii” (Varuh 3,38); cînd s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a arătat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, şi următorul text: „La rîul Vavilonului*****, acolo am şezut şi am plîns” (Ps. CXXXVI,1), căci aceasta niciodată nu s-a întîmplat.

Dacă cei care întreabă ar lăsa să se înţeleagă că cel care s-a născut din sfînta Născătoare de Dumnezeu este din două firi, spunem: da, sînt două firi, căci acelaşi este Dumnezeu şi om. Tot astfel şi despre răstignire, înviere şi înălţare. Aceste fapte nu sînt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este în două firi, a suferit şi a fost răstignit cu firea cea pasibilă, căci pe cruce a fost răstignit cu trupul şi nu cu Dumnezeirea. Dar dacă ar răspunde negativ la întrebarea noastră: dacă au murit două firi, vom spune: prin urmare n-au fost răstignite cele două firi, ci Hristos a fost născut, adică Cuvîntul dumnezeiesc înomenindu-se a fost născut în trup, a fost răstignit în trup, a pătimit în trup, a murit în trup, rămînînd, însă, impasibilă Dumnezeirea lui.

Către cei care spun: dacă Hristos are două firi, sau adoraţi creaţia închinîndu-vă unei firi create, sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată

Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh; înainte de înomenirea lui îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvîntul este adorat din pricina Cuvîntului şi în Cuvînt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi cînd este dezbrăcat şi cînd este îmbrăcat, iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar cînd ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întîmplat de multe ori, şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar cînd este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el – căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc – tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu cuvîntul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupul lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat.

Pentru ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi nu Tatăl şi nici Duhul? Ce a săvîrşit întrupîndu-se?

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfîntul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămînă însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămînă imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupîndu-se din sfînta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să dăruiască iarăşi omului aceea potrivit căreia l-a făcut la început. Căci l-a făcut „după chipul lui” (Fac. 1,26), adică gînditor şi liber, şi „după asemănare” (Fac. 1,26), adică desăvîrşit în virtuţi, atît pe cît este cu putinţă firii omeneşti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeieşti sînt acestea: lipsa de grijă, curăţia, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi a fi lipsit de orice răutate: Aşadar, la început l-a pus în comuniune cu el – „căci l-a făcut pentru incoruptibilitate” (Înţ. Sol. 2,23) – şi l-a ridicat prin comuniunea cu el către incoruptibilitate. Din pricina călcării poruncii, însă, am întunecat şi am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns în viciu şi am fost lipsiţi de comuniunea dumnezeiască. „Căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14). Şi ajungînd noi în afara vieţii, am căzut în stricăciunea morţii. Pentru că Dumnezeu ne-a dat o stare mai bună, dar n-am păzit-o, Cuvîntul ia starea mai rea, adică firea noastră, ca să înnoiască, prin El însuşi şi în el însuşi, starea omului „după chipul şi după asemănarea lui” (Fac.1,26), ca să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute – căci ne-a făcut virtutea prin el însuşi uşoară de practicat – ca să ne libereze de stricăciune prin comuniune cu viaţa, făcîndu-se pîrga învierii noastre şi să reînnoiască vasul cel netrebnic şi stricat, ca să ne răscumpere de tirania diavolului, chemîndu-ne la cunoştinţa de Dumnezeu, să ne întărească şi să ne înveţe să biruim pe tiran prin răbdare şi smerenie.

A încetat religia demonilor, s-a sfinţit zidirea prin dumnezeiescul sînge, s-au surpat capiştele şi templele idolilor, s-a sădit cunoştinţa lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinţă, Dumnezeirea nezidită este închinată, un Dumnezeu adevărat, creator şi Domn al tuturora; virtuţile sînt îndeplinite, nădejdea învierii s-a dăruit prin învierea lui Hristos; diavolii se înfricoşează de oamenii pe care altă dată îi ţineau sub a lor robie. Şi lucru minunat este că toate acestea s-au făcut prin cruce, prin patimi şi prin moarte. În tot pămîntul s-a predicat vestea cea bună a cunoaşterii lui Dumnezeu şi n-a pus pe fugă pe cei potrivnici cu ajutorul războiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul oştilor; nu, ci puţini oameni goi, săraci, neînvăţaţi, persecutaţi, bătuţi, daţi morţii, au biruit pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, predicînd pe cel răstignit în corp şi pe cel care a murit, căci cu ei era puterea atotputernică a celui răstignit. Moartea, atît de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altă dată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii.

Acestea sînt izbînzile venirii lui Hristos! Acestea sînt semnele puterii lui! Căci n-a mîntuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea (Ieşir.14,16-31; Deut.11,4), ci mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pămînt (Num.16,31-33; Deut.11,6), nici nu arde cu foc (Num. 16,35) şi nici nu porunceşte să fie loviţi cu pietre cei păcătoşi (Iisus Navi 7,25), ci convinge, prin blîndeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pentru ea şi să se bucure de roadele ei. Altă dată cei care păcătuiau erau pedepsiţi, dar stăruiau mai departe în păcat şi păcatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, însă, oamenii aleg pentru credinţă şi virtute asupriri, torturări şi moarte.

Slavă ţie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Înţelepciune, Putere şi Dumnezeule atotputernic! Ce-ţi vom da noi neputincioşii, în schimbul tuturor acestora? Căci toate sînt ale tale şi nu ceri de la noi nimic altceva decît să ne mîntuim; dar şi pe aceasta o dai şi din pricina nespusei tale bunătăţi eşti chiar recunoscător celor care o primesc.

Mulţumesc ţie celui care ne-ai dat existenţa, celui care ne-ai dăruit o fericită existenţă, celui care ne-ai adus, prin negrăita ta bunăvoinţă, iarăşi la această stare pe noi, cei căzuţi din ea!

(„Dogmatica”, Ed. Scripta 1993, trad. Pr. D. Fecioru)

Anunțuri

Posted in Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Mitropolitul Antonie al Surojului: Ateismul pe intelesul ateilor

Posted by mihailmaster pe Martie 25, 2009

antonie-de-suroj

Sa nu judecam necredinciosii, ci sa cautam a intelege motivele necredintei lor.

Atunci cind cineva spune: „Eu sint necredincios”, sau „Dumnezeu nu exista!” – sa nu-l judecam intotdeauna din punct de vedere filozofic, dar sa incercam a intreba de unde vine aceasta atitudine? Daca doriti cu adevarat sa faceti ceva pentru acest om, atunci ar trebui sa puneti intrebari una dupa alta ca sa intelegeti; fara a intelege veti tinti intotdeauna orbeste.
Intr-un sens anumit ateismul este o greseala stiintifica, este refuzul de a studia realitatea in intregime, este tot atit de nestiintific ca si cum ai spune: „muzica nu este, pentru ca pentru mine ea nu exista…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru ca exista multe posibilitati pentru el de a se apara. Dar in general, ateismul este refuzul de a accepta marturia, cel putin istorica, a unor oameni conscarati, care spun: „Eu stiu…” Multi din acestia sint oameni de stiinta, spre exemplu Pavlov.

Du-te acasa si intreaba-te cind ai avut nevoie pentru prima oara ca Dumnezeu sa nu existe

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris. Cindva a fost „ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar doua lucruri: „In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: „Tu, insa, Sasa, mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”
Sasa a venit acasa si se gindea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc – nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui Dumnezeu.
Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun, plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia, care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu, iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).
Iar Sasa simtea ca situatia se inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus: m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost inceputul „ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de constiinta.
Poti convinge pe cineva cu argumente logice ca Dumnezeu exista, dar asta nu-i va da si experienta vie a existentei Lui
Cunosc un tinar foarte dotat; a fost educat in ateism. Cind a intrat la facultate, inchiria o camera in casa unui intelectual credicios, cu studii. Intre ei s-au iscat interminabile discutii. Tinarul era nepregatit, fara experienta, stapinul insa era destept si experimentat, fapt pentru care l-a invins pe tinar cu usurinta. Si baiatul a dedus logic, din faptul ca a fost dialectic invins: trebuie sa devin si eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a facut teologie, toata lumea astepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a inteles ca, de fapt, n-a trait niciodata vreo experienta religioasa, ca tot ce a reusit sa faca au fost deductiile logice in urma faptului ca cineva mai inteligent l-a invins intr-o disputa logica.

Crestinismul este unicul
materialism autentic

Profesorul Franc, cred, in una din recenziile sale a spus ca unicul materialism autentic este crestinismul, pentru ca noi credem in materie, adica noi credem ca materia poseda o realitate absoluta si definitiva, credem in inviere, credem intr-un cer si pamint nou, nu in sensul in care tot ce exista acum va fi distrus din temelie, dar in sensul ca totul se va reinnoi; ateistul, insa, nu crede in soarta materiei, ea este un fenomen trecator pentru el.

Sint multe subiecte asupra carora am avea ce discuta, in loc sa ridem unii de altii si sa ne invinuim reciproc

Din pacate, polemica intre cel mai brut materialism si crestinism nu-si are locul, nu exista nici un fel de discutie. Exista niste oameni care scriu carti, dar sint putine cazurile cind se intilnesc si discuta intre ei. Exista multe teme in care ne-am putea intilni, nu in sensul de a fi de acord unii cu altii, dar in sensul de a vorbi despre aceleasi lucruri. Sa zicem, primul punct de tangenta ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat in centrul conceptiei despre lume a materialismului, precum este si in crestinism. Dar tema dialogului ar fi urmatoarea – ce fel de om?
Fraza lui Feuerbach: „omul devine ceea ce maninca…” Noi credem ca prin impartasirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Si aici este un subiect, pe marginea caruia am putea discuta, in loc sa ridem unii de altii sau sa ne invinuim reciproc. Se prea poate, sint si alte subiecte asupra caror am gindit mai putin. Din pacate, un astfel de dialog nu exista, dar exista atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neaparat sa ajungem la un compromis, dar care manifesta o oarecare simpatie sau interes in atitudinile lor.

Hristos pe cruce a trait experienta ateismului…

Mi se pare ca se poate afirma, ca, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale si insemnate urmari, Hristos a trebuit sa Se faca partas singurei cauze care aduce moartea – despartirea de Dumnezeu. Nu poti muri, daca nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigatul Mintuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mt.15,34) – este strigatul Omului desavirsit, Care liber, din dragoste, S-a facut partas principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul ca omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Daca ar fi sa primim acest argument, atunci putem spune ca Hristos a trait ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dezindumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trait-o, si ca nu este om – ateu sau credincios – care ar fi in acest sens inafara experientei traite de Hristos; ca Hristos cuprinde si credinciosul, si ateul, cu toate ca, fara indoiala, ateul ideologic sau omul, despre care apostolul Pavel spune: „dumnezeul lor este pintecele” (Flp.3,19) – traieste ateismul cu totul altfel decit Hristos in momentul dat. El L-a pierdut pe Dumnezeu ca sa fie una cu noi in unica si ultima tragedie a omenirii.

Date biografice:

Antonie, mitropolitul Surojului (in lume Andrei Borisovici Blum) s-a nascut la 19 iunie 1914 la Lausanne, in familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilaria si-a petrecut-o in Persia, unde tatal sau indeplinea functia de consul. Dupa revolutia din Rusia, familia Blum emigreaza. Dupa citiva ani de peregrinari prin Europa, in 1923 se stabileste in Franta. Aici si-a petrecut adolescenta marcata de dificultatile conditiei de emigrant si de aspiratia constienta de a trai pentru Rusia.
In 1939 a absolvit facultatile de biologie si de medicina a Universitatii din Sorbona. A slujit pe front ca si chirurg al armatei franceze (inainte de inrolare primeste in taina tunderea in monahism). In perioada ocupatiei fasciste a fost medic in ilegalitatea antifascista.
Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop si apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondata in insulele britanice. Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin si Cambrige.
Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti predicatori ortodocsi din Occident.

Intilnirea cu Hristos
Odata, adolescent fiind, a auzit un discurs despre crestinism a unui teolog de seama care, se pare, nu stia sa vorbeasca baietilor care pretuiau mai mult ca orice barbatia si regimul militar. Iata cum isi aminteste de aceasta intimplare insusi vladica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, crestinism/…/, aducindu-ne in constiinta tot ce este „dulce” din Evanghelie, totul fata de ce am fi simtit repulsie si eu am simtit-o: blindetea, smerenia, linistea – toate trasaturile unui rob, pentru care sintem mustrati de la Nietzsche incoace. El m-a adus la starea cind am decis/…/ sa merg acasa, sa vad daca avem pe undeva vreo Evanghelie, sa vad ce-i cu ea si sa nu mai revin niciodata la acest subiect; mie nici prin cap nu-mi trecea ca eu nu o voi sfirsi asa, pentru ca era absolut evident ca el (teologul) isi stia meseria/…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu inchizindu-ma in camera mea am observat ca sint de fapt patru Evanghelii si, daca-i asa, atunci una din ele este mai scurta decit celelalte. Si asa cum nu ma asteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis sa o citesc pe cea mai scurta. Si iata aici am fost prins in cursa; de multe ori dupa aceea observam cit de siret poate fi Dumnezeu atunci cind isi intinde mrejele pentru a prinde pestele; pentru ca, daca as fi citit alta Evanghelie, as fi avut probleme; fiecare Evanghelie are o oarecare baza culturala. Marcu insa scria anume pentru tineri salbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu stiam acest lucru, insa Dumnezeu stia si Marcu stia, probabil, atunci cind a scris mai pe scurt decit ceilalti. Si astfel m-am asezat sa citesc; si, sper ca ma veti crede pe cuvint, pentru ca acest lucru nu poate fi dovedit/…/ Astfel citind, intre inceputul capitolelor unu si trei a Evangheliei dupa Marcu, pe care o citeam lent, pentru ca limbajul nu-mi era familiar, am simtit deodata ca, de cealalta parte a mesei sta Hristos. Si acest sentiment era atit de puternic incit a trebuit sa ma opresc din citit si sa ma uit. Am privit indelung; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic si nu simteam nimic. Dar chiar si atunci cind ma uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam constiinta deplina ca aici, negresit, sta Hristos. Imi amintesc ca atunci m-am lasat pe spate si m-am gindit: daca Hristos este viu si sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel inviat, deci eu stiu din propria experienta ca Hristos a inviat si deci, tot ceea ce se zice despre El este adevarat.

Traducere din ruseste de LUDMILA TUDOS.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Icoana părintelui Sofian Boghiu

Posted by mihailmaster pe Martie 12, 2009

parintele_sofianDoamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian – oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

Preot al lui Hristos,

Mihai-Andrei Aldea

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Noutăţi din Lumea Ortodoxiei | 8 Comments »

Cu cine votăm ?

Posted by mihailmaster pe Martie 5, 2009

Dintr-o conferinţă a părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului la Bacău în 2007.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA DE SUS – CTITORIA MITROPOLITULUI ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

Posted by mihailmaster pe Martie 1, 2009

brasov-sambata-1Prot. Maxim MELINTI,
magistru în istorie

„ … şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU | 1 Comment »