Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Damian Stănoiu – Necazurile părintelui Ghedeon din pricina schimbării calendarului

Posted by mihailmaster pe Martie 23, 2010

Damian Stănoiu, „Necazurile părintelui Ghedeon”.

Damian Stănoiu (n. 1893, Dobrotineţ, Argeş – d. 1956). Şi-a scris şi tiparit opera în perioada interbelică. Imediat dupa sosirea bolşevicilor s-a abţinut cu îndărătnicie de la orice formă de exprimare publică. Aşadar, chiar dacă superiorii săi ecleziali şi-au încruntat sprînceana, ducînd sancţiunile pîna la răspopire, ieromonahul Damian nu L-a tradat nici o clipa pe Hristos, „spunîndu-le vrăjmaşilor Săi taina Sa”, aşa dupa cum înfricoşător rosteşte rînduiala împărtăşaniei.

Mai jos am postat pentru cititorii noştri, un capitol din romanul „Necazurile părintelui Ghedeon”, semnat de Damian Stănoiu, în care autorul prezintă  cu umor, dar şi cu mult adevăr, realitatea tragică, necazurile şi neînţelegerile pe care le-a avut de suferit bieţii ţărani români de pe urma îndreptării calendarului.

ÎN ACEST CAPITOL SE VEDE CÎTE NECAZURI A TRAS PĂRINTELE GHEDEON DIN PRICINA ÎNDREPTĂRII CALENDARULUI

Un trai ca acesta, fără alte supărări decît cele pricinuite de neînţelegerea lelii Smaranda cu Costică şi cu Nistor, adăugă încă o porţie de grăsime la trupul cuviosului Ghedeon. Astfel că, pe la mijlocul lui septembrie, cam şapte luni do la venirea cuvioşiei-sale în Scaieţi, purta pe picioare, fără puţin lucru, nouăzeci de kilograme. Acuma nu-şi mai ridica picioarele în laţuri, ci le urca pe capul patului, lăsîndu-le să atârne de la genunchi în jos. mirat că nu i-a venit mai de mult această idee. Ca să mai slăbească o ţîră, începu iar cu plimbările, de astă-dată mai dese şi mai lungi, dar luă seama că, cu cît umblă mai mult, cu atîta ii creşte şi pofta de mâncare şi se hrăneşte şi mai vîrtos. Văzîndu-l că gîfîie cînd se scoală de jos, lea Smaranda îi zicea ele la inimă :
— Părinte, eu cred că magaroanele alea ta îngraşă, că prea mănînci fără socoteală. Doamne fereşte să faci. osînză la inimă, că te-ai dus pe copcă…
Cuviosul îi răspundea nepăsător: Mă rog, dacă e cu voia lui Dumnezeu să mă îngraş, de ce să mă împotrivesc eu, nevrednicul şi păcătosul ? Că o să vie ca mîine vremea să mă întorc iar la ciorbă de cartofi necurăţaţi şi de ştevie bătrînă… şi atunci să am de unde slăbi.
Dar baba sărea în sus.
— Te mai duci sfinţia-ta la mînăstire ? ! Mă prinz că nici cu şase boi nu te mai scoate din Scaieţi!

— Cu şase boi n-o să mă scoată… dar c-o hîrtie de la mitropolie, pe fuga !

— Hei, că parcă mitropolitu se gîndeşte numai la Scaieţi şi la popa Ghidion, că altă treabă n-o fi avînd.

Şi cuviosul îi da înainte cu macaroane, cu ouă proaspete prăjite, cu pui fripţi şi tăvăliţi prin usturoi şi cu mîncări gătite numai în unt. Grija slăbirii o lăsa în seama Celui-de-sus, care, după cum l-a scăpat de uscăciunea cea mai dinainte, îl va ajuta şi acuma sa nu treacă prea mult măsura potrivită. E drept că nu făcea rugăciuni pentru aceasta; dar avea încredere în judecăţile Domnului.

Şi nu s-a înşelat deloc părintele Ghedeon. Căci necazuri mari şi neaşteptate au venit să-i tulbure viaţa tihnită pe care o ducea în gospodărioara lui. Aceste necazuri nu i-au venit nici de la Dumnezeu, nici de la enoriaşi, nici de la baba Smaranda şi nici de la lighioanele pe care le ţinea la uşa casei, ci tocmai de la capii cei mari ai religiei. Aceştia, băgând ei de seamă, cam tîrziu sau cam devreme, bine nu se ştie, că a rămas calendarul în urmă şi deci e nevoie să-i mai facă puţin vînt de la spate, au dat poruncă straşnică şi cu temei ; după 30 septembrie nu vine 1 octombrie, ci 14 octombrie ! Cuviosul Ghedeon a rămas nedumerit. în faţa unei astfel de porunci. Dacă e întîi, cum o să fie 14 ? se întreba el. Baba Smaranda la fel. A citit cuviosul şi a răscitit porunca mitropoliei de nenumărate ori, şi în gînd şi tare ca să audă şi baba, dar nu-i intra în cap cu nici un chip; nici lui şi nici babei. Scria acolo că se învîrteşte pământul împrejurul soarelui, că din această învîrteală au mai scăpat nişte minute şi nişte secunde nepuse la socoteală, din care pricină calendarul a rămas cu treisprezece zile în urmă. În faţa acestor temeiuri pe care se sprijinea porunca mitropoliei, Ghedeon venea, cu ale lui,
— Mai intîi şi mai intîi, zicea sfinţia-sa, învăţatul acela care a ticluit călindarul, dacă ştia că nu-i tocmai priceput la socoteli, trebuia să fi lăsat pe altul cu mai multă ştiinţă să-l facă. Al doilea, ce-i dacă a rămas în urmă ? Şi dacă într-adevăr a rămas, pe ce se cunoaşte ? Iar unde nedumerirea creştea mai mult era acolo cînd îşi punea această întrebare : Dacă greşeala a fost descoperită mai
demult, pentru ce n-au îndreptat-o atunci, şi şi-au găsit tocmai acum să turbure lumea ?…
— Să ştii de la mine, părinte, că nu e lucru curat la mijloc !… zicea lea Smarandla, fiind şi ea de aceeaşi părere.
Bănuiala ei încolţea o clipă şi în sufletul călugărului; dar numai o clipă, căci n-ar fi fost el în stare să creadă zvonurile care spuneau că vlădicii ţării au fost muiaţi de catolici… să schimbe religia. Totuşi nu putea pricepe lămurit ce anume i-a făcut „să zăpăcească poporul pentru nimica toată !” Şi lucrul ăsta îl chinuia aşa de mult, încît simţea că a început să… slăbească.
Dar porunca mai spunea că preoţii sunt datori să lămurească pe creştini pentru care pricină se dă calendarul înainte, şi cum el nu ştia în ce chip, căci însuşi era în neştiinţă, s-a gîndit, ca un om înţelept, că nu strică să mai întrebe şi pe alţii. Cel mai în măsură să ştie îl socotea părintele Ghedeon pe preotul Victor de la Vadu Racilor. Dar cînd să plece spre el, îi sosi vestea că s-a împlinit proorocia lui moş Ghiţă Fundulea, adică plecase ca să nu-l apuce ploile de toamnă. Cuviosul n-avu încotro şi se duse la Cioceni, la popa Niţă. Acesta tocmai venise de la un aldămaş şi era foarte voios să stea de vorbă…
— Ce zici, cinstite părinte ?
— Moşule, eu am credinţa că, chiar dacă e lucru curat ca basmaua, vreo încurcătura tot trebuie să fie la mijloc… Acuma să zicem ca ăi mari, ai noştri, că se-nvîrteşte pământul… fiindcă de lucrul ăsta am auzit şi eu şi în şcoala primară şi în siminar, că am p-ăl cu patru clase, dar, mă rog, ce-are a face învîrteala pămîntului cu hîrtia aia pe care o lipeşti în perete ?.., Mă rog : pâmîntul cu treaba lui, călindarul cu a lui!… Spun ei acolo cum devine amestecătura asta… dar eu nu înţeleg, să-mi tai gîtul ! Am să iau într-o zi, poate chiar mîine, hîrtia de la mitropolie, ş-am să mă duc cu ea la învăţător, să vedem el cum o descurcă… Că eu toate le-oi mai înţelege, dar un lucru nu-mi intră în cap: cum să rămîie călindarul în urmă cu treisprezece zile? Pe ce să cunoaşte, mă rog ?… S-au luat şi arhiereii noştri după astronomii ăia care citesc în stele… dar rău au făcut… că ăia sunt nişte mincinoşi şi jumătate! Să crează ei că sunt în stare să ştie în câtă vreme se învîrteşte pămîntui… dacă s-o fi învîrtind! Că astfel de lucruri, după cum spune Evanghelia, sunt la oameni cu neputinţă, şi numai la Dumnezeu cu putinţă… Ş-apăi, auzi neruşinaţii! să mai puie la socoteală şi minutele… ba încă şi secundele! Şi asta, să ştii de la mine, c-o fac ei numai şi numai ca să crează lumea că sunt tari în socoteli… şi că ţin lucrurile din scurt… Că altceva, mă rog ce i-ar face să turbure mii şi milioane de oameni pentru minutele şi pentru secundele lor ? La urma urmei, eu judec lucrurile după mine… şi le judec bine… că niciodată nu-mi bat capul cu mărunţişurile. Am să dau 19 lei şi 50? Poftim, domnule, ori nene, ori frate, cum i-oi zice, hîrtia d-un pol ş-am isprăvit daravera! Am de primit 50 de bani peste un pol — ori peste doi? Dă-mi hîrtia şi nu mai umbla cu fleacurile! Ce trebuie să-ţi mai baţi capul cu gologănaşii? mai ales acuma, cînd n-au nici o valoare. Ascultă-mă, cuvioase: eu, să am o putere, aş prinde pe toţi hoţii ăia de astronomi şi aş da poruncă să-i bage la răcoare. Şi ca să venim la vorba noastră, nici nu s-a dat porunca bine! De, mă rog, cum şi-or fi închipuit ăia mai mari ai noştri că am să fac eu pe Stan ori pe Bran să creadă că la 1 octombrie e 14, adică Cuvioasa Paraschiva, iar la 13 octombrie e 26, adică Sfîntui Dumitru?! Păi orbi or fi ei sa m-asculte? C-o să-mi arate cu deştiu pe calendar ş-or să zică: uite, părinte, aicea spune întîi,-nu paişpe!… Da” ştii cum mi-am făcut eu planul ca să ies din încurcătură? Cînd m-or întreba enoriaşii mei ce s-aude cu calendarul, am să le spui că pînă acum sunt numai vorbe… iar la 1 şl la 14 ale lui octombrie, am să mă fac bolnav… ca să nu slujesc nici pe stilul vechi, nici p-ăl nou… facă-mi sfinta Paraschiva ce-o vrea… că eu nu sunt cu nimic, vinovat… Şi numai după ce-or auzi şi ei ce s-au făcut în alte părţi şi s-or mai da lucrurile pe brazdă, am să ies şi eu în drum ş-am să le spui : „Aşa e, tată !”
Cuviosul Ghedeon n-auzi de la popa Niţă mai mult decît ştia şi el, iar planul acestuia nu-l găsea bun de urmat; aşa că se duse la părintele Mitrache. Parohul din Vălureni îi spuse că a citit porunca mitropoliei şi a înţeles de acolo că s-a hotărît să se dea calendarul cu 13 zile înainte. Dacă e bine sau rău, de ce s-a făcut această schimbare acum şi nu mai demult, el n-are să-şi bată nici capul lui, nici p-al credincioşilor săi. Că pentru preoţi şi pentru poporul binecredincios, porunca mitropolitului sau a episcopului e mai sfîntă decît ordinul generalului pentru armată. Ţi-a spus că-i aşa? Aşa este! Ţi-a poruncit să faci aşa? Aşa să faci ! Cîrmeală în dreapta ori în stînga nu mai încape.
— Aşa că eu, pe ziua de 1 octombrie rup 13 foi din calendar şi fac slujba cuvioasei Paraschiva. Dacă m-or întreba enoriaşii ce treabă e asta, am să le spui că aşa e porunca de sus. Cine m-o asculta, bine; cine nu, urle pînă s-o lua şi ei după ceilalţi, că altceva n-am ce face. Ca să te apuci să lămureşti pe nişte oameni simpli, cum spune porunca, mai rău încurci lucrurile…
— Aşa am să fac şi eu! zise Ghedeon mulţămind părintelui Mitrache pentru bunăvoinţă.
Dar nu se depărtă mult de gospodăria acestuia şi găsi că planul părintelui din Matiţa-Vălureni o fi bun pentru această parohie; pentru Scaieţi însă, nu. Popa Mitrache slujea în acelaşi sat de treizeci şi cinci de ani în şir, barba şi părul îi încărunţiseră acolo unde era cinstit şi ascultat de toţi, astfel că-i dă mîna să zică: „aşa e porunca, aşa fac !” Dar el, ieromonahul Ghedeon, care n-avea decît şapte luni în Scaieţi, necunoscut bine de enoriaşi, fiindcă n-avusese mare atingere cu ei, cum ar putea să facă la fel? Cine o să-l asculte? Enoriaşii au să-i ceară lămuriri şi el e dator să le dea.
Tot gîndind astfel, părintele Ghedon ajunse în Ghiocei şi se duse de-a dreptul la popa Mişu. Întâmplător acesta era acasă şi foarte bucuros să stea cu el de vorbă. Cuviosul îi povesti necazul ce-l poartă pe drum şi părintele Mihai, om cu şcoli înalte, îi lămuri una cîte una toate pricinile pentru care sfîntul Sinod, în înţelegere cu capii altor biserici, a hotărât să dea calendarul cu 13 zila înainte. Ieromonahul se lăsă încredinţat, şi mulţumi preotului din Ghiocei din toată inima, iertîndu-i, în gîndul lui, toate faptele de care, pe drept sau pe nedrept, era învinuit de lume. Apoi se întoarse la Scaieţi cu mai mult curaj de cum plecase.
Cu ajutorul desluşirilor primite la Ghiocei cuviosul încercă mai întîi să schimbe părerea lelii Smarandei: dar baba se uită urît la el şi-şi făcu cruce. Încercă şi cu dascălii, la fel; cu epitropii, tot atît. De ceilalţi săteni se feri să aducă vorba, lăsîndu-i pentru ziua de 1 octombrie, cînd avea să le citească şi porunca mitropoliei.
În această zi (1 octombrie stil vechi) nu făcură cinste cuvioasei Paraschiva decît el şi cu dascălii. Tot satul se adunase în răscrucea de la domnul Nae băcanul şi cîrtea, care mai de care, împotriva mitropolitului şi a preotului că ,,s-a găsit, tocmai el, călugăr, să le strice religia”. După ce isprăvi slujba la biserică, ieromonahul îşi luă curajul şi se duse în răscruci. Scaieţenii ascultară hîrtia Sfintei mitropolii, ascultară şi lămuririle pe care preotul. li le dădu, aşa cum înţelesese el de la popa Mişu, dar nu pricepură mai nimic. Unii din ei se închinau întruna, minunîndu-se ca de un lucru grozav de primejdios; iar alţii strigau în gura mare că ,,popii au luat bani de la catolnici ca să ne strice religia”…
— Pot să fac jurămînt într-o mie de biserici că n-am pus mîna în viaţa mea pe vreun ban catolicesc! se apără cuviosul, amărît peste fire.

— Sfinţia-ta n-ai fi luat, dar s-au învîrtit alţii mai cu putere, şi ăia dau poruncă să faci cum zic ei, dar nu trebuie să te iei după porunca lor şi să ne strici legea, că zici că eşti călugăr de la sfînta mînăstire! săriră ei cu gura.
Ghedeon îşi aduse aminte de cuvintele popii Mitrache şi vru să le mai spună că la preoţi e ca şi la militari: a primit poruncă, trebuie să. i se supună, chiar dacă în judecata lui ar găsi că nu e bună; văzîndu-i însă atît de porniţi, nu mai stărui. Şi nu mică-i fu mirarea, ba era cît p-aci să rîdă, cînd auzi oameni care nu-şi mai fac cruce de creştin, spuind în gura mare că la 14 octombrie, pe stilul vechi, au să se ducă la biserică… ,,şi să poftească popa să nu facă slujbă, dacă-i dă mîna !” Dîndu-şi seama de neputinţa lui de a-i face să înţeleagă măsura celor mari şi să se potolească, monahul plecă mîhnit dintre ei, pizmuind învăţătura şi darul de a vorbi al părintelui Mişu. Pe seară, însă, cînd primi vestea că acesta nu numai că n-a fost înţeles şi ascultat de enoriaşii lui, dar era cît pe-aci să fie bătut, dacă nu săreau jandarmii, judecata i se opri în loc şi nu ştiu ce.să mai creadă.
— A venit vremea d-apoi, lea Smarandă ! zise el oftînd şi mîngîind cotoşmanul.
— Asta era să ţi-o spui eu din ziua cînd am auzit că se schimbă călindarul ! oftă baba moţă-ind pe prispă.
Din ziua aceea cuviosul Ghedeon nu s-a mai arătat în răspîntii. Numai cînd îl vizita cineva şi aducea vorba de calendar, încerca şi el să-1 lămurească. În zadar însă. Nimeni nu-i da crezare. În ziua de 13 octombrie, stil vechi, a slujit pentru Sfîntul Dumitru numai cu dascălii; iar în ziua următoare, fiind Cuvioasa Paraschiva. a ascultat de lea Smaranda şi a trimis pe cîntăreţi să deschidă biserica, să toace şi chiar să citească utrenia singuri, fiindcă el se „îmbolnăvise” de boala părintelui Niţă de la Cioceni. Faptă bine cugetată, căci a venit mulţime de scaieţeni şi negreşit că ar fi făcut gălăgie, ba poate şi mai mult, dacă găseau biserica încuiată.

Lucrurile au mers o vreme aşa încurcate. Scaieţenii bîrfeau în răspîntie, iar preotul urma cu slujba după stilul cel nou. N-a încercat nimeni să-l împiedece, aşa cum s-a întîmplat în alte sate, deşi glasuri n-au lipsit nici aici să se ridice. L-a păscut însă nenorocul pe bietul ieromonah, căci a găsit cu cale să asculte tocmai acum în fierberea asta de îndemnurile călugărilor de la mitropolie, şi să se tundă franţuzeşte, aşa cum şi ei se tunseseră din poruncă înaltă. Cînd îl văzură scaieţenii cu părul scurtat, cu barba ,,potrivită” şi cu pălăria tare pe cap, căci acum nu mai mergea potcapiul, la un gînd se găsiră cu toţii: popa s-a dat cu catolicii! ..Căci altfel — îşi ziceau ei — ce l-a făcut să se ferchezuiască aşa şi să-şi puie gioben în cap?!” Şi supăraţi peste măsură, se duseră grămadă la el acasă.

— Părinte Ghidioane, zise fostul epitrop, una şi cu una fac două: nouă popă catolic nu ne trebuie în satul nostru.
Ieromonahului îi veni ameţeală.
— Ce vorbă mai este şi asta ? întrebă el, rezemîndu-se de peretele casei.
— Cum ce vorbă e?! Prea ne crezi proşti, părinte Ghidioane ! Ce-ţi închipui sfinţia-ta, că noi sîntem orbi şi nu vedem ce faci? Ai venit aicea priot după legea veche adevărată… şi-acuma te-ai tuns şi ţi-ai pus gioben, aşa cum au catolnicii…
Părintele Ghedeon nu-şi putu stăpîni rîsul, din care pricină îi şi auziră urechile:
— Rîde hoţul… că-i vine…
— Păi bine, oameni buni, dumneavoastră n-aţi mai văzut preoţi d-ai noştri tunşi şi cu pălărie tare pe cap?
— Foarte bine, am văzut şi nu unu, ori zece, sute am văzut ! Dar ăia s-au tuns mai înainte; pe cîtă vreme sfinţia-ta ai stat toată vara, cît a fost lipărul de zăduf, cu părul mare şi cu potcap… ş-ai găsit să te tunzi şi să-ţi pui pălărie taman acuma cînd vine iarna, şi în zorul ăsta cu stilul, în care fierbe lumea…
Dîndu-şi seama cum stau lucrurile, părintele nici n-a mai rîs şi nici n-a mai încercat să-i scoată din păreri, ci le-a răspuns resemnat :
— Bine, dacă dumneavoastră credeţi aşa, aşa să fie. Eu mi-oi strînge lucrurile şi mîine la ziuă nu mă mai vedeţi în Scaieţi.
Atunci le-a mai venit judecată la cîţiva, şi aceştia au încercat să împăciuiască lucrurile, dar n-a fost chip din pricina gălăgioşilor care n-aveau nici în mînecă nici în clin cu biserica. Aceştia strigau fără oprire :

Ducă-se la catolicii lui, că nouă nu ne mai trebuie !

Cînd rămase numai cu baba, Ghedeon oftă de la| inimă şi se aşeză pe pat, cu mîna la falcă. Smaranda, de supărată ce era, nu-şi mai găsea astîmpăr.

— Părintele, părintele, cin’ te-a pus la cale, măiculiţă, să te tunzi şi să-ţi cumperi gioben?! Că dacă ai fi stat aşa ca pînă acuma, n-ar fi avut nebunii ce să zică… De, cum o să pleci sfinţia-ta la mînăstire şi să laşi sătişorul fără priot?… Că ne învăţasem amîndoi, că tot eram şi eu amărîtă p-astă lume… şi trăgeam nădejde să mă îngropi şi să-mi faci soroacele, că nepoţii mei nu se gîndesc ei la mine cît mă tîrăsc pe picioare… dar după ce-oi muri?

— Lasă, lea Smarando, îi răspunse monahul cu milă, că rostul meu adevărat e la mînăstire, nu p-aicea, la sat. Nu vezi dumneata că e vrerea lui Dumnezeu la mijloc ca eu să mă duc unde mi-a fost scris? Dumneata ai să stai aşa cum ai stat şi pînă a nu fi la mine, iar eu am să te pomenesc, şi cît ăi mai trăi şi după ce-i muri.

— Da’ ce ai să faci, măiculiţă, la atîtea orătănii ? Cum o să le duci sfinţia-ta ?

— Am să le vînd pe toate, lea Smarando, chiar pînă în seară, că la mînăstire dacă le-oi duce, mi le înhaţă părintele stareţ. O să iau cu mine numai pe Nistor şi pe Costică.
Baba tresări.
—Ba să faci bine să iei numai javra, iar pa dracul de cotoi să-l laşi aici… că nu e bine să treci peste apă cu pisica. Uite, îmi calc pe inimă şi-l iau la mine, numai pentru bunătatea sfinţiei-tale… că dac-aş ţine seamă de cît necaz mi-a făcut spurcăciunea Necuratului, mai bine l-aş strînge de gît să moară, decît să-l duc la casa mea.
Dar părintele Ghedeon se apucase să-şi cureţe cufărul, ca să aşeze bagajul, şi nu mai asculta ale babei. Aceasta privea la el cu ochii înlăcrimaţi, şi cînd monahul se lăsă cu capul în jos şi-i văzu ceafa rasă, nu se putu ţine să nu-1 întrebe:
— Cînd te-or vede la mînăstire aşa chel, ce-or să zică părinţii d-acolo?
Cuviosul îşi scoase capul din cufăr şi făcu ochii cît ceapa. Apoi îşi dete o palmă peste frunte şi se aşeză oftînd pe scaun.
—Ai dreptate, lea Smarando, zise el dînd trist din cap. Cînd m-or vedea aşa tuns, or să zică ş-ăi din mînăstire tot ca’ scaieţenii, că mi-am schimbat legea… Că de cîte ori nu i-am auzit făcîndu-i pe cei de la mitropolie eretici… fiindcă au ascultat de poruncă şi s-au tuns. Afară de asta să-ţi spun drept, că şi mie îmi crapă obrajii de ruşine numai cînd mă gîndesc cu ce ochi o să mă privească părintele stareţ şi cu duhovnicii. Parcă îi şi aud: ”Astfel de isprăvi ai făcut pe unde ai fost? Ti-ai bătut joc de haină, păcătosule!”… Şi decît să-mi aud astfel de mustrări, mai bine rămîn în Scaieţi, barim pînă mi-o creşte părul să ajungă la guler. Că scaieţenii nici nu m-au adus, nici nu-mi plătesc ei leafă şi nici nu pot să mă gonească. M-a trimis aici mitropolia şi tot cu porunca ei se cade să mă întorc la mînăstire. Nu judec eu bine, lea Smarando ?
— Aşa e, părinte ! Lasă-i pe nebuni să-şi verse fierea, că-şi vin ei în minţi… şi tot lor o să le pnră rău de prostia pe care au făcut-o.
După ce s-au certat cu preotul şi l-au poftit să plece, scaieţenii s-au întors în răscruce, la domnul Nae băcanul, şi s-au luat la sfadă. Cei care rămăseseră în drum învinuiau pe cei care se duseseră că au împins lucrurile pînă acolo încît să facă pe călugăr să părăsească satul. Şi, ca să vorbim drept, lor nu le era de părintele Ghedeon, că rămîn fără el, ci le era că nu vor mai găsi unul la fel, care să le facă slujbele mai mult de pomană şi să fie în toată vremea acasă, gata să sară la orice nevoie de creştin. Apoi mai intră în sufletul multora şi îndoiala că l-or fi învinuit pe nedrept că s-a făcut catolic, şi n-o fi chiar aşa cum s-aude aici cu cei mai de sus ai bisericii. Astfel că s-ar putea să fie pedepsiţi să stea multă vreme fără preot. Puşi în faţa unor astfel de temeri unii îşi deteră cu părerea că e bine să se ducă vreo cîţiva la preot înapoi să-l roage să rămână pe loc. Dar nimeni n-avu curajul. Atunci, Ionică delegatul, care, ca autoritate ce era nu se răzvrătise împotriva schimbării calendarului, găsi mijlocul cel mai bun pentru a împiedica pe Ghedeon să plece. Îşi aduse aminte că popa a luat porumbul şi puii de găină pe un an; aşa că era dator să stea pînă s-o împlini termenul, şi pe urmă, „ducă-se !” Ca drept urmare şi cu încuviinţarea tuturor, nea Ionică rîndui oameni să stea de pază, toată noaptea, la ieşirile satului, şi ameninţă cu bătaia şi cu alte năpaste pe cel care ar îndrăzni să încarce bagajul popii.
Părintele Ghedeon afla vestea din gura dascălilor, seara tîrziu, şi-şi făcu cruce la icoanele din perete, grăind din toată inima :
— Iartă-i, Doamne !
De cînd cu această întîmplare, ieromonahul s-a ferit să mai întîlnească grupuri de enoriaşi, şi n-a mai încercat nimic ca să-i înduplece să primească schimbarea ce se orînduise de către sfîntul Sinod. Şi nici sătenii n-au mai făcut nici o mişcare ca să-l supere. Numai între ei, cînd se întîlneau, aduceau vorba despre calendar, mai bîrfeau, mai făceau planuri şi se mai îndoiau că „poate n-o fi aşa cum bănuiesc ei”.
Truda cuviosului se mărginea acuma în a încredinţa pe babă, pe dascăli… şi mai ales pe el însuşi, lucru ce nu l-a izbutit decît într-o foarte mică măsură. Căci dacă el era convins că un întreg sobor de arhierei nu se poate înşela şi nici nu ar cuteza să amăgească o naţie întreagă, cîntăreţii rămîneau mereu în dubiu :
— De, părinţele. să zicem şi noi că-i aşa… o dată ce-au zis şi ăi mari.
Baba la fel :
— Cum o fi, cum n-o fi, că s-a zăpăcit biata lume, de nu mai ştie rostul sărbătorilor şi p-al postului…
Încercarea cea mare avea să fie însă cu prilejul sfintelor sărbători ale naşterii şi botezului Mîntuitorului. Cuviosul Ghedeon le aştepta c-o teamă din ce în ce mai mare. Din care pricină începu rugăciunile… că metanii nu mai putea face.
În seara Ajunului, s-a sfătuit cu Stan Piţigoi. care urma să umble a doua zi cu icoana Naşterii,
ce trebuie să vorbească atunci cînd s-o găsi vreunul mai colţat să-i ceară socoteală. Dimineaţa însă, după ce tăinui îndelung cu domnul Andronache, dascălul Stan îşi luă seama şi spuse preotului că nu pleacă „mort tăiat” cu „Crăciunul”‘ prin sat, căutînd pricină.

Părintele Ghedeon se supără foc :
— Trebuie să te duci, omule, că aşa cîntă porunca!
— Poate să cînte cît o vrea, că eu nu mă duc. Ce, vrei să mă vezi cu coastele rupte? Ş-apăi, zi sfinţia-ta: ce-o să le spui eu oamenilor, cînd m-or vedea că umblu cu icoana pe stilul nou ?
— Dar nu ne-am înţeles, creştine, aseară, amîndoi ?
Însă gîndul dascălului era în altă parte.
— Aşa e… dar o să umblu de pomană… că n-a tăiat nimeni porcul de Crăciun. Ai să vezi că nu viu diseară nici măcar c-un şold!…
Ieromonahul îi găsi dreptate. Însă porunca spunea altfel. Cu greu îl făcu să asculte, căci în judecata dascălului atîrnau mai greu şoldurile de porc ce obişnuiau creştinii de prin acele părţi să-i dea cu acest prilej decît toate poruncile mitropoliei. Numai cînd văzu că n-are încotro, luă ‘ icoana şi dăsagii, doar aşa ca să fie cu ei la spinare, şi plecă în sat, oftînd. Şi oftatul lui nu era numai de paguba şoldurilor, ci şi de teama de-a nu lua altfel de ..daruri”.
Intră la cea dintîi casă din strada Mihai Viteazu, la o bătrînă văduvă. Baba, surprinsă sărută icoana. Dar pînă să iasă dascălul, care se grăbea ca să scape de vreo întrebare, o tăie prin cap şi-l iscodi:
— Ce fuse asta, Stane ?
— Nu vezi că e o sfîntă de icoană? Ce mă mai întrebi?
— Ce fel de icoană, mă, maică ?
— Icoana Crăciunului, care să fie !
— Care Crăciun, Stane ? Al nemţesc, mă ?
— Nici un nemţesc ! Crăciunul nostru ăl rumenesc.
— Tii! mă spurcaşi, Stane, ai? Nu te-ar mai răbda Dumnezeu, măiculiţă, şi pe tine, şi pe popă, măăă, să nu vă mai rabde Dumnezeu! Că mă spurcaşi taman acu cînd să mă grijesc şi eu, că am ţinut tot postuleţul. Să nu vă mai rabde Dumnezeu, măăă !
Dascălul se făcu că n-aude blestemele babei şi vru să intre în altă curte. Aci însă poarta [era] legată şi doi dulăi de cîini lătrau furioşi căţărîn-du-se pe ulucă. Bătu el în poartă, strigă de cîteva ori, dar cei din casă rîdeau în batjocură, la fereastră. Tocmai cînd să plece, ieşi un băieţaş pe prispă şi începu să strige:
— Să mai mănînci şolduri de porc… cînd ţi-or da catolicii !
Piţigoi înghiţi şi intră la văru-său Ion Cociobei.
— „Naşterea ta, Hristoase, Dumnezeul noos-truuuu…”
— Da’ ce „naştere” te găsi, mă vere Stane ? Ce, ai căpiat, mă?
— Păi… nu e mîine Crăciunul, mă vere Ioane ?

— Ce Crăciun e ăla, mă, d-acuma? Nu cade, mă, dă azi în două, mă?
— Păi ce, mă, nu ştii că s-a schimbat călindarul, mă?
— Cum o să se schimbe căiindaru. mă? L-au schimbat popii, c-au luat bani de la nemţi…
— L-a schimbat mitropoiitu, bă, vere Ioane!
— Şi voi trebuie să vă luaţi după el, mă ?
— Păi trebuia, mă să-l schimbe, că rămăsese cu treisprezece zile în urmă…
— Da’ ce mă, călindaru merge, mă?
— Nu merge, mă, călindaru… da’ merge pămîntu… că să-nvîrteşte împrejurul soarelui… Tu n-ai auzit cum a spus popa, atuncea în drum, mă?
— Da’ ce, mă, pămîntul e roată ca să se-nvîr-tească, mă?
— Roată, neroată… să-nvîrteşte, c-aşa a dat mitropolitu ordin…
— Şi dac-a dat mitropolitu ordin, voi trebuia să vă luaţi după ordinul lui, mă?
— Păi nu e el capul bisericii, mă?
— Da’ ce, mă, el e Dumnezeu ca să ştie toate, mă? Du-mi-te, vere, acasă şi te odihneşte, că dai peste unul care nu ştie multe şi te satură să mai umbli cu Crăciunul nemţilor…

Dascălul ieşi plouat de la văru-său. La poartă stătu mult pe gînduri dacă să mai încerce şi la Badea Matei, care făcuse multă gălăgie împotriva schimbării calendarului. Să intre, se temea de vreo turburare; să nu intre, Badea o să caute pricină că l-a trecut şi n-a fost şi la el. În cele din urmă găsi că e mai bine să încerce. Dar nu făcu patru paşi de la poartă, că zări pe Badea ieşind din saiaua vitelor cu un resteu în mînă, gata de bătaie…
— Ori eşti prost, mă, Badeo ?
— Păi… da, da ! Noi sîntem proşti, şi numai tu cu popa sînteţi deştepţi… Să-nvîrteşte pămîntu, ai ?… Stai să te fac eu să-l vezi învîrtindu-se…
Şi Badea ridică resteul să dea. Dar Stan Piţigoi puse mîna pe el. Fiind amîndoi cam de aceeaşi vîrstă şi putere nu-şi puteau smulge resteul şi trăgeau de el, înjurîndu-se de toate neamurile, şi vii şi moarte… Făcîndu-se zarvă mare, auzi lumea şi începu să se adune din toate părţile. Cei doi învrăjbiţi nu se lăsau defel; iar vecinii, în loc să sară să-i despartă, făceau haz.
— Ia să vedem, care e mai tare? ziceau- unii.
— Pune-l jos pe catolic, Badeo! îndemnau alţii, în rîs.
— Ce să-l puie mă, că hoţul de Piţigoi s-a îngrăşat cu banii nemţilor…

În cele din urmă, după mare trudă, dascălul izbuti să smulgă resteul şi ameninţa pe Badea, la rîndul lui, să-i arate… cum se învîrteşte pămîntul, cînd zări pe preot venind într-un suflet, cu pulpanele rasei umflate de vînt, şi lăsă mîna în jos. Badea găsi că e mai nimerit să nu dea ochi cu preotul şi se trase binişor îndărăt, pînă intră la loc, în saiaua vitelor. Sătenii îşi potoliră hazul şi tăcură.
Ieromonahul se opri fără să dea bună-ziua şi întrebă pe dascăl ce s-a întîmplat.
Acesta aruncă resteul şi răspunse, ştergîndu-se cu şervetul de năduşeala ce-i curgea pe faţă:
— Ce să se-ntîmple! Uite, a sărit ciapcînul ăsta de Badea la mine… Ţi-am spus eu că nu e bine să plec cu icoana… că pe unde am fost nu m-a primit nimeni… ba şi blesteme mi-am auzit!
Ghedeon îşi întoarse privirea-i blîndă spre săteni şi ochii îi erau gata să lase lacrimi la vale…
— De ce vă purtaţi aşa, creştinii lui Dumnezeu? Nu v-am spus eu că schimbarea calendarului s-a hotărît de către cei mari ai bisericii, iar noi, ca mai mici, trebuie să ne supunem lor? Spuneţi: frumos e ce faceţi dumneavoastră? Asta se cheamă faptă de creştini?
Văzînd pe preot atît de mîhnit şi gata să plîngă, oamenii se simţiră ruşinaţi. După o scurtă tăcere, se găsi un unchiaş, care mai dădea şi pe la biserică, să răspundă cuviosului.
— Părinţele, zise el cu sfială, ăi fi avînd dreptate să te superi pe noi, dar să ne ierţi sfinţia ta că sîntem sempli şi nu ne intră în cap nicidecum: pentru ce să ne schimbe călindarul?
— Pentru că se învechise şi el, ca orice lucru, şi mai trebuia înnoit… răspunse Ghedeon, scurt şi autoritar.
— Păi bine, da nu-l scoate în toţi anii? Cum de se-nvechise?!
— Rămăsese cu treisprezece zile în urmă, că v-am mai spus, dar n-aţi vrut să ascultaţi…
— Vezi că taman asta n-o înţelegem noi, părinţele: cum de să rămîie călindarul în urmă cu atîtea zile? Că eu ştiu bine că niciodată, de cînd sînt, n-a venit Sfîntul Vasile pînă nu s-a isprăvit zilele din călindar. E drept c-ai ieşit o dată-n drum şi ne-ai cetit dup-o hîrtie… alte bazaconii: că se-nvîrteşte pămîntul după soare, şi că ar fi mai rămas nişte minuturi nepuse la socoteală… Iacă braşoave d-astea ne-ai spus, nu lucru lamură…
— Mai spune-ne o dată, părinte Ghidioane, că nu strică de două ori, interveni delegatul sosit atunci în grabă.
— Mai spune-ne, taică părinte! se rugară şi alţii,
Călugărul stătu puţin pe gînduri, apoi tuşi să-şi dreagă glasul şi le zise împăciuitor:
— Ei bine, iaca am să vă spui încă o dată. că chiar sunt dator să vă mai spui. Dar şi dumneavoastră sunteţi datori să înţelegeţi… Că dacă eu vă spui şi dumneavoastră nu înţelegeţi, degeaba-mi mai răcesc gura… Calendarul nu e altceva decît măsurătoarea unui an. Şi nu e făcut pe brodeală, ci are şi el socotelile lui. Ascultaţi. într-un an sunt trei sute şaizeci şi cinci de zile, aşa e, moş Dumitre?
— Aşa e, părinte.

— Să ştiţi însă că afară de aceste 365 de zile, anul mai are 5 ceasuri, 48 de minute şi 46 de secunde. S-a întîmplat însă că învăţatul ăla care a născocit calendarul, acum vreo două mii de ani, n-a mai ţinut seamă de minute şi de secunde şi a socotit şase ceasuri întregi. Şi fiindcă ceasurile n-au cum să fie puse în calendar, s-a mai adăugat cîte o zi la patru ani o dată. Ştiţi că din patru în patru ani avem un an de 366 zile şi-i zicem bisect, aşa, e nea Ionică ?
— Aşa e, părinte.
— Şi fiindcă acel învăţat a făcut anul mai mare decît este el, cu 11 minute şi 14 secunde, de atunci pînă acum aceste minute şi secunde adunate la un loc fac tocmai treisprezece zile. Ei, acum aţi înţe’es de ce s-a dat calendarul mai înainte?
Oamenii se priviră nedumeriţi.
Părinţele, luă vorba delegatul, să zicem că e aşa cum spui sfinţia-ta, că a rămas călindarul Cu atîtea zile în urmă. Dar nu-mi intră în cap să mă tai: pe ce se cunoaşte c-a rămas? A spus Dumnezeu la cineva treaba asta ?
Ieromonahul tuşi de cîteva ori şi după ce mai sări cu gîndul la porunca mitropoliei, zise:
— E adevărat că Dumnezeu n-a spus nimănui, dar sunt unii oameni care citesc în stele, şi ăştia au băgat de seamă cu sculele lor, că pămîntul se învîrteşte împrejurul soarelui un timp de un an întreg. Şi dacă noi mai mergem aşa fără să punem la socoteală cele treisprezece zile care s-au adunat pînă acum şi cîte s-ar mai fi adunat şi de aci înainte, am fi ajuns cu vremea să cază Crăciunul tocmai vara… cînd vine pămîntul cu burta la soare…
— Păi dacă e la 25 decembrie, îşi dete cu părerea un sătean, cum o să cază Crăciunul vara, taică părinte ? Numai dacă l-or muta de la ziua lui, atuncea da! Şi fiindcă s-au pornit… or face-o şi p-asta !
— Nu se poate, bă vere Enache, sări altul, că de cînd e lumea s-a pomenit să se taie porcii pe zăpadă…
— Părinţele, intră în vorbă iar moş Dumitru, este drept că după războiul ăsta marele, au fost vo doi ani, dacă nu trei, că dai în ţenchi şi nu găseai în ziua de Ignat un pic de zăpadă să arunci sub coada porcului, cînd crapă de foc. Şi m-am tot mirat de ce să fie aşa? Că înainte vreme erau zăpezile de Crăciun de nu puteai să ieşi din casă… Dar vezi că nu pot eu să pricep ce e cu învîrteala, asta de care vorbeşti sfinţia-ta… Că iacă, sînt om bătrîn, c-un picior în groapă, şi n-am văzut nici n-am auzit pînă acuma că să-nvîrteşte pămîntul… şi încă după soare…
— Păi nu se poate vedea, moşule, că e mare…
— …Că dacă s-ar învîrti, am ameţi şi am cădea jos… iac-aşa nebăuţi pic de rachiu… s-ar răsturna nămeţii ăia de palaturi din Bucureşti… s-ar vărsa apele… am cădea din pat…
Ieromonahul vru să zică ceva, dar înghiţi în sec.

— Şi cum să se-nvîrtească pămîntul, părintele? Ce nu-i aşezat pe furci?
— Pămîntul nu stă pe furci, cum credeţi dumneavoastră, ci pluteşte în aer, îi lămuri popa.
— Păi că n-o fi balon! se miră delegatul, cu ochii mari.
— O fi ţipilig d-ălea nemţeştile… glumi domnul Nae băcanul.
— Nu e balon, căută preotul să-l lămurească, dar vedeţi că aşa l-a rînduit Dumnezeu, şi pe el, şi soarele, şi stelele, să stea în aer la depărtări mari unele de altele şi să se învîrtească mereu fără să se ciocnească…
— Păi, bine, părintele, stelele nu sunt pe cer? Că chiar în cărţile de la biserică spune!
— Negreşit că pe cer… dar tot în aer vin… răspunse cuviosul cu gura pe jumătate.
— Şi cum să se-nvîrtească pămîntul după soare, părinţele? Că noi vedem bine, în toate zilele, că numai soarele merge… Că iese dimineaţa de după deal şi se tot suie pînă la ziua la jumătate. Atuncea începe iar să se scoboare, haida-haida, pînă scapătă de nu se mai vede. Unde o fi intrînd el atuncea, nu ştiu, şi iese dimineaţa, iar de la răsărit…
— Nu intră nicăieri, mă cuscre Gheorghe, că atunci cînd se înserează, soarele cică trece în America… Aşa cetea băiatul meu pe-o carte.
— Fiindcă aşa n-o scoatem la cale, să vă lămuresc altfel, grăi Ghedeon descurajat. Cînd vezi, de pildă, că ceasul rămîne în urmă, nu-i aşa că-l dai mai înainte ?
— Aşa e !
— La fel şi cu calendarul, care măsoară şi el vremea ca şi ceasul: dovedindu-se că a rămas în urmă, a fost dat mai înainte, acolo unde trebuia. Acuma înţelegeţi ?
— Acuma mai pricepem, zise moş Dumitru, dar de ce să-l îndrepteze tocmai după al nemţilor ?
— Pentru că s-a dovedit al lor mai bun. Cînd nu-ţi merge ceasul cum trebuie, nu-i aşa că-l îndreptezi după unul care merge mai bine, fără să mai întrebi ce fel de naţie e stăpînă-său ?
Sătenii nu mai suflară nimic, deşi erau tot nedumeriţi. După ce-i privi un răstimp, ieromonahul vru să-i roage să primească icoana Naşterii Domnului, că pe stilul vechi nu le-o trimete; dar un unchiaş, care nu scosese o vorbă pînă atunci, îi luă înainte şi-i zise moţăind din cap şi privindu-l cu milă:
— Părinţele, părintele, cum îţi mai baţi joc de noi, părinţele!… Parcă am fi nişte copii să ne spui la basmuri şi la ghicitori… Păi cine e nebunu ăla să crează că să-nvîrteşte pămîntul după soare ? Iii, părinţele, pînă acum ai fost un om al lui Dumnezeu… da de-o vreme vedem bine că ţii cu orice preţ să ne stricăm legea… Banii nemţilor, părintele…
Cuviosul văzu ceaţă înaintea ochilor, şi simţi picioarele că i se înmoaie din genunchi. Aceasta fu numai o clipă, căci repede îşi veni în. fire şi vorbi enoriaşilor cu glasul înecat, dar hotărît:

— Oameni buni, v-am lămurit cum nu se poate mai bine, dar văd că nu pricepeţi nimic, fiindcă a intrat duhul Satanei în sufletele voastre, după cum spune la Psaltire. Ba încă mă bănuiţi pe mine, călugăr crescut şi trăit atîţia ani în mînăstire, că m-aş fi dat cu catolicii… şi aş fi luat. chiar şi bani de la ei.! Treaba dumneavoastră să credeţi cum v-o tăia capul, că eu nu vă mai spui decît atîta: să primiţi icoana Naşterii în casele dumneavoastră, că de nu, am să scriu părintelui stareţ la mînăstire, să vă puie la blestem, ca pe nişte păgîni ce sunteţi.
Ameninţarea preotului făcu minuni. După plecarea lui, scaieţenii începură, ca de obicei, să arunce vina unii pe alţii, şi puţin a lipsit să nu umfle cojoaca unchiaşului care învinuise pe popa că a luat bani de la nemţi. Şi de frica blestemului, mai ales că era să vie de la mînăstire, puseră pe delegat să umble cu Stan Piţigoi, iar parte din ei o luară înainte să vestească lumea că vine dascălul cu Crăciunul, şi să nu-l refuze, că-i blestemă stareţul de la mînăstire…
Stan Piţigoi s-a întors seara tîrziu, obosit şi cu un coş plin de ouă…
— Nici un şold, nea Stane?
— Nici de poftă, părinte! Dar au zis oamenii că dacă mă duc şi cu Crăciunul nostru ăl romînesc, o să iasă şi şolduri, că pînă atuncea se taie porcii.,.
— Asta nu se poate, nea Stane, chiar de ne-ar da porcii întregi! hotărî părintele Ghedeon.
Apoi dete slavă lui Dumnezeu că a trecut şi acest hop mare.

Sărbătorile Crăciunului şi Anu Nou le-a făcut cuviosul ieromonah numai cu dascălii şi cu epi-tropii. Ţi-era mai mare jalea să-l fi văzut cu ce inimă slujea el în biserica goală. Nici măcar cei cîţiva bătrîni obişnuiţi nu călcară pragul casei Domnului. Nici lelea Ioana, nici baba Smaranda. Lumea postea… Chiar şi cei care nu mai postiseră de cîţiva ani, căci de la război posturile nu prea se mai ţin, posteau şi ei acuma. Tot post mînca şi lea Smaranda. Ea fasole, popa carne de pasăre…
În ajunul Bobotezei, părintele Ghedeon boteză peste tot, fără să întîmpine cea mai mică împo-trivire. Fie de ruşine, fie că nu fuseseră botezaţi de mult şi ştiau că pe stilul vechi n-o să mai umble, scaieţenii îl primiră cu toţii, dînd ouă şi gologani în loc de limba porcului, cum era obiceiul.
A doua zi preotul făcea slujba Botezului Domnului, iar scaieţenii tăiau porcii de Crăciun. Degeaba au adus dascălii două hîrdaie de apă, şi tot degeaba a făcut popa agheasmă mare, căci n-a luat nimeni din ea. Dacă le-au zis dascălii, sătenilor, cînd i-au găsit după-masă, în răspîntie, aceştia au răspuns… că nu e sfinţită cum trebuie, fiindcă s-a slujit pe stilul nou… şi nu ţine.
În schimb, de Sfîntul Ioan, biserica din Scaieţi gemea de lume. Bărbaţi şi femei care nu văzuseră

Sfîntul locaş decît pe dinafară veniseră şi ei acuma, fiindcă după stilul vechi cădea Naşterea Domnului… Cînd văzu atîta înghesuială de popor, şi ştiind pentru care pricină, se făcuseră atît de bisericoşi, părintele Ghedeon simţi un fel de milă în sufletul lui şi cîntă de trei ori troparul Naşterii Domnului, frumos şi rar, ca să înţeleagă lumea. Cînd auziră din gura preotului „Naşterea ta Hristoase Dumnezeul nostru”, oamenii făcură mătănii pînă la pămînt şi multora li se iviră lacrimi între gene. La miruit, ieromonahul le aminti de obiceiul creştinilor de a lua de Bobotează agheasmă mare, pe care s-o păstreze în casă pînă la anul viitor. Sătenii se priviră întrebători şi răspunseră vreo doi-trei cu gura goală că… le-a mai rămas din cea veche şi deci n-au nevoie să mai ia alta…

Damian Stănoiu
Necazurile părintelui Ghedeon
Cap. VIII, Biblioteca pentru toţi, anul 1974, editura Minerva, Bucureşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: