Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Mircea Vulcănescu – Pascalia şi nedumerirea ortodocşilor

Posted by mihailmaster pe Martie 6, 2010

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” Al. Lăpuşneanu.

Religia şi credinţa sunt pentru popor, iar nu poporul pentru religie. Credinţa şi ideea religioasă izvorăsc din revelaţia dumnezeiască, venită nouă prin Iisus Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, precum şi din necesitatea sufletească ce este înnăscută în cutele cele mai ascunse ale firii omului, dornice de hrana cea divină. Istoria ne-a dovedit că o credinţă cu greu se schimbă, iar poporul identifică credinţa lui cu însuşi scopul existenţei lui pământeşti. De aceea, când Sinodul Român, la 24 ianuarie [1929], a decis revenirea asupra vechei sărbătoriri a Paştelui, s-au născut, în sânul Bisericii creştine Ortodoxe autocefale Române, nedumeriri şi neînţelegeri, care, prin natura lor, prezintă seriozitate, nu atât prin latura lor religioasă, cât cea politică. Istoria ţării noastre şi-a scris visul ei de aur cu ajutorul cel nepreţuit al unităţii noastre de credinţă, confundându-se adesea ideea de stat cu cea religioasă. Domnii noştri au luptat atât pentru ţară, cât şi pentru „creştinătate”. Deci, ideea de stat mergea mână în mână cu cea religioasă. Astăzi, ne-am pus noi înşine ţara pe două tărâmuri. Credincioşii se împart în treizeci şi unu martişti şi cinci maişti. Chestiunea schimbării Pascaliei nu este numai o neînţelegere ,,popească”. Biserica creştină Ortodoxă din întregul Orient şi-a fixat, din primele veacuri ale creştinismului (Sinodul de la Niceea, 325 d.Hr.), modul de a serba Sfintele Paşti. Iar o tradiţie de peste 1600 ani a fixat data sărbătoririi Paştelui după sărbătorirea paştelui evreiesc. Paştele sărbătorindu-se la 31 martie, rezultă că anul acesta Paştele creştin să se serbeze înaintea celui evreiesc. Lucrul acesta, însă, în întreaga Basarabie şi în multe părţi din Moldova, a creat mâhniri şi neînţelegeri în inimile creştinilor, care considerau ca lege că niciodată Paştele creştinesc să nu cadă înainte de cel evreiesc. În economia religiei creştine ortodoxe, tradiţia are aceeaşi importanţă şi sfinţenie ca şi hotărârile sinodale, care au fost scrise. Prin hotărârea fixărei datei Sfintele Paşti la 31 martie, tradiţia Bisericii creştine Ortodoxe a fost călcată. Şi, dacă am ţine seama numai de aceste două considerente — dezbinarea în tabere a locuitorilor ţării, cei cu stil vechi şi cei cu stil nou, precum şi nerespectarea Sfintei Tradiţii —, totuşi, ar fi îndestulător ca forurile noastre bisericeşti să-şi plece urechea şi să ia aminte la învrăjbirea care ne aşteaptă. Mulţi dintre noi vor zice ca această chestiune nu se poate cunoaşte mai bine decât de clericii noştri şi de către autoritatea noastră supremă în materie religioasă, care este SfântulSinod. Lucrul aşa ar fi, însă religia noastră creştină denumeşte cu expresia Biserica nu numai clasa conducătoare clericală — cu tot cortegiul ei ierarhic —, ci, prin cuvântul Biserica se înţelege tot poporul, cler şi mirean, care se închină unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi practică şi profesează una şi aceeaşi credinţă. Prin urmare, o chestiune atât de importantă, ca cea a schimbării datei Sfântului Paşti, nu poate fi tratată numai pe baze pur ştiinţifice şi numai de către chiriarhii noştri, ci trebuie a lua în seamă şi alte considerente, ca: practica de până acum a Bisericii noastre creştine Ortodoxe, susceptibilitatea poporului în materie de schimbare a unui obicei devenit o lege, simbolul Învierii Domnului, care se aseamănă cu venirea primăverii celei înfloritoare — anotimp ce semnifică înflorirea şi răspândirea creştinismului asupra păgânismului şi a lumii întregi etc. În articolele ce vor urma, vom vedea motivele pe care se bazează SfântulSinod de la 24 ian[uarie] a.c., în hotărârile luate şi motivele pe care se întemeiază susţinerea rămânerii sărbătoririi Sfintele Paşti tot la data de 5 mai, împreună cu Orientul creştin ortodox. Biserica noastră se conduce, până la mucenicie, de lumina adevărului şi de steaua intereselor superioare ale majorităţii poporului român.

Pastorala de la 7 februarie a Sfântului Sinod

Este un lucru ştiut şi pentru care toată lumea este de acord că, dacă Orientul creştin nu ar fi îndreptat vechiul calendar iulian, am fi ajuns să avem, peste câteva milenii, iarna vara şi vara iarna. Împăratul Iuliu Cezar, la anul 46 a.Hr., puse pe învăţatul astronom al timpului, Sosigene, să-i calculeze valoarea exactă a anului tropic. Acesta socoti ca anul tropic este de 365 zile şi 6 ore. Iar pentru uşurare, hotărî ca anul civil să se socotească ca având 365 zile, iar diferenţa de 6 ore să se adauge la fiecare trecere de 4 ani, ca făcând împreună 24 ore, adică, o zi. Prin urmare, la fiecare 4 ani tropici, anul civil să se socotească ca având 366 zile, denumindu-se, astfel, an bisect. Calendarul iulian a fost admis de Biserica creştină la anul 325, în Sinodul de la Niceea, din Bitinia.

Învăţatul Sosigene, însă, nu a socotit exact anul tropic, căci, acesta nu are 365 zile şi 6 ore, sau 365 zile 25 sutimi de zi, cum calculase el, ci, adevăratul an tropic, socotit exact, are 365 zile şi 242 256 fracţiuni de zi. Deci, ceva mai puţin decât anul din calendarul iulian… Oare, în materie religioasă pe lângă credinţă, nu trebuie să fim conduşi de acelaşi elementar bun-simţ şi de aceeaşi perspicacitate a lucrurilor? Iar tot în materie de religie, cine este oare mai presus, adevărul ştiinţific sau adevărul religios? Sa vedem, acum, dacă schimbarea Pascaliei era tot aşa de îndreptăţită ca să se facă. Începutul secolului al IV-lea după Hristos era foarte mult frământat de diferite dispute dogmatice, care aveau loc în sânul Bisericii creştine, ceea ce dădea naştere la multe erezii şi depărtări de credinţa cea adevărată a religiei creştine. Pentru a se combate aceste erezii, Împăratul Constantin cel Mare, dornic sa ia şi alte hotărâri pendinte cu Biserica, convocă un Sinod Ecumenic la Niceea, în Bitinia, pe la anul 325 d. Hristos. La acest Sinod, luară parte 318 Sfinţi Părinţi ai întregii Biserici creştine Ortodoxe, deci, şi Apusul, care nu era încă rupt de Răsărit. Acest Sfânt Sinod Ecumenic, pe lângă alte multe chestiuni ce-a avut de discutat, a hotărât, cu privire la data Paştelui, că această sărbătorire trebuie să cadă: în prima duminică după prima lună plină ce vine după echinoxul de primăvară (21 martie)… În Pastorala către popor de la 7 februarie a.c., a Sfântului Sinod, se spune că, dacă am serba Sfintele Paşti la 5 mai, ,,s-ar calca hotărârea şi practica întregii Biserici, după care, Sfintele Paşte nu se pot trece, spre serbare, dincolo de 25 aprilie”. Dar, nu e mai puţin adevărat, deoarece 5 mai, stil nou, cade, pe stil vechi, tocmai între 22 martie şi 25 aprilie, necălcându-se astfel cu nici o iotă hotărârea SfântulSinod de la Niceea, Paştele, după stil vechi, căzând, anul acesta, la 21 aprilie. Tot Pastorala Sfântului Sinod, vorbind despre ,,încurcăturile” ce ar rezulta, în cazul de s-ar serba Sfintele Paşti la 5 mai, zice: ,,În primul rând, bunăoară, ar fi trebuit să se prelungească mâncarea de carne peste jumătatea lunii martie, luându-i din ea 17 zile pentru dulce, ceea ce nu s-a întâmplat până acum în Biserica Ortodoxă”. Concluzia ce se trage este falsă, deoarece şi premiza pusă este tot falsă. Serbând Paştele pe stil vechi, 21 aprilie, şi Postul Paştelui va începe pe stil vechi. Nu va zice nimeni, cred, ca să avem Învierea la 5 mai, stil nou, iar Postul de 7 săptămâni să-1 începem la 17 martie, ci, la 5 mai, stil nou, corespunzându-i, pe stil vechi, Paştele de la 21 aprilie, Postul va începe cu 7 săptămâni în urmă, adică, la 4 martie stil vechi, deci, fără a lua lunii martie 17 zile pentru dulce, după cum spune Pastorala Sfântului Sinod. Cum că se poate lucrul acesta, avem exemplul Bisericei noastre surori din Grecia, care a îndreptat calendarul iulian, însă rânduiala Pascaliei a lăsat-o tot pe cea veche şi care este în conformitate cu hotărârile Consiliului celor 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea. Mergând mai departe, spre altă ordine de idei, observăm că o practică creştină de peste 16 veacuri a stabilit ,,obiceiul” sau tradiţia ca, întotdeauna, Sfintele Paşti să cadă după serbarea paştelui evreiesc. Tradiţia este cuvântul nescris, rămas nouă de la Mântuitorul Iisus Hristos, şi care ne-a fost transmis prin Apostoli şi ceilalţi Sfinţi Părinţi. Mântuitorul nu a vrut să facă mai multe partizi religioase sau mai multe şcoli, ci o singură religiune, pentru toţi. De aceea nu a însărcinat pe Apostoli să scrie, ci să înveţe; aşa că, predica verbală este anterioară Scripturii. Chiar şi în Vechiul Testament, Scriptura şi Tradiţiunea subzistau împreună, iar Mântuitorul nu a recunoscut numai Legea şi Profeţii, dar şi Tradiţiunea dogmatică a sinagogii. Aşa că, în economia religiei noastre creştine Ortodoxe, Sfânta Tradiţie se bucură de aceeaşi cinste ca şi Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, când ne învaţă să respectăm Tradiţia, zice: ,,Fraţilor, staţi şi ţineţi învăţăturile, care le-aţi auzit, ori prin cuvântul, ori prin scrisoarea noastră”. Prin urmare, dacă Tradiţia — practica de veacuri, an de an, a aceluiaşi lucru — a hotărât şi a întărit un obicei, oare cine suntem noi, ca tocmai astăzi, în anul de la Hristos 1929, să stricăm această orânduire, devenită lege şi cu indiferenţă să afirmăm că nu e nici o crimă religioasă sau de conştiinţă dacă orânduim sărbătorirea Sfintele Paşti înainte de paştele evreiesc şi nu după acesta?

Cuvântul, anul 1929.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: