Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine şi suflet

Posted by mihailmaster pe Decembrie 21, 2009

Fragment din „Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine şi suflet” de Pr. Prof. Ioan Chirilă.

Întâlnirea fundamentală dintre ştiinţă şi religie are loc în cunoaştere. Dacă progresul societăţii umane se circumscrie cunoaşterii ştiinţifice, trebuie avut în vedere că ritmurile suprasistemice care dau sensul demersului ştiinţific ţin ontologic de transcendent. Realitatea aceasta înţeleasă, va chema la dialog omul de ştiinţă şi teologul, pentru că miza dezvoltării societăţii umane necesită proiecte comune ştiinţă-religie, aplicaţii concrete ale potenţialului sacru în procesul devenirii umane. Şi pentru că demersul ştiinţei în lărgirea orizontului cunoaşterii produce efecte benefice şi poate tot atâtea efecte distructive, normarea morală a actului cognitiv se impune nu doar din perspectivă religioasă. Dezvoltarea socială durabilă necesită astfel un mod de gândire şi acţiune comun, unitar, un sistem etic invariant care să jaloneze însuşi sensul cunoaşterii, abaterile producând perturbaţia, criza, colapsul.
Un sistem etic în cunoaştere păstrează fiinţa, implicit societatea umană, în arealul normalităţii. Realitatea lumii nu este una doar ştiinţifică sau doar religioasă. Realitatea lumii este integrală. Cunoaşterea ştiinţifică nu exclude o altă ordine a realităţii, ci dimpotrivă o relevă, o evidenţiază necontenit. Relaţia dintre realitatea lumii şi normalitatea sa determină coordonatele devenirii umane, pe cele ale progresului social, înţeles ca re-ordonare a făpturii pentru devenirea sa întru asemănare . De aceea, mai înainte de a vorbi despre normalitatea socialului, reflectată în antropologia structurală, considerăm oportun să introducem o prezentare succintă a discursului antropologic biblic şi a modului în care privesc sau înţeleg Părinţii răsăriteni unitatea/realitatea integrală a creaţiei.
„Contemplarea culturii secolului al XX-lea este deopotrivă derutantă, paradoxală şi fascinantă. Din noaptea timpurilor s-au acumulat comori de înţelepciune şi cunoaştere şi cu toate acestea am continuat să ne ucidem între noi. Este adevărat că bogăţiile unei culturi sunt practic incomunicabile alteia” , dar prin structura lor alitheică revelans transcend autarhicul şi pecavitatea suficienţei de sine, nu sunt doar nişte simple structuri autonome. Iată de ce lansez întrebarea: Poate oare eradica corupţia şi amoralitatea făptuirii contemporane o uniformizare culturală? Este greu de răspuns în chip suficient, dar voi încerca să introduc un posibil răspuns invocând un pasaj biblic pe care îl numesc simplu ”accidentul Babel” , cultura poate fi receptată ca poziţionare a înţelegerii umane „de dinainte” de Babel, deci într-o zonă integrală de comunicare, într-o unitate de înţelegere, dar faptul înţelegerii este realizat de către om. De aceea propun acum motivul realizării unui anamnesis/co-memorare concret al corpusului antropologic creştin. Omul poate fi un răspuns, deşi tot el este cel care astăzi „contemplă” roadele culturii din secolul al XX-lea, el este cel care ca „subiect” cunoaşterea şi evaluarea realităţii. Numai că „Manifestul Transdisciplinarităţii” ne vorbeşte despre: nivelurile de realitate, terţul inclus şi complementaritatea, concepte care trebuie să fie receptate tot de către om, depinde însă din perspectiva cărei cunoaşteri o va face: din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice sau din perspectiva cunoaşterii prin credinţă . Iată motivul pentru care voi introduce în secţiunea de introducere un pasaj exemplificativ din Claude Lévi-Strauss, din Antropologia structurală, pentru a vedea că există o perspectivă teleologică comună celor două cunoaşteri, sau forme de realizare a cunoaşterii. Ar putea fi observat şi câmpul sinonimiilor formale, dar acesta ţine de semiotică şi nu doresc să-l abordez acum. Sesizez totuşi faptul că marele teolog român părintele Dumitru Stăniloae vorbea despre o posibilă epistemologie a credinţei, fapt care evidenţiază, după părerea noastră, în chip suficient aspectul complementar al celor două forme de cunoaştere. De aceea, voi afirma încă o dată faptul că între cele două moduri de realizare a actului gnoseologic există o relaţie organică şi că evenimentul cunoaşterii ştiinţifice ar trebui receptat ca un real constituent al revelaţiei naturale şi prin aceasta el nu ar mai avea tendinţa de autonomizare şi ispita de a se considera ca suficient de sine, ci ar păstra deschiderea continuă spre revelare / transcendere.

Lucrarea întreagă o puteţi descărca AICI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: