Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for Noiembrie 2009

Arhiereul Grigorie Leu Botoşăneanul: Despre Inochentism

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 25, 2009

Veneau tot mai mulţi pelerini la Balta pentru că le slujea molodveneşte
Veneau şi mulţi moldoveni în pelerinaj la Balta, Inochentie s-a introdus în sufletele lor şi a început să atragă din ce în ce mai mulţi pentru că le slujea moldoveneşte şi cu o evlavie întru totul convingătoare.
Pelerinajul moldovenilor basarabeni la un călugăr ce slujea moldoveneşte, atrage atenţiunea arhiepiscopului din Chişinău, rusul înfocat Serafim (Ciciagov), care raportează cazul la Sinodul din Petrograd şi cere ca monahul Inochentie să fie mutat la monastirile Valaam sau Solovăţ din marea Albă.

În urma unei anchete este găsit evlavios, modest şi desinteresat
În urma unei anchete cel găseşte evlavios, modest şi desinteresat, este mutat la Casa Episcopală a Podoliei, căci arhiereul din Cameniţa îl simpatiza.
Renumele lui creşte şi adepţii îl caută în număr din ce în ce mai mare. Aici a început faima lui de om sfânt. Mulţimea pelerinajelor atrase din nou reclama arhiereului Serafim din Chişinău şi atunci a fost mutat în monastirea chinovială de la Murom, gubernia Oloneţc pe malul lacului Onega.
Pelerinii îl urmăresc şi pe la Murom, ajungând sărăciţi şi fără adăposturi. Întâmplându-se scandaluri cu transportul, (statul rus a fost nevoit, să formeze trenuri de pelerini şi să-i întoarcă în Basarabia). Inochentie este dus şi închis în monastirea Solovăţ pe un ostrov din marea Albă, în anul 1913.
În toate aceste împrejurări se istorisesc minuni care mai mult l-au înălţat pe Inochentie în faţa credincioşilor… (Un soldat a voit să-l împuşte, dar puşca nu a luat foc… altul l-a împuns cu sabia, şi el s-a legat cu prescură şi unt de lemn sfânt şi s-a vindecat… etc.).
Cu ocazia revoluţiei din 1917, a fost eliberat. Însoţit de ucenicii, ce s-au dus tocmai acolo de l-au luat, s-a întors la „Raiul pământului” din Balta, unde moare şi este înmormântat în ziua de anul nou 1918.
În preajma morţii „părinţelului”, cum îl numesc adepţii, s-au născut o mulţime de legende… chiar că a şi înviat.

Cultul lor e cu totul anonim
Cultul lor e cu totul anonim. În genere respectă şi cultul ortodox, iau parte la slujbele divine şi întrebuinţează foarte mult pomenele şi slujbele pentru morţi.
Numărul lor ar fi până la aproape una mie de credincioşi. Îndreptarea calendarului i-a întărit şi înmulţit. Greu se poate preciza numărul lor, mulţi şovăind între un creştinism ortodox habotnic şi inochentism.. O parte au format puntea de trecere la alte secte mult mai periculoase.

Vina inochentismului e în slăbiciunea noastră
Cauza ivirii acestei secte este bine precizată la un congres preoţesc ţinut la Ismail în 1916: „Orânduiala existentă a bisericii nu poate satisface naturile cele mai înalte”. Deasemenea arhiereul rus Anastasie zice: „Vina inochentismului e în slăbiciunea noastră. Noi nu am fost gata întotdeauna să potolim foamea sufletească a păstoriţilor; nu le dădeam tot ce căutau, de aceea au apucat aiurea, căutând să primească acolo ceea ce n-au primit de la noi”.
Aceste adevăruri sfinte, pentru întreaga problemă sectară, sunt complectate în 1923 de un protopop din arhiepiscopia Chişinăului, care declară categoric: „Deasupra noastră zboară nouri negri. Este necesar să lepădăm, toate defectele noastre, precum fumatul, beţia, tocmelele cu parohienii pentru săvârşirea trebuinţelor religioase etc., care depărtează de la noi turma lui Hristos şi o duc să beie apă tulbure”.
Pe larg se ocupă de inochentism d. N. Popovschi, profesor în Chişinău, în lucrarea Mişcarea de la Balta , tipărită în Chişinău la 1926, după care apoi face aprecieri însemnate P.S. Episcop Grigorie Comşa al Aradului în „Noua Călăuză” , tipărită la Arad în 1927.

Arhiereul Grigorie Leu Botoşăneanul
Fragment extras din „Inochentismul, Confesiuni şi secte, studiu istoric misionar”. Bucureşti Tipografia Cărţilor Bisericeşti 1929, Pag. 50-53.

Descarcă cartea întreagă „Confesiuni şi secte, studiu istoric misionar”

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 1 Comment »

Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la mănăstirea de maici Sfânta Treime – Cernigov

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 19, 2009

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu… Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”.

Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată. „Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură…’

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

„Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.”

O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

„Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât…”

„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curând.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Tradus de: Radu Hagiu

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Viaţa Sfântului Arhiepiscop Ilarion (Troiţki), Noul Mucenic şi Mărturisitor

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 17, 2009

Un om cu capacităţi intelectuale iesite din comun.

Arhiepiscopul Ilarion, în lume Vladimir Alexeievici Troiţki, s-a născut la 13 septembrie, 1886, în satul Lipiţi, gubernia Moscovei, în familia unui preot. A fost frate cu Arhiepiscopul Daniil al Brianskului.

Era un om cu capacităţi intelectuale iesite din comun, dezvăluite încă de timpuriu. În toţi anii săi de scoală, începând de la cea primară până la Academia Teologică, viitorul Arhiepiscop Ilarion a avut numai note maxime la toate materiile. În anul 1906 a absolvit Seminarul din Tula si a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1910, fiind socotit cel mai bun student al scolii din ultimii cincizeci de ani. În acelasi an a devenit lector de Noul Testament la Academia din Moscova. Cât a predat la Academie a fost foarte iubit. Înalt si suplu, cu minunaţi ochi albastri si voce răsunătoare, tânărul profesor era totdeauna plin de însuflare si de bucuria de a trăi. Sufletul său curat si nobil se vădea în strălucirea înfăţisării sale, cu un farmec de nespus.

În 1912 si-a susţinut dizertaţia cu tema „Schiţă asupra istoriei dogmei Bisericii”. A publicat mai multe articole, precum „Piatra din capul unghiului Bisericii”, „Theologia ecleziologică” sau „Unitatea idealului crestin.” În urma unei călătorii în Occident publică „Scrisori despre Occident”, în care înfăţisează confesiunile religioase apusene ca pe niste organizaţii omenesti, în comparaţie cu dumnezeiasca frumuseţe a Ortodoxiei. În 1913 i se decernează titlul de licenţiat în teologie.

La 28 Martie, 1913, este tuns în monahism la Sihăstria Mângâietorului.

La 28 Martie, 1913, este tuns în monahism la Sihăstria Mângâietorului, ţinând de Lavra Sfintei Treimi, de către Episcopul Theodor (Pozdeievski), iar după două luni este hirotonit preot. În Iulie, acelasi an, este ridicat la rangul de Arhimandrit de către Mitropolitul Macarie al Moscovei si apoi este trimis la Muntele Athos, împreună cu Episcopul Nicon al Vologdei, spre a rezolva disputa dogmatică dintre călugări legată de „venerarea numelui”. În Noiembrie, acelasi an, devine profesor la Academia Teologică.

Părintele Ilarion a fost unul dintre cei mai străluciţi apărători ai dogmei unităţii Bisericii împotriva ereziei „ecumenismului” în formele ei incipiente.

Astfel, în Ianuarie, 1917, în cursul unei dezbateri cu Robert Gardiner, secretarul Comisiei Unite a Conferinţei Mondiale asupra Credinţei si Ordinii, premergătoarea Consiliului Mondial al Bisericilor, spunea: „V-as pune următoarea întrebare: Oare eu si dumneavoastră aparţinem Bisericii una a lui Hristos? Desigur că o să-mi răspundeţi menţionând faptul că diferenţele dogmatice dintre noi sânt neînsemnate si diferenţele de ritual pot fi neglijate. Însă pentru mine răspunsul nu ţine de consideraţii legate de dezacordurile dogmatice, ci de faptul evident că între noi nu există unitate bisericească în har…”

După unele informaţii, în luna Martie, 1917, Părintele Ilarion a fost numit rector al Academiei Theologice din Moscova. În acelasi an a participat la Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, în urma căruia a fost reînfiinţat patriarhatul Moscovei. După alegerea patriarhului Tihon, Părintele Ilarion a devenit secretarul si colaboratorul său apropiat. În anul 1919, Părintele Ilarion a fost arestat de autorităţile bolsevice si a stat vreme de trei luni la închisoarea Butirki din Moscova.

În 1920 a fost hirotonit episcop de către Patriarhul Tihon.

În anul 1920, la 12 Mai, a fost sfinţit Episcop de Verei, un vicariat din eparhia Moscovei, de către patriarhul Tihon. În acelasi an a fost închis iarăsi vreme de patru luni la închisoarea Butirki, si a fost arestat din nou în 1921.

La 22 Martie, 1922 a fost închis la Lubianka, temniţa GPU (serviciul de securitate comunist) din Moscova, iar apoi a fost condamnat la un an de deportare la Arhanghelsk. Întors la Moscova si ridicat de către patriarh la rangul de Arhiepiscop al eparhiei Kolomna, proaspătul Arhiepiscop a trebuit să înceapă lupta cu Renovaţionistii care încercau să ia puterea în Biserică. El i-a alungat din biserici, a resfinţit altarele si a adus oamenii înapoi la Ortodoxie. Nu se temea de discuţii publice cu Lunacearski – Comisarul Poporului, si cu conducătorul Renovaţionistilor, Vîvedenski. Cei ce îi ascultau simţeau în cuvintele lui Duhul Adevărului si al Vieţii; oamenii îl ovaţionau în picioare si-i mulţumeau cu căldură. Această activitate i-a înfuriat, fără îndoială, pe bolsevici.

În exil la Solovki.

La 7 Decembrie, 1923, Arhiepiscopul Ilarion a fost deportat pentru trei ani în lagărul Solovki, fiindcă refuzase să slujească cu un diacon renovaţionist. În drum spre Solovki a ajuns în lagărul Kemi, la o săptămână înainte de Crăciun. Acolo, văzând cumplitele condiţii de viaţă si de hrană, a spus: „De aici nu mai iesim vii.” Totusi nu si-a pierdut curajul. În Ianuarie, 1924, când s-a aflat că murise Lenin, Arhiepiscopul Ilarion a refuzat să păstreze cele cinci minute de reculegere la un loc cu ceilalţi prizonieri si a spus: „Ia gândiţi-vă, părinţilor, ce e acum în iad: a apărut însusi Lenin. Ce bucurie pentru draci!”

Condiţiile de detenţie de la Solovki erau cumplite. Cu toate acestea, Arhiepiscopul Ilarion si-a păstrat buna dispoziţie si curajul. Privea cu ochi iertători chiar si autorităţile sovietice, iar odată a salvat viaţa unuia dintre gardieni, cu riscul propriei vieţi. Îl îmbărbăta gândul că Solovki devenise o scoală a virtuţilor – neagonisire, blândeţe, smerenie, înfrânare, răbdare, osteneală. Arhiepiscopul Ilarion era nespus de atent si iubitor faţă de orice om pe care-l întâlnea, ceea ce l-a făcut curând cel mai iubit om din lagăr. Până si hoţii si criminalii îl respectau, devenindu-I prieteni. Era iubit si respectat pentru firea sa practică si deschisă. Dar în spatele veseliei si atitudinii aparent lumesti se afla o curăţie de copil, o mare experienţă duhovnicească, bunătate si milă, netemere si credinţă adâncă, evlavie nefăţarnică si o inteligenţă extraordinară. Aparenţa de păcătosenie exterioară, „nebunia pentru Hristos” si atitudinea lumească ascundeau viaţa lăuntrică a Arhiepiscopului si-l fereau de mândrie si slavă desartă. Iată ce scria în 1931 Preotul Mihail, aflat în acelasi lagăr, despre fostul său tovarăs de prizonierat de la Solovki: „Arhiepiscopul Ilarion era tânăr, plin de viaţă, foarte cult, un foarte bun predicator si cântăreţ, un strălucit polemist cu ateii, totdeauna firesc, sincer si deschis; pretutindeni atrăgea la sine pe oricine si se bucura de dragostea tuturor. Era înalt, cu pieptul lat, cu un luxuriant păr roscat si chipul luminos si strălucitor. El va rămâne în amintirea tuturor celor ce l-au cunoscut. În anii de prizonierat petrecuţi împreună am fost martorii deplinei sale neagonisiri călugăresti, adâncii sale simplităţi, adevăratei smerenii si blândeţii sale copilăresti. Pur si simplu, dădea tot ce avea, tot ce i se cerea. (…)

Puteai să-l jignesti, dar el nu răspundea niciodată.

Puteai să-l jignesti, dar el nu răspundea niciodată – poate că nici nu observa că cineva încearcă să-l jignească. Era totdeauna fericit, si chiar când era îngrijorat sau preocupat, încerca îndată să ascundă aceasta sub aceeasi fericire. Privea totul cu ochi duhovnicesti si se folosea duhovniceste de orice lucru.” La 18 Iulie, 1925, Arhiepiscopul Ilarion a fost mutat pe neasteptate la închisoarea Korovniki din Iaroslavl. Aici un agent GPU a încercat să-l atragă la noua schismă Grigoriană. Prin această miscare agentul căuta desigur să-l discrediteze pe popularul ierarh si să întărească noua schismă, căci mulţi l-ar fi urmat pe Arhiepiscopul Ilarion. Vlădica a rămas inflexibil, înţelegând planurile agentului.

La 13 Aprilie, 1926, Arhiepiscopul Ilarion a fost trimis înapoi la Solovki. Acolo a luat parte la alcătuirea Scrisorii episcopilor de la Solovki către guvernul URSS. La 19 Noiembrie, 1926, pedeapsa i-a mai fost prelungită cu încă trei ani, pentru că „a dezvăluit secrete de stat”, adică dezvăluise convorbirile sale cu agentul GPU. Atitudinea sa în acele vremuri de mare presiune asupra episcopilor apropiaţi patriarhului este rezumată tot de Părintele Mihail: „Fiind principalul martor al planurilor GPU de a prinde Biserica în plasa bolsevicilor, el era mai puţin înclinat decât oricine de a judeca pe întâistătătorul său pentru acele fapte ce nu erau în folosul Bisericii. Nu a văzut nimic deosebit în înţelegerea Mitropolitului Serghie cu autorităţile; nu a judecat acţiunile Mitropolitului Serghie, dacă a gresit sau a acţionat calculând consecinţele practice; Arhiepiscopul Ilarion nu făcea judecăţi aspre privitoare la relaţiile capului Bisericii cu autorităţile. Însă această atitudine, chiar dacă nu aprobatoare, dar totusi indiferentă, a Arhiepiscopului Ilarion faţă de politica Mitropolitului Serghie, nu l-a ajutat. El nu a fost eliberat nici după ce puterea sovietică a dobândit sprijinul unei puteri bisericesti cu autoritate. De fapt, abia acum a început deplina prigoană fără reţineri, care a sleit cu totul Biserica.”

Arhiepiscopul Ilarion a petrecut sase ani cumpliţi la Solovki – ultimii ani ai vieţii sale. Dar bucuria pascală despre care a vorbit Mântuitorul la despărţirea Sa de apostoli, singura bucurie deplină, nu l-a părăsit niciodată.

Moartea, Înmormântarea, Proslăvirea.

În 1929 autorităţile au hotărât să-l trimită pe Arhiepiscopul Ilarion la Alma-Ata (sau, după alte informaţii, la Ashabad). Ca primă etapă a călătoriei, a fost dus la o închisoare din Petrograd. Pe drum s-a îmbolnăvit de tifos si a fost dus la infirmeria închisorii, de unde scria: „Am căzut grav bolnav de tifos si zac în spitalul închisorii. Probabil că m-am molipsit pe drum. Sâmbătă, 15 Decembrie, mi se va decide soarta. Nu prea sunt sanse să supravieţuiesc…” La spital, când iau spus că trebuie să-i radă barba, Vlădica a spus: „Acum faceţi ce vreţi cu mine.” În delirul său, zicea: „Ce bine! Acum sunt cu totul liber, nimeni nu mă mai poate lua…” Vlădica Ilarion a murit la 15/28 Decembrie, 1929, la ora 4:20. Trupul său a fost scos din închisoare noaptea, într-un sicriu simplu, făcut la repezeală din câteva scânduri si a fost dat unor rude apropiate spre a fi îngropat. Când au deschis sicriul, nimeni nu l-a recunoscut, în asa măsură îl schimbase deportarea pe Vlădica, care era un om înalt si cu o sănătate de fier. Acum, în sicriu era un biet bătrân cărunt si cu barba rasă. Una dintre rudele sale a lesinat…

Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a adus vesmintele sale albe si o mitră albă. După ce l-au îmbrăcat pe Vlădica, l-au pus într-un alt sicriu mai bun. Slujba de îngropăciune a fost săvârsită de mitropolit cu sase episcopi si o mulţime de preoţi. A fost îngropat la Mănăstirea Novo-Devici.

K. Glazkov povesteste că în ziua canonizării Sfântului Ioan Maximovici, 20 Iunie / 3 Iulie, 1994, crucea de pe mormântul Vlădicăi Ilarion a început să reverse o minunată mireasmă de mir. Mireasma a iesit din cruce pe tot timpul festivităţilor de canonizare de la San Francisco si a fost foarte persistentă, după cum pot da mărturie numerosi martori. „Probabil că moastele ierarhului au revărsat acel mir de preţ spre a arăta bucuria plăcuţilor lui Dumnezeu pentru această mare biruinţă.”

În data de 10 mai 1999 în mănăstirea „Sretenie” din Moscova, Patriarhul întregii Rusii Alexie al II-lea a săvârşit slujba de canonizare a arhiepiscopului mucenic şi mărturisitor Ilarion.

Sfinte Ierarhe Ilarione, Noule Mucenic şi Mărturisitor a lui Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

Extras din: CRESTINISMUL SAU BISERICA?, Editura Egumeniţa, Bucureşti 2005.

Descarcă cartea ” CREŞTINISMUL SAU BISERICA?” (format PDF)

Posted in Sfinţii închisorilor | 3 Comments »

Dreptul Teodosie de la Balta cinstit de basarabeni încă de la începutul secolului XX.

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 14, 2009

Dreptul Teodosie de la Balta

Nouă stea pe cerul Bisericii

Te-a aşezat Domnul ca pe toţi să ne luminezi

Cu pilda vieţii şi cu a ta solire,

Bezna împrăştiind-o, o, Teodosie.

Roagă-te, mărite nevoitor,

Pentru toţi creştinii ce cinstesc proslăvirea ta,

Mijlocind credinţă, nădejde şi iubire,

De la Sfânta Treime, o, Teodosie.


Cu pilda vieţii şi cu a ta solire, bezna ai împrăştiat-o, o, Teodosie!

Iată că după exact 100 de ani de la prima aflare a moaştelor misticului Teodosie de la Balta a avut loc canonizarea oficială de către Biserica Ortodoxă din Ucraina (Patriarhia Moscovei) a acestui sfânt părinte.

Canonizarea părintelui Teodosie de la Balta a fost posibilă graţie efortului depus de către vlădica Agafanghel Mitropolit al Odesei, care implicându-se hotărât acuma câţiva ani în elucidarea cazului părintelui Teodosie, cu mult zel a îndepărtat ceaţa îndoielilor cu privire la activitatea acestui mare mistic şi a dus cercetarea la bun sfârşit, adică până în ziua canonizării. Î.P.S. Agafanghel a fost primul dintre mai marii Bisericii, care a avut dorinţa să meargă la Balta şi să deschidă personal sicriul părintelui Teodosie. Mireasma şi integritatea trupului l-au făcut atunci pe vlădica Odesei să îngenuncheze şi printre lacrimi să exclame: „Părinte Teodosie, iartă-ne pe noi că te-am descoperit aşa de târziu!” .

De ce totuşi s-a tărăgănat atât de mult proslăvirea părintelui Teodosie?

Cercetând materialele din arhivă aflăm că ridicarea în rândurile sfinţilor a părintelui Teodosie Leviţki de la Balta, a fost discutată încă în Sinodul condus de oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev. Atunci sinodalii la cererea arhiereului vicar din Balta – Serafim, au binecuvântat mutarea trupului neputrezit din cimitirul oraşului Balta, la nou înfiinţata mănăstire de bărbaţi din aceiaşi localitate.

De menţionat faptul că preotul Teodosie a început să fie venerat în popor încă din a doua jumătate a sec. XIX. La Balta, încă de atunci au început, să se facă pelerinaje la mormântul părintelui Teodosie. Către sfârşitul sec. XIX aceste pelerinaje au început, să ia o amploare tot mai mare. Mulţi dintre pelerinii veniţi să se închine la mormântul părintelui Teodosie, se vindecau de boli incurabile, iar vestea despre minunile săvârşite la mormântul său, s-a împrăştiat în întreg ţinutul Podoliei, Chersonului şi în Basarabia.

Aşadar, măsura intreprinsă de arhiereul vicar al Podoliei Serafim, de a muta trupul părintelui Teodosie din cimitirul oraşului în incinta nou înfiinţatei mănăstiri din Balta a fost o măsură legală şi un prim pas spre canonizarea de către Biserică a acestui sfânt părinte. Ridicarea trupului neputrezit a părintelui Teodosie din cimitirul din Balta şi aşezarea acestuia în nou înfiinţata mănăstire, a schimbat traseul numeroşilor pelerini care veneau, să se închine în număr tot mai mare.

O bună parte dintre pelerini erau veniţi din Basarabia.

La Balta basarabenii noştri erau întâmpinaţi de predica blândă în graiul matern a compatriotului lor părintele Inochentie de la Balta. În predicile sale rostite în dulcele grai basarabenesc, părintele Inochentie învăţa pelerinii: „Mare, Mare şi iar Mare este părintele nostru Feodosie de la Baltă…”.

Basarabenii, ţărani simpli, fiind entuziasmaţi de predica părinţelului lor, au prins o mare evlavie faţă de părintele Teodosie. Aceştia din generaţie în genraţie au transmis această evlavie la urmaşii lor.

Din păcate, intenţiile arhiereului Serafim, de a duce la bun sfârşit cercetarea cazului părintelui Teodosie şi evident canonizarea acestuia, au fost stopate în anul 1917 odată cu instaurarea haosului bolşevic.

Cât despre cazul părintelui Inochentie de la Balta, am explicat cu lux de amănunte în volumul „Viaţa şi lucrarea părintelui Inochentie de la Balta; contribuţie la studierea fenomenului inochentist”, şi anume despre neapartenenţa ieromonahului Inochentie la curentul cu înclinaţii sectare care, de fapt s-a format pe când acesta se afla departe de Podolia şi Basarabia în exil la Soloveţc. În scrisorile sale scrise din exil părintele Inochentie în repetate rânduri îi condamana pe cei care împrăştiau zvonuri depsre provenienţa sa la Sfânta Treime.

Reluarea cercetărilor a fost posibilă doar la începutul sec. XXI.

În data de 6 martie 2007, Comisia Sinodală de canononizare, a Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei), în urma unor dezbateri îndelungate a hotărât canonizarea preotului şi marelui mistic ortodox Teodosie Leviţki din Balta. Preşedintele Comisiei arhiepiscopul de Krivoi Rog şi Nicopol, Î.P.S. Efrem, în numele întregii adunări, s-a adresat întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, mitropolitului Vladimir Sabodan şi Sfântului Sinod de la Chiev, în legătură cu ridicarea în rândurile sfinţilor, a acestui mare preot ortodox.

Pregătirile şi formalităţile înaintea slujbei de canonizare au mai durat încă 2 ani şi jumătate. În data de 20 octombrie 2009, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a vizitat oraşul Balta, unde în Catedrala Adormirii Maicii Domnului a oficiat Dumnezeiasca Liturghie şi canonizarea Dreptului Teodosie de la Balta († 9 martie 1845).

Împreună cu Preafericitul Mitropolit au slujit mitropolitul Agafanghel de Odesa şi Ismail, arhiepiscopii Ionatan de Tulcin şi Braţlav, Bartolomeu de Rivno şi Ostrog şi Ioan de Herson şi Tavria, episcopii Petru de Hâncu (vicarul Mitropoliei de Chişinău), Alexei de Belgorod-Dnestrov (vicarul Eparhiei Odesa), Alexandru de Pereiaslav – Hmelniţki, precum şi peste 100 de preoţi.

În timpul Liturghiei, după Vohodul Mic, s-a slujit ultimul parastas pentru dreptul adormit. După aceea, Mitropolitul Agafanghel a dat citire Deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraiana din 18 aprilie 2008 (Jurnalul nr. 29) pentru canonizarea Dreptului Teodosie de la Balta. Arhiepiscopul Ionatan a citit viaţa acestui fericit nevoitor, iar apoi în timpul cântării troparului şi a megalinariei nou-proslăvitului sfânt, Preafericitul Mitropolit Vladimir s-a închinat raclei cu cinstitele moaşte ale Dreptului Teodosie. Acelaşi lucru l-au făcut şi ierarhii, clericii şi mirenii prezenţi în biserică.

Basarabia noastră s-a învrednicit să primească o icoană a preacuviosului lui Dumnezeu Teodosie cu o părticică din cinstitele sale moaşte.

În amintirea acestui eveniment ierarhii prezenţi la slujba de canonizare, au primit în dar câte-o icoană a preacuviosului lui Dumnezeu Teodosie cu o părticică din cinstitele lui moaşte. Basarabia noastră s-a învrednicit de o astfel de icoană prin mijlocirea P.S. Petru episcop de Hâncu, care în data de 24 octombrie 2009, a adus sfinţenia spre închinare credincioşilor la mănăstirea Hâncu.

Sfinte, plăcutule al lui Dumnezeu Teodosie de la Balta, mijloceşte pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

Mihail Bortă, magistru în Teologie Ortodoxă

Chişinău, noiembrie 2009.

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei, Preoţi de ieri preoţi de azi | Etichetat: | Leave a Comment »

SCRISOAREA PARINTELUI PAISIE (AGHIORITUL) REFERITOR LA SEMNELE VREMURILOR, 666

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 8, 2009

br3-paisii-1„DUPà FURTUNA DIAVOLEASCÃ, VA VENI ÎNSORIREA DUMNEZEIASCÔ

In spatele duhului lumesc al „libertãtii” de astãzi, al lipsei de respect în Biserica lui Hristos fatã de cei mai mari, pãrinti si dascãli, care au fricã de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhovniceascã, stresul si anarhia, care conduce lumea la impas, la catastrofã sufleteascã si trupeascã.

Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizatã, ce se face prin „cartela” electronicã, se ascunde dictatura mondialã, sclavia lui antihrist. „…ca sã-si punã semn pe mâna lor cea dreaptã sau pe frunte, încât nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adicã numele fiarei, sau numãrul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere sã socoteascã numele fiarei, cãci este numãr de om. Si numãrul lui este sase sute saizeci si sase” (Apocalipsa 15, 16-18).

Sfântul Andrei al Cezareii scrie urmãtoarele:

„Despre numele cel murdar al lui antihrist si despre tâlcuirea numãrului precum si despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi si experienta celor întelepti…, dar nu a binevoit harul dumnezeiesc sã se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzãtor. Insã cercetând cu ratiunea, cu adevãrat multe (nume) se pot afla…”. (Sfântul Andrei al Cezareii, Tâlcuire la Apocalipsã, cap.58, pp. 541-342, editie greacã)

Dar lucru ciudat este cã multi oameni duhovnicesti, pe lângã faptul cã fac tâlcuirile lor proprii, se mai si tem cu o fricã lumeascã de „punerea la dosar”, în timp ce ar fi trebuit sã se nelinisteascã duhovniceste, sã-i ajute pe crestini cu nelinistea cea bunã si sã le întãreascã credinta, si astfel sã simtã mãngâierea dumnezeiascã.

Mã mir cum toate aceste evenimente nu le creazã probleme de constiintã! De ce nu-si pun mãcar un semn de întrebare la tâlcuirile mintii lor? Si dacã îl ajutã pe antihrist la pecetluirea lor, de ce mai trag si alte suflete la pierzare? Cãci la aceasta se referã: „…ca sã însele, dacã este cu putintã, si pe cei alesi” (Mc. 13, 22).

Se vor însela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. In timp ce semnele sunt foarte clare. „Fiara” de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, „înainte mergãtoare ale pecetluirii”, ce aratã? Din pãcate la radio ascultãm numai timpul probabil.

Ce ne va spune Hristos? „Fãtarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti” (Mt. 16, 3).

Asadar, dupã cartelã si dupã buletinul electronic, adicã „îndosarierea” persoanelor, ce se face pentru a înainta cu viclenie la pecetluire, vor spune mereu la televizor cã oarecare a furat cartela cutãruia si i-a luat banii din bancã. Pe de altã parte vor face reclamã „sistemului perfect”, adicã pecetluirii pe mânã sau pe frunte cu raze laser, a numãrului 666, numele antihristului, care nu se va distinge cu ochiul liber.

Din pãcate, iarãsi „anumiti cunoscãtori” îi vor „înfãsa” pe fii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile ca sã nu-i mâhneascã. „Aceasta nu are importantã”. „Nu-i nimic, este destul sã credeti lãuntric”. Si, desi vedem cã Apostolul Petru, care s-a lepãdat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevãrat lepãdare, acestia se leapãdã de Sfânta pecete a lui Hristos, ce le-a fost datã la Sfântul Botez, care este „Pecetea darului Sfântului Duh”, prin primirea pecetii lui antihrist si mai spun apoi cã îl au pe Hristos înlãuntrul lor.

Din pãcate, o astfel de logicã aveau si unii „gnostici” pe vremea sfintilor mucenici, care încercau sã întoarcã pe mucenici de la mãrturisirea lor, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare în „Cuvântul” sãu la mucenicul Gordie:

„…multi încercau sã-l convingã pe mucenic sã se lepede numai cu gura si sã-si pãstreze credinta în suflet prin aceiasi dispozitie lãuntricã, pentru cã Dumnezeu nu cautã la cele pe care le rosteste limba, ci la intentia omului. Insã mucenicul Gordie a rãmas neînduplecat si a rãspuns: „Nu suferã limba cea ziditã de Hristos sã rosteascã ceva împotriva Ziditorului… Nu vã înselati, Dumnezeu nu se lasã batjocorit cãci din cele ce ies din gura sa, fiecare va fi judecat; din cuvintele tale te va îndreptãti si din cuvintele tale te va osãndi”.

De asemenea, sub stãpânirea lui Deciu, s-a poruncit crestinilor sã mãrturiseascã religia închinãtorilor la idoli si crestinii care au mãrturisit si au jertfit idolilor, au primit un certificat scãpând astfel de mucenicie. Dar nu numai acestia s-au lepãdat de Hristos, ci si cei care au dat bani închinãtorilor la idoli si au luat certificatul fãrã sã se lepede de Hristos, asa numitii „libellus”. Dar si pe acestia Biserica noastrã i-a considerat lepãdati, cãzuti.

Sã ne amintim si de minunea sãvârsitã de Sfântul Teodor, care se prãznuieste în fiecare an în sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare: „Iulian Paravatul stiind cã poporul lui Hristos, mai cu seamã în sãptãmâna întâi a Postului Mare, cautã sã se curãteascã si sã se apropie mai mult de Dumnezeu, a voit sã-i spurce. De aceea a poruncit sã punã în piatã în acele zile mâncãruri spurcate cu sângele jertfelor idolesti. Dar Sfântul mucenic Teodor s-a arãtat în vis lui Evdoxie, arhiepiscopul de atunci al Constantinopolului, si descoperindu-i fapta împãratului, i-a poruncit sã-i adune pe credinciosi dis-de-dimineatã ca sã-i împiedice sã foloseascã acele mâncãruri spurcate. Iar lipsa hranei necesare sã o înlocuiascã vremelnic prin colivã… In felul acesta scopul Paravatului a fost zãdãrnicit si poporul cel credincios a fost pãzit nespurcat…”.

Depãrtarea de cele jertfite idolilor a fost rânduitã printr-un canon al Sfintilor Apostoli: „Si apostolii si preotii s-au adunat… (si au hotãrât) sã se fereascã de cele jertfite idolilor si de desfrâu si de (animale) sugrumate si de sânge” (Fp. Apostolilor 15, 6, 20).

Dar cu toate cele pe care le-am arãtat, auzi, din pãcate, o grãmadã de neghiobii ale mintii unor „gnostici” de astãzi. Unul spune: „Eu voi primi buletinul cu 666, si voi pune si o cruce alãturi”. Altul spune: „Eu voi primi pecetea cu 666 pe frunte si voi face si o cruce pe cap…”. Iar altii spun o grãmadã de alte neghiobii, crezând cã se vor sfinti în felul acesta. Dar toate acestea sunt înselãri.

Numai cele care primesc sfintire, numai acelea se sfintesc. De pildã, apa primeste sfintire si se face agheasmã. Insã urina nu primeste sfintire. Piatra se poate face pâine prin minune, dar necurãtia nu primeste sfintire.

Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este pe buletin, pe mânã sau pe fruntea noastrã prin simbolul lui, nu se sfinteste chiar si o cruce de ai face.

Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului sfânt, si harul dumnezeiesc al lui Hristos numai atunci când ne îndestulãm cu Sfânta pecetluire a Botezului, prin care ne lepãdãm de satana, ne unim cu Hristos si primim sfânta pecetluire: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.

Hristos sã ne lumineze pe toti. Amin.

Sfântul Munte Athos

Chilia Tanaguda – Mãnãstirea Cutlumus

Sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare 1987

Cu multã durere si dragoste în Hristos

Monahul Paisie

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Apel Naţional pentru predarea Religiei în şcoală

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 4, 2009

bannerEvenimentele social-politice ce s-au desfăşurat în ultimii ani în societatea noastră a determinat apariţia necesităţii de a introduce religia ca disciplina obligatorie în ciclul preuniversitar. Acest fenomen nu constituie un moft al cuiva ci un imperativ al unei societăţi aflate în tranziţie, abia scăpată de ateism.

După o lungă perioadă de ateism, în întregul spaţiu ex-sovietic, credinţa îşi recapătă locul ei firesc în societate, astfel spre exemplu începând cu septembrie 2009 religia se predă şi în şcolile din Rusia.

Cineva spunea că mileniul III “va fi unul al credinţei sau nu va fi deloc”. Republica Moldova, în intenţiile sale de aderare la UE ar trebui să preia practica ţărilor cu o democraţie consolidată în care de mai mulţi ani religia este predată în instituţiile preuniversitare.

Ca o reflectare legislativă la nivel european a importanţei identităţii cultural-spirituale a fiecărei naţiuni, domeniul cultural şi cel religios intră în competenţa exclusivă a fiecărui stat. Republica Moldova ar trebui să aibă o poziţie fermă vis-a-vis de educaţia religioasă a tinerii generaţii.

În era tehnologizării, mediul de comunicare electronic este înţesat de grupări antisociale care sub diferite măşti ademenesc pentru interese necurate, pe adolescenţii lipsiţi de posibilitatea discernerii adevărului. În această ordine de idei introducerea religiei in şcoală ar contribui la o mai bună cunoaştere a propriilor valori religioase şi la păstrarea identităţii naţionale.

Reieşind din cele remarcate mai sus Alianţa “Suflet pentru Educaţie” solicită factorilor de decizie a ţării urgentarea elaborării şi adoptării legii respective. Având în vedere confruntările şi pericolele pe care le vor avea de înfruntat, a nu le da copiilor noştri posibilitatea să-şi cunoască identitatea spirituală, credem că este o crimă naţională, opusă principiului din constituţie privind “libera dezvoltare a personalităţii umane”.

Apelul parvenit din partea ASE are scopul de a oferi tinerii generaţii posibilitatea de a se familiariza cu valorile moral-spirituale ale neamului nostru încă de pe băncile şcolii.

Introducerea religiei în şcoală nu mai este o opţiune posibilă şi reprezintă un imperativ al întregii societăţi. Dacă factorii de decizie de astăzi sunt conştienţi de datoria pe care o au faţă de Moldova de mâine, nu pot să-i lipsească pe cei care o vor edifica de ceea ce îi va ajuta cel mai mult: credinţa şi valorile moral-spirituale.

O educaţie fără religie înseamnă o şcoală fără suflet, care, mai devreme sau mai târziu, îşi va dovedi, în plan practic, ineficienţa.

O educaţie care cuprinde religia va fi o temelie bună pentru Moldova de mâine.

ASE îsi exprimă încrederea în competenţa şi profesionalismul dumneavoastră şi avem convingerea că această problemă va fi soluţionată cât mai rapid.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Pentru susţinerea introducerii religiei ca obiect de studiu în mediile preuniversitare vă îndemnăm să semnaţi aceasta petiţie, folosind modelul de mai jos:

Descarcă modelul în format .doc (Word)

Persoana de contact: Rusanovschi Iulian – /+373/ 79600416

SEMNAŢI PETIŢIA ONLINE AICI

Posted in Campanii, Noutăţi din Lumea Ortodoxiei | Leave a Comment »

Danion Vasile: Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 2, 2009

sfintii-aiudului-detaliu

E foarte important pentru noi să înţelegem că Dumnezeu vrea ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi de către Biserica Ortodoxă. Este foarte important pentru noi să înţelegem că un sfânt nu devine sfânt din momentul canonizării, ci e sfânt din momentul în care a părăsit această lume.

Poate că subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care să stârnească râvna noastră duhovnicească, dar ar trebui să fim cu luare-aminte şi să învăţăm şi aceste lucruri, pentru că prin ele vom reuşi să înţelegem cât de firesc este ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi.

Tema acestei expuneri se datorează uneia dintre din întâlnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el împreună cu părintele Constantin Galeriu şi cu un reprezentant din partea foştilor deţinuţi politici, întrucât mai multe organizaţii ortodoxe, printre care Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, A.S.C.O.R., Asociaţia „Christiana”, „Anastasia” şi alte asociaţii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Române să se cerceteze dosarul de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu. Nu se cerea canonizarea părintelui, ci se cerea ca Sinodul să ia în considerare aflarea sfintelor moaşte. Memoriul a fost făcut pe data de 13 iunie 1999, în Duminica Sfinţilor Români, şi se cerea aşa: „Temându-ne să nu cădem în înşelare, deşi dovezile despre sfinţenia părintelui Lăcătuşu par concludente, vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”

Pentru că în anul 1998 fusese găsit trupul întreg şi neputrezit şi bine mirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu. Acesta profeţise că dacă cumva soţia lui va muri peste 15 ani (părintele murise în 1983), trupul soţiei să fie înmormântat lângă trupul său. Şi, vrând s-o înmormânteze pe soţie, au găsit moaştele întregi şi neputrezite ale părintelui Ilie. Mulţi oameni dau mărturie că au primit ajutor în chip minunat de la moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu.

O preo¬tea¬să, care este doctoriţă, a mărturisit că ştie două cazuri de bolnavi care s au vindecat de cancer la moaştele pă¬rintelui Ilie Lăcătuşu. V-aş putea da şi mărturie personală despre o minune a părintelui… Dar consider că nu e momentul să dau o mărturie personală acum… Acum vreau să vă prezint criteriile de canonizare a sfinţilor închisorilor şi trebuie ca mărturia mea să fie imparţială.

Ducându-mă la P.F. Patriarh Teoctist cu memoriul acesta, patriarhul nu a avut o atitudine binevoitoare, spunând că nu trebuie să ne grăbim cu canonizarea sfinţilor închisorilor, că trebuie să o luăm încet, încet: „Ne-am grăbit deja cu canonizarea Sfântului Ioan Iacob, a spus, şi nu vom repeta acelaşi lucru cu cei care au pătimit pentru Hristos în închisori!”. Nefiind lămurit de afirmaţia respectivă, am cerut totuşi insistent să se cerceteze de ce trupul părintelui Ilie s a descoperit întreg. Dacă e blestemat, să ştim că e blestemat, şi atunci să nu se mai ducă lumea la moaşte, iar dacă e rob al lui Hristos, atunci să fie pus într-o biserică, aşa cum s-ar fi întâmplat în Rusia, de exemplu, şi imediat ar fi primit cinstire; la început ar fi avut parte de cinstire locală şi apoi ar fi fost canonizat.

Atunci, Prea Fericitul, văzând că insist, l-a chemat pe secretarul său sau pe unul din consilieri şi a zis: „Ia aduceţi articolul părintelui Liviu Stan despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, să vadă cum se canonizează sfinţii!” Am primit imediat un xerox după articolul respectiv, şi, ieşind din cabinetul Prea Fericitului, m-am apucat să citesc. Şi am constatat cu surprindere că în studiul părintelui Liviu Stan, un mare teolog al secolului al XX-lea, care de altfel a scris o carte despre canonizarea sfinţilor români, în articolul respectiv apăreau exact datele pe care eu i le prezentasem Prea Fericitului, şi anume: nu Sinodul are iniţiativa canonizării unui sfânt, ci poporul. Am să vă citesc câteva pasaje din acest articol al părintelui Liviu Stan. Eu îi sunt recunoscător Prea Fericitului că mi-a dat articolul… Articolul m-a convins că trebuie să-mi sporesc râvna pentru sfinţii închisorilor şi să-i canonizez în primul rând în inima mea. Iată câteva citate din studiul despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă:

Cu privire la canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, suntem îndreptăţiţi să conchidem că, pentru a se putea purcede în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiţii de fond… Condiţiile sunt valabile şi pentru canonizarea sfinţilor care au dus viaţă de rugăciune, nu doar a sfinţilor mucenici. Sunt criteriile generale de canonizare, de care se va ţine seama şi dacă va fi canonizat părintele Paisie Olaru, şi dacă va fi canonizat părintele Cleopa, şi dacă vor fi canonizaţi alţi cuvioşi, şi părintele Irodion de la Lainici – care a fost povăţuitor duhovnicesc al Sfântului Calinic de la Cernica, şi atâţia alţi sfinţi.

Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, Ortodoxie păstrată până la moarte, fie în timpul vieţii, fie de când a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Adică principalul criteriu este mărturi¬sirea dreptei credinţe. Dacă a fost amestecată Ortodoxia cu erezia, persoana nu poate fi canonizată. Sfinţii există doar în Biserică. Cei din afara Bisericii Ortodoxe nu sunt sfinţi.

Proslăvirea lui de către Domnul cel puţin cu unul din următoarele daruri sau puteri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte; puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase; puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte; puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Vă repet, deci, criteriile pentru canonizare: puterea de a suferi moartea mucenicească; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru dreapta credinţă până la moarte – Sfânta Muceniţă Tecla nu a murit de sabie; nu a murit de moarte mucenicească, şi este totuşi muceniţă, pentru chinurile pe care le-a pătimit pentru Hristos cu ani înainte de a muri. Ea a suferit pentru Hristos, Hristos a vindecat-o şi ea a murit la bătrâneţe, după ce a fost un fel de apostol al dreptei credinţe.

Apoi, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desă¬vârşite trăiri morale şi religioase. Părintele Paisie Olaru, de exemplu, a fost o icoană a sfinţeniei, o icoană a rugăciunii, o icoană a nevoinţei; am mai avut atâţia şi atâţia părinţi sporiţi.

Puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte. Unii părinţi au făcut semne minunate, cum a făcut părintele Arsenie Boca, care a pătimit şi el atâta pentru Hristos şi a dus o viaţă de nevoinţă extraordinară. Or, astfel de minuni trebuie judecate de Biserică, nu cumva să fie false minuni, pentru că există şi false minuni, aşa cum ştiţi, cum cunoaşteţi din istoria Bisericii, şi dacă aceste minuni sunt autentice, sunt o mărturie a sfinţeniei. Nu este însă facerea de minuni o condiţie necesară pentru canonizare. Pentru că întreabă unii: „Ce minuni a făcut Valeriu Gafencu după moarte? Sau ce minuni a făcut Costache Oprişan?”

Dar ce minuni a făcut Ştefan cel Mare după moarte? Nu a făcut minuni până la canonizarea lui; atunci când s-a stabilit canonizarea voievodului, nu a existat o listă de mi¬nuni clare… Deşi acum la Putna sunt demonizaţi care merg acolo şi urlă: „Mă arde, mă arde! Mă arde Sfântul Ştefan!” Sunt unii care se îndoiesc de sfinţenia lui Ştefan cel Mare, spu¬nând că a avut prea multe căsătorii, care, după pravile, erau mari păcate, şi totuşi le-a avut; a căzut în păcatul desfrâului – da, a căzut! Şi atunci, cum l-a mai canonizat Biserica? Biserica l-a canonizat tocmai pentru că, după toate aceste multe şi mari păcate, Sfântul Ştefan cel Mare a arătat multă pocăinţă. Şi pocăinţa aceasta a fost cu adevărat cutremurătoare şi datorită râvnei lui de a apăra Ortodoxia, datorită dragostei pe care a arătat-o Ştefan cel Mare ctitorind atâtea biserici şi mănăstiri; pentru această pocăinţă şi râvnă duhovnicească, Dumnezeu l-a primit în cetele sfinţilor. Şi cu adevărat acum îi arde pe dracii din demonizaţi.

Deci nu e nevoie de minuni pentru ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi, deşi unii dintre ei au făcut deja minuni. Ei au avut puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Răspândirea miresmei de sfinţenie, spune părintele Liviu Sandu, după moartea lui – a celui care trebuie canonizat – şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care il acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii, este ultimul criteriu. Răspândirea miresmei de sfinţenie… Are lumea evlavie sau nu are la părintele Cleopa? Are! Are lumea sau nu are evlavie la părintele Paisie? Are! Are lumea sau nu are evlavie la ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul Acatistului la Rugul Aprins, care a murit în închisoare, la fel ca şi părintele Ilarion Felea? Are! Are lumea evlavie la părintele Arsenie Boca? Are! Rămâne ca Sinodul să decidă dacă poporul a canonizat cu dreptate sau dacă a greşit. E vorba de canonizarea locală, pe care o face poporul prin acest cult spontan.

Cultul acesta, zice părintele Liviu Stan, poate fi organizat sau difuz. De exemplu, faţă de părintele Cleopa, putem zice că e organizat. Mulţi dintre cei care merg la Sihăstria se închină la mormântul părintelui, îi citesc căr¬ţile cu evlavie şi se roagă: „Doamne, pomene-şte-l cu sfinţii pe acest rob al Tău şi rânduieşte precum ştii să fie canonizat!”. Tot aşa cum alţii merg la Petru Vodă, la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, un mare mărturi¬sitor al închisorilor comuniste. Deci pentru unii există un cult oarecum orga¬nizat, iar pentru alţii, care au murit în închisori, există un cult difuz, cum e cel al părintelui Ilarion Felea.

De la îndeplinirea acestei condiţii (adică a miresmei de sfinţenie) pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe. Auziţi! Dacă cineva este mucenic, chiar dacă poporul nu îl cinsteşte, chiar dacă nu există acest cult local, poate fi canonizat.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Existenţa neîndoielnică a primei, adică Ortodoxia neîndoielnică, şi cea de a treia, puterea de a suferi moarte martirică pentru dreapta credinţă, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare. E cazul ca aceşti sfinţi să fie canonizaţi!

Zice părintele Liviu Stan: De-a lungul istoriei Bisericii, moartea martirică, mucenicia – adică muncirea, chinuirea pentru Hristos sfârşită prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de neînlocuit, semnul şi dovada cea mai certă a sfinţeniei. Alt semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas de atunci şi până azi mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ispite sau ameninţări, indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea şi moartea, de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Un exemplu – Sfântul Alexie din Ugine, care a pătimit pentru Hristos în Rusia. Când a fost condamnat la moarte, fiica sfân¬tului a cerut să intre în închisoare în locul tatălui ei şi atunci prigonitorii i-au dat drumul. Sfântul, după multe încercări, a reuşit să ajungă în Franţa, unde a şi murit. Deşi a murit având cancer malign generalizat, şi doctorii au cerut rudelor să îl îngroape cât mai repede, ca să nu înceapă să miroasă urât trupul, la 22 de ani de la îngroparea părin¬telui, l-au găsit întreg şi neputrezit, sfinte moaşte binemi¬ro¬sitoare. Ba chiar a început o ploaie foarte puternică, toţi au plecat şi au lăsat sfintele moaşte în ploaie. Şi ploaia nu a afectat cu nimic sfintele moaşte.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost socotit, şi a rămas de atunci şi până astăzi, viaţa sfântă, viaţa curată, viaţa care se înfăptuieşte prin asceză, prin binefacere etc, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă, superlativul etic şi reli¬gios. Viaţa trăită în acest chip atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul de a face minuni fie în viaţă, fie după moarte, iar săvârşirea minunilor a fost socotită, de atunci şi până azi, al patrulea semn al sfinţeniei.

S-a pus, în Apus, şi problema de a se şti câte minuni trebuie săvârşite de către un erou al credinţei, în viaţă sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de aşezarea între sfinţi. Pentru că unii pun această întrebare: Câte minuni a făcut Valeriu Gafencu, câte au făcut ceilalţi? Dar zice părintele Liviu Stan: Această problemă de esenţă scolastică a purces din nălucirile deşarte pe care şi le-au făcut unii teologi apuseni despre posibilitatea de a drămui sfinţenia, uitând că darurile sunt deosebite şi ca natură, şi ca grad; şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în numere şi nici în cuvinte. O astfel de problemă este a se socoti între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu şi-a pus-o şi nu şi-o poate pune. Nu stăm să numărăm câte minuni a făcut un sfânt al închisorilor sau un cuvios sau un rugător. Căutăm mărturia vieţii lui şi, dacă a făcut minuni, cu atât mai bine; dar dacă nu a făcut minuni, credem că cea mai mare minune este că a dat mărturia cea bună pentru Hristos şi această minune poate răsări ca o floare în inimile noastre.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost şi a rămas, de atunci şi până azi, lupta de apărare a dreptei credinţe şi lupta pentru biruinţa dreptei credinţe, deci lupta pentru Biserică dusă de orice credincios cu toate puterile lui. Am văzut cât de mult au pătimit pentru Hristos mărturisitorii şi ştim că, dacă noi vom da azi mărturia cea bună, vom fi urmaşi ai lor.

În trecut şi chiar în zilele noastre, – continuă părin¬tele Liviu Stan – pe lângă aceste semne şi dovezi ale sfin¬ţeniei, au mai fost socotite şi altele, dintre care cel mai pricinuitor de îndoială şi de neînţelegere a fost nestri¬că¬ciunea trupului după moarte. Iată că nu zice: „A fost cel mai sigur semn”, întrucât unii pot rămâne neputreziţi şi din cauza blestemelor. Citim în viaţa Sfântului Calinic de la Cernica cum, mergând pe o uliţă, a văzut un cadavru neputrezit, sprijinit de o casă. Un om murise blestemat şi trupul său nu putrezise; sfântul a început rugăciunea de dezlegare şi, până la sfârşitul rugăciunii, cadavrul se făcuse praf şi ţărână.

Este neîndoios că Domnul poate arăta – zice părintele Liviu Stan – ca semn al proslăvirii unui sfânt al Său şi nestricăciunea acestuia după moarte. Dar acest singur semn, spre a fi nouă dovadă a sfinţeniei celui în legătură cu care se produce, trebuie să fie însoţit necondiţionat şi de semnul minunilor, de darul de a se săvârşi minuni prin el. În acest sens, nestricăciunea trupurilor după moarte apare ca un accesoriu al semnului principal al sfinţeniei, darul de a face minuni. Deci, dacă sunt sfinte moaşte, atunci Dumnezeu trebuie să le întărească şi prin alte semne minunate.

Dacă lipseşte acesta din urmă [minunile], atunci sim¬plul fapt că trupul unui credincios nu s-a stricat după moarte nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Ba din contră, după Tradiţia Bisericii noastre, faptul acesta e privit ca ur¬mare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om. Şi pentru acest motiv s-au rânduit rugă¬ciu¬nile de dezlegare de blesteme, care i se citesc fiecărui creştin răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Atât învăţătura, cât şi practica Bisericii, din epoca apostolică şi până acum, sunt mărturii că nestricăciunea trupului după moarte poate fi doar un accesoriu al sem¬nelor principale ale sfinţeniei, şi că nicidecum acest singur semn nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Tot aşa cum faptul că unii sfinţi nu au lăsat moaşte nu e o dovadă că nu au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. În cimitirele de la Aiud, Târgu Ocna, Piteşti nu s-au găsit până acum trupuri întregi şi neputrezite; poate Dumnezeu va rândui să se găsească, aşa cum la Oranki s-a găsit trupul neputrezit al unui episcop care a murit alături de mii de monahi şi preoţi mucenici.

Dar, chiar dacă până acum în închisorile noastre nu s-au găsit moaşte întregi şi neputrezite, acele părticele de moaşte care s-au aflat – s au găsit chiar cranii sfinte – sunt purtătoare de har dumnezeiesc. Şi la o mănăstire din Ardeal s-a adus un craniu de la una din închisori şi a început să dea bună mireasmă. Am auzit că acest craniu a fost dus la una din mănăstiri, fără să miroasă frumos, dar părinţii l-au primit cu evlavie, ştiind că, dacă omul acela a murit în închisoare, a aflat har de la Dumnezeu, şi după ce a fost dus la mănăstire a început să izvorască bună mireasmă, spre bucuria credincioşilor. Iar când au săpat la în¬chisoarea de la Aiud, să facă clădirea aceea în care stau acum maicile, în micul aşezământ monahal, vreme de trei zile unii au simţit miros de sfinte moaşte. Se făcuseră săpături în cimitirul în care au fost îngropaţi mucenicii, pen¬tru a pune temelia unei clădiri noi.

Mi s-a întâmplat să mă duc o dată să mă închin la Aiud acestor sfinte moaşte, şi o maică, în afara craniilor şi a oaselor care sunt aşezate pe rafturi, mi-a arătat pe masă o pungă cu sfinte oseminte; m-am întrebat: „Oare ce e cu aceste oseminte, care nu par aşezate cu foarte multă evlavie?” Şi maica mi-a explicat că acele oseminte tocmai fuseseră aduse de către gropar. Acesta săpa o groapă în cimitir şi mâna a început să-i tremure pe lopată, pentru că a fost izbit de mirosul sfintelor moaşte. Şi atunci a lăsat lopata şi a adunat cu multă grijă sfintele moaşte.

Daţi-vă seama, un gropar care a săpat gropi ani de zile în acel cimitir binecuvântat, a fost izbit de mirosul de sfinte moaşte atât de puternic, încât a început să-i tremure mâna pe lopată! Şi vă mărturisesc că m-am dus atunci la Aiud, pentru că un prieten de-al meu cu care fusesem la o mănăstire, în drum spre Bucureşti, se în¬chinase la moaştele mărturisitorilor. Şi l-a sunat un în¬dră¬cit şi l-a întrebat: „Ce-ai făcut, bărbosule, ai fost la Aiud?” Şi m-am gândit: „dacă dracul din omul acela ştia că prietenul meu trecuse pe la Aiud, înseamnă că prietenul meu cu siguranţă s-a folosit că încă o dată a fost la Aiud”. Şi atunci m-am abătut şi eu din drum şi m-am dus la Aiud, şi m am bucurat să aflu de sfintele moaşte care tocmai fuseseră aduse acolo.

Moaştele anumitor sfinţi sunt împărţite – spre exemplu, ale Sfântului Alexie din Ugine, despre care v-am spus că după 22 de ani a fost întreg şi neputrezit; la canonizare, în Franţa, s-au împărţit anumite icoane cu părticele din moaştele lui; s-au împărţit credincioşilor, să fie spre binecuvântare în casele celor care vor să ducă lupta cea bună pentru Hristos. Şi am primit de la duhovnicul meu din Sfântul Munte Athos o icoană care avea o părticică din moaştele Sfântului Alexie. Şi am dat icoana la mănăstirea Căşiel, unde e o raclă cu foarte, foarte multe sfinte moaşte, păstrând doar o mică, mică bucăţică – a tăiat părintele de acolo – ca să păstrez şi eu ca binecuvântare din moaştele pe care le primisem de la duhovnicul meu.

Tot aşa s-au împărţit o mică parte din moaştele celor care au pătimit pen¬tru Hristos în închisorile comuniste. Şi părintele Serafim de la Căşiel mi-a dat şi mie într-o cutiuţă astfel de sfinte moaşte şi mi-a zis: „Primeşte-le, frate, cu evlavie, că uite, un preot ţinea în casă sfinte moaşte ale mărturisitorilor, fără să ştie cum îi chema, ştia doar că au pătimit pentru Hristos în închisoare; şi a venit la el o vrăjitoare, care locuia aproape de preot, şi i-a zis: «Părinte, îţi dau o sumă foarte mare (nu mai ţin minte, parcă trei sute de milioane de lei vechi, sau aşa ceva, oricum, o sumă foarte mare) – părinte, îţi dau suma asta de bani, numai scoate ce-ai primit în casă, că nu-mi mai merg deloc farmecele şi vrăjile!»”

Mi-a povestit un alt părinte duhovnic că avea un ucenic care voia neapărat să meargă la o vrăjitoare din aceasta care vindeca de toate bolile şi avea aşa-zisă clar-vedere, dar avea dar de la dracul, nu de la Dumnezeu. Şi părintele i-a zis: „Bine, dacă nu reuşesc să te conving să nu te duci, ia această raclă cu sfinte moaşte (i-a dat o răcliţă mică), ţine-o la piept şi du-te la vrăjitoare!” Şi s-a rugat părintele (nu-i asta o reţetă, să luăm sfinte moaşte la noi şi să mergem la vrăjitori, dar aşa s-a rugat părintele atunci) să se vădească înşelarea în care trăia vrăjitoarea respectivă, şi când a intrat credinciosul, marea vrăjitoare a început să ţipe: „Scoateţi-l afară! Scoateţi-l afară!”, pentru că o ardea, pur şi simplu, prezenţa sfintelor moaşte.

E adevărat, totuşi, că sunt cazuri când vrăjitoarele vin să se închine la sfintele moaşte. Dracul, în vremurile noastre, lucrează foarte, foarte parşiv. Şi vedeţi uneori în reviste, alteori în ziare, alteori la televizor, pe vrăjitoarea cutare, care zice că e regina magiei albe, care are tot felul de „binecuvântări”: de la Sfântul Munte Athos, de la Ierusalim, agheasmă din Iordan şi multe altele. Şi având aceste binecuvântări în casă, vrăjitoarele spun: „Uite, nu putem fi noi slujitoare ale întunericului!” Dar sunt! Pentru că, deşi ţin în casele lor icoane, agheasmă, cruci, totuşi duc oamenii pe calea înşelării.

Ar fi bine să luăm aminte la aceste criterii de cano¬nizare şi să cercetăm cu luare-aminte cele mai autorizate surse despre sfinţii închisorilor. Cum este, de exemplu, această carte despre Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor. Mă bucur că a apărut. Vă citesc doar un citat de pe ultima copertă a acestei cărţi, un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc: „Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe aceştia toţi, Maxim, Pascu şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi. (Adică i-ar canoniza, dacă ar putea.) Era oare unul mai bun ca celălalt? Toţi erau gata de moarte.” Şi subliniază părintele Arsenie asta, pentru că duşmanii lui Hristos, nemaiputând suporta mulţimea argumentelor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, spun: „Da, da, doar Gafencu a fost bun, ceilalţi n-au fost buni!” De asta părintele Arsenie zice: „Toţi erau gata de moarte, nu era niciunul mai bun decât celălalt! Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi aceştia, ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.”

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că vieţile noastre se vor schimba dacă vom putea să ne închinăm în biserică în faţa icoanelor acestor sfinţi! Să dea Bunul Dumnezeu să înţelegem câtă nevoie avem să cunoaştem vieţile adevărate ale unor astfel de sfinţi, chiar dacă că unii îi defăimează şi scriu lucruri mincinoase despre ei! De exemplu, sunt acuzaţi aceşti sfinţi cum că ar fi fost criminali legionari şi că ar fi făcut tot felul de fărădelegi. Dar nu au fost criminali… Duşmanii adevărului spun că părintele Ilie Lăcătuşu, care a fost membru al Mişcării Legionare, ar fi rămas neputrezit după moarte pentru că până la sfârşitul vieţii sale nu s a dezis de Mişcarea legionară. Şi există o fotografie cu părintele Lăcătuşu la vârsta bătrâneţii, salutând cu „Trăiască Legiunea!”, nu pentru că ar mai fi fost vie Mişcarea Legionară, ci pentru că a păstrat recunoştinţă acestei şcoli spirituale prin care a trecut.

Nu voi vorbi foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar nu pot nici trece sub tăcere ceea ce s-a întâmplat cu această mişcare, despre care părintele Arsenie Papacioc spunea într-o mărturie filmată: „Şcoala mea spirituală a fost Mişcarea Legionară”. Trăim o vreme în care televiziunile ne-au copleşit cu tot felul de filme cu legionari criminali, cu asasini, cu o sumedenie de cărţi în care se vorbeşte despre tot felul de asasinate – dintre care unele sunt pur şi simplu înscenări. Propaganda comunistă a încercat să-i rupă pe oameni de mărturia cea bună pe care au dat-o sfinţii închisorilor, invocând asasinatele legionare. Au fost asasini sfinţii închisorilor? Nu, nu au fost…! Valeriu Gafencu spune foarte frumos: „Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”.

De fapt Mişcarea Legionară a ajuns la măsura ei abia în închi¬sorile comuniste. Chiar dacă la începuturi au existat unele extreme şi unele acte mai dure, cum a fost asasinarea lui Duca, de exemplu… Nu există pădure fără uscături şi nu putea Corneliu Codreanu să inventeze o şcoală spirituală perfectă. Nu exista altă şcoală spirituală în afara Bisericii. Dar neamul românesc a avut oameni care, văzând perico¬lul comunist, şi-au asumat lupta jertfelnică pentru ţară şi pentru Biserică. Ion Gavrilă Ogoranu povestea, la un moment dat, cum a intrat el în Frăţiile de cruce – din care a făcut parte şi Valeriu Gafencu. Frăţiile de cruce erau alcătuite din elevi, erau o anticameră a Mişcării Legionare. Într-o noap¬te ploioasă, li s-a spus tinerilor care voiau să intre în Frăţiile de cruce că trebuie să se întâlnească undeva, depar¬te, pe un munte, într-un anumit loc. Şi exact când era vre¬mea mai rea, începuse ploaia, exact în noaptea aceea a fost fixată întâlnirea. De ce? Ca să se vadă, să fie încercată râvna celor care voiau să intre în Frăţiile de cruce. Şi spune Ion Gavrilă Ogoranu că mergea singur, prin ploaie, fiind vre¬me urâtă, şi nu ştia că se va întâlni şi cu alţii. Şi mergând, pe măsură ce se apropia de destinaţie, se întâlnea cu din ce în ce mai mulţi colegi şi, la locul de întâlnire, şi a dat seama că veniseră aproape toţi colegii lui. Adică fără să ştie unii de ceilalţi, toţi aveau râvna de a lupta pentru neam şi pentru ca mărturia creştină să nu fie su¬focată în România aşa cum fusese sufocată, pe exemplu, în Spania comunistă. Intrând în această mişcare, mai întâi în Frăţiile de cruce şi apoi în Mişcarea Legionară, unii oa¬meni au renunţat la păcate şi au pornit pe calea jertfei. Nu poate fi propusă însă astăzi Mişcarea Legionară ca un model de ieşire din impasul politic actual. Au existat, după 1989, tot felul de grupări aşa-zis legionare, grupări de tineri dezorientaţi, care au încercat să copieze idealul legionar purtând cămăşi verzi şi centură în diagonală, salutând cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi manifestând un spirit polemic neancorat în tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre.

În prefaţa acestei cărţi – Sfântul închisorilor – P.S. Andrei de la Alba Iulia zice foarte frumos: „De remarcat este că părintele Moise (de la Oaşa, cel care a îngrijit cartea – n.n.) a reuşit să scoată în evi¬denţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se deli¬miteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţio¬nând pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a făcut parte din Frăţiile de cruce, din elanul său pentru viaţa spirituală curată, fără compro¬misuri şi politicianisme, a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exa¬gerat şi mistic.” Şi în- tr-adevăr, au fost legionari care au văzut în Mişcarea Legionară strict o soluţie de salvare a ţării, o soluţie de ieşire din impasul politic al ţării şi atât. Au fost chiar legionari care, în loc să ducă viaţa cea bună în Hristos, în loc să ducă lupta împotriva patimilor şi a pof¬telor, strigau: „Mişcarea! Mişcarea! Mişcarea!”, dar tră¬iau în păcate, făceau greşeli foarte mari. Valeriu Gafencu a arătat că a ştiut să transfigu¬reze idealul legionar atunci când a ajuns în închisoare. De fapt, în închisori s-a înţeles rostul acestei şcoli spirituale care a fost Mişcarea Legionară…

P.S. Andrei observă că un fel de apologie a Mişcării Legionare în vremurile noastre este foarte periculoasă, pentru că ar împiedica tocmai canonizarea sfinţilor închisorilor. Valeriu Gafencu nu este sfânt pentru că a fost le¬gionar – membru al Frăţiilor de cruce de fapt, Valeriu Gafencu este sfânt pentru că a fost măr¬tu¬ri¬si¬tor al lui Hristos. Costache Oprişan nu este sfânt pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost mărturisitor al lui Hristos. Dar am auzit că în închisoarea de la Aiud peste 70% dintre deţinuţi au fost legionari. Acolo oamenii care au iubit neamul şi ţara au dat mărturia cea bună în faţa comuniştilor şi au ştiut să pătimească pentru Hristos în închisoare.

În zilele noastre, repet, ar putea fi pericu¬loasă orice propagare a ideologiei politice legionare; situaţia din ţară este cu totul alta şi soluţia spirituală este cu totul alta. De altfel, în anii de după revoluţie, când am cunoscut şi eu câţiva bătrâni legionari care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, soluţia pe care o aşteptau era „America, America! Să vină America să ne salveze! Să vină America să ne izbăvească!” Rămăseseră încă din închisori cu gândul acesta că americanii vor veni şi ne vor salva. Şi mulţi ani au trecut până când unii din ei au înţeles că de fapt comunismul, în ţara noastră, fusese impus cu ajutorul americanilor şi că, de fapt, situaţia României fusese rezolvată într-o afacere de familie ruso-americană, când americanii ne-au lăsat pe mâna ruşilor.

Nu cred că este de folos să fie reactivată Mişcarea Legionară. De altfel, cred că dacă ar fi trăit astăzi Gafencu, Costache Oprişan, şi dacă ar fi fost tânăr părintele Gheorghe Calciu, nu ar fi căutat o soluţie identică. Fiecare perioadă a istoriei are soluţiile ei. Ceea ce trebuie noi să facem însă este să luăm exemplu din mărturia pe care aceşti eroi ai credinţei au dat-o în faţa prigonitorilor, fie că unii au murit înainte de a ajunge la închisoare, fie că au murit în închisoare, fie că alţii au dat-o după ce au ieşit din închisoare.

Noi trebuie, fraţilor, să înţelegem că orice greşeală pe care o fac susţinătorii canonizării sfinţilor închisorilor poate fi fatală. Dacă se va trâmbiţa: „Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea”, pentru că mulţi dintre sfin¬ţii închisorilor au fost legionari, Dumnezeu nu va îngă¬dui ca aceştia să fie canonizaţi. Pentru că o ast¬fel de canonizare poate produce tulburare în popor.

În Rusia, de exemplu, mare tulburare a produs cano¬ni¬zarea ţarului şi a familiei ţariste. Deşi ţarul a făcut mi¬nuni, şi familia ţaristă a făcut minuni, totuşi, unii oameni, considerând că unele fapte ale ţarului – precum aşa-zisa abdicare – au fost mari greşeli, au afirmat că: „Biserica a greşit canonizându-i.” Şi, în sfârşit, chiar în ţara noastră a fost o anumită tulburare legată de canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare, pentru că a fost greu pentru oameni să înţeleagă că Ştefan cel Mare a murit în pocăinţă şi a ajuns sfânt.

De altfel, chiar şi părintele Arsenie Papacioc mărtu¬risea într-un interviu filmat: „A venit la mine un arhie¬reu să discutăm despre canonizarea Sfântului Ştefan şi am fost împotrivă.” Pentru că părintele Arsenie ştia cum, îna¬in¬te de 1989, comuniştii voiau canonizarea lui Ştefan cel Mare din motive pur politice. Văzând cum sârbii canoni¬zează atâţia voievozi, văzând cum ruşii canonizează atâţia întâi-stătători ai neamului lor, atâţia conducători ai neamului lor, partidul comunist român – ca să nu fie mai prejos românii – voia canonizarea lui Ştefan nu din motive duhovniceşti, ci doar pentru întărirea sentimentului naţional. Şi părintele Papacioc şi-a manifestat reticenţele faţă de asemenea criterii de canonizare. Numai că Dumnezeu a vrut ca robul Său, Ştefan cel Mare, să fie canonizat. Precum ştiţi, el a fost cinstit ca sfânt de către popor cu multă vreme înainte de canonizarea oficială.

Cred că dacă s-ar trâmbiţa prea mult că aceşti mărturisitori au fost legionari, nu s-ar face decât să se întârzie canonizarea lor sau, dacă vor fi canonizaţi, să se producă tulburare în popor şi unii oameni care au fost îndoctrinaţi de mentalitatea comunistă să spună: „Nu! Biserica gre¬şeşte, Biserica a căzut în rătăcire. Dacă i-a canonizat pe Gafencu şi pe Oprişan, nu mai vreau să fac parte din această Biserică!”. E nevoie deci de foarte mult discernământ. De fapt, o carte cum este aceasta, Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor, sau o carte cum este cea cu părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, ne arată care sunt faptele jertfelnice ale acestor mărtu¬risitori şi cum trebuie să-i urmăm. Canonizarea Sfântului Ştefan nu a venit repede. Repede a avut loc, de exemplu, canonizarea Sfântului Grigorie Palama, care a fost canonizat chiar de ucenicul şi biograful său, Sfântul patriarh Filothei Kokkinos. Aşa cum Sfântul Simeon Noul Teolog îl cinstea ca sfânt pe povăţuitorul său duhovnicesc, pe Cuviosul Simeon Evlaviosul, ba chiar îi făcea praznic la mănăstire an de an, aşa ar trebui noi să-i prăznuim pe sfinţii închiso¬rilor în inimile noastre.

Închei prezentându-vă câteva mărturii despre părintele Ilie Lăcătuşu. Părintele Constantin Galeriu: „Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi. Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare: să guste din taina Învierii, deci a nestricăciunii, şi a moştenirii vieţii de veci.” Părintele Arsenie Papacioc a spus aşa: „Eu am fost cercetat dacă să-l canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu, pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit. Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhului. Trebuie să mişte cineva. Dar este mai greu să-l sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru şi de nediscutat este că nu a putrezit şi că are mireasmă. A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele e sfânt). Dispuneţi o canonizare!”, a zis părintele Arsenie Papacioc.

La mormântul părintelui Ilie Lăcătuşu au venit arhierei şi au citit rugăciuni de dezle¬gare. Iar unul dintre aceştia, care avea reţineri faţă de sfin¬ţenia părintelui Ilie, după ce a venit şi i-a citit rugăciunea de dezlegare, crezând că trupul părintelui se va desface, va putrezi, va fi ţărână, văzând că trupul a rămas întreg, a căpătat evlavie faţă de părintele Ilie. De altfel au mai existat, în istoria Bisericii, unii oameni care au avut adversitate faţă de un sfânt, iar apoi i-au înţeles sfinţenia.

Există chiar o viaţă a Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva în care apar mărturii despre unii clerici care s-au opus canonizării sfân¬tului. Cei care aţi citit mărturiile acelea aţi văzut că unii dintre aceşti clerici au avut de pătimit foarte mult pentru împotrivirea lor. Şi tot aşa vor avea de pătimit şi clericii zilelor noastre care se opun canonizării sfinţilor închisorilor.

Ce e de făcut? Spun unii oameni din popor: „Nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor, pentru că se împotrivesc unii ierarhi care au pactizat mai mult sau mai puţin cu Securitatea.” Dar situaţia asta nu se întâmplă numai la noi în ţară. Şi în Rusia au fost ierarhi care au pactizat cu Securitatea, şi totuşi s-au pocăit şi au înţeles că sfinţii închisorilor pot fi canonizaţi. Aceasta este cea mai mare dovadă că ţi-ai înţeles greşeala. Da, ai pactizat cu Securitatea şi implicit cu diavolul, dar vrei să te ierte Dumnezeu, şi atunci îi cinsteşti pe robii lui Dumnezeu. Şi o astfel de canonizare ar fi cea mai mare dovadă de pocăinţă din partea celor care au greşit în perioada comunistă. Nu ne interesează statistici precise, cum există în Rusia, – câţi clerici au pactizat, câţi ierarhi au pactizat – nu lucrul acesta ne interesează! În Biserica Ortodoxă nu avem duhul judecării: „Uite-l! Să-l aruncăm la coş, să-l aruncăm la gunoi!” Nu! Noi, în biserică, vrem întoarcerea tuturor. (…)

Să înţelegem, iubiţilor, cât de mare este pocăinţa! Şi dacă până acum am avut îndoială faţă de sfinţenia măr¬tu¬ri¬si¬torilor din temniţele comuniste, să zicem: „Doamne, iartă-mă că i-am judecat pe robii Tăi, acum aju¬tă-mă să-i cinstesc în inima mea aşa cum se cuvine!” Astăzi să ne dăm seama că am greşit, şi de astăzi să ne ru¬găm ca Dumnezeu să rânduiască pentru ca robii Săi să fie canonizaţi şi să poată fi cinstiţi de întreaga Biserică. Amin!

Extras din carte „DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE”, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008.

Posted in Sfinţii închisorilor | 6 Comments »