Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for the ‘Sfinţii Părinţi ne Invaţă’ Category

Înfricoşata Judecată – Cuvânt al Sfântului Ioan de Shanghai (Maximovici)

Posted by mihailmaster pe Martie 2, 2010

Ziua Înfricoşatei Judecăţi.

Când va fi acea zi, nimenea nu ştie – ştie numai Dumnezeu Tatăl, iar semnele ei sânt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Ioan Bogoslovul. Apocalipsa, ne vorbeşte despre evenimentele dela sfârşitul lumii şi despre Înfricoşata Judecată, mai mult în pilde şi acoperit, iar Sfinţii Părinţi ne-au tâlcuit acele chipuri şi pilde, dar mai avem şi adevărata Predanie a Bisericii, care ne vorbeşte foarte clar despre semnele apropierii sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată.

Înainte de sfârşitul vieţii pământeşti, în lume vor fi tulburări, războaie, certuri între fraţi şi între oamenii de acelaş neam, foamete şi cutremure de pământ.

Oamenii vor fi chinuiţi de frică şi istoviţi de aşteptarea unor mari calamităţi. Şi aceea nu va mai fi viaţă, şi nici bucurie a vieţii, ci o chinuitoare stare de decădere dela viaţă. Iar decăderea aceasta va fi nu numai dela viaţă, ci şi dela credinţă, “şi Fiul Omului venind, găsi-va oare credinţă pre pământ”?

Oamenii vor deveni mândri, nemulţămitori, vor nega Legea lui Dumnezeu. Iar odată cu decăderea dela viaţă, va fi şi o sărăcire a vieţii morale.

Va fi o împuţinare a binelui şi o creştere răului.

Despre această vreme ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan Bogoslovul, în a sa de Dumnezeu insuflată creaţie, numită Descoperirea sau Apocalipsa. El singur spune, că “era în Duh” atunci când o alcătuia: iar aceasta înseamnă, că singur Duhul Sfânt era în el, atunci când soarta Bisericii şi a întregii lumi i s-au descoperit lui în felurite chipuri şi pilde, şi de aceea ea se numeşte – Dumnezeiasca Descoperire. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | 4 Comments »

Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) din Jordanville – MAREA APOSTAZIE

Posted by mihailmaster pe Februarie 11, 2010

„Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

(La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.

Troparul Sfântului Ierarh Ignatie

La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. „Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. „Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!”

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii:

Citește restul acestei intrări »

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Pentru primejdia morţii celei grabnice şi fără de veste, ne spovedit şi ne împărtăşit

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 13, 2010

La cine să alergăm noi, atunci când ne aflăm în felurite primejdii ale vieţii: în cele cu veste şi în cele fără de veste?

Pentru primejdia morţii celei grabnice şi fără de veste, ne spovedit şi ne împărtăşit – la Sfântul Mare Mucenic Haralambie (10 februarie), care înainte de sfârşitul său s-au rugat la Dumnezeu, ca acolo unde se va pomeni numele lui, să nu fie aer stricăcios, zicând: „O Doamne, Dumnezeul meu, varsă preste toţi Darul Tău şi îi izbăveşte de boala ciumei!” Încă şi la Sfântul Mucenic Sadoc, arhiepiscopul Persiei (19 octombrie), care şi el mai înainte de sfârşitul său cel mucenicesc, s-au Rugat la Dumnezeu, ca cine aflându-se în felurite primejdii şi nevoi ale vieţii acesteia, şi se va ruga lui Dumnezeu pentru numele său, să primească grabnic ajutor şi scăpare tare din orice primejdie. Dar şi la Sfânta Mare Muceniţă Varvara (4 decembrie). Căci înainte de a fi tăiată de chiar tatăl său, Sfânta Varvara, mergând pe cale se ruga lui Dumnezeu zicând: „Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins Cerul ca un acoperământ şi Pământul l-ai întemeiat pre ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi, şi dai ploaie preste cei drepţi şi preste cei ne drepţi, Tu şi acum auzi-mă pre mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă Darul Tău la tot omul care mă va Pomeni pre mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boala năprasnică şi moartea ne aşteptată să nu-l răpească pre el, pentru că ştii Doamne, că trup şi sânge sântem şi lucrul Prea Curatelor Tale Mâini”. Astfel rugându-se Sfânta, s-au auzit Glas din Cer, chemând-o prea ea întru cele de Sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Şi cu adevărat, că Blagoslovenia acestui Dar a lui Dumnezeu, pentru numele Sfintei Varvara, s-au revărsat şi se mai revarsă încă şi astăzi din plin, asupra celor ce o cheamă pre ea întru ajutor cu credinţă tare şi cu nădejde ne strămutată: boalele şi ne putinţele de tot felul se tămăduiesc, durerile şi scârbele se alină, iar din primejdia morţii celei fără de veste, pre toţi îi scapă. Iar din Sfânta Predanie aflăm, că din totdeauna Creştinii, care se gătesc de Drumul spre Cer, au avut-o mijlocitoare tare şi rugătoare fierbinte înaintea lui Dumnezeu, pentru Ceasul cel amar şi cumplit al despărţirii Sufletului de trup, pre Sfânta Mare Muceniţă Varvara. Şi nu numai Creştinii Pravoslavnici, ci şi catolicii.

Fragment din cartea: DESPRE DEOSEBITELE DARURI ALE SFINŢILOR, alcătuită de către Dumitru Lăpuşneanu.

Basarabia, anul de la Domnul 2009

Posted in Sfinţii Părinţi ne Invaţă | 4 Comments »

La cine să alergăm noi, atunci când ne aflăm în felurite primejdii ale vieţii: în cele cu veste şi în cele fără de veste?

Posted by mihailmaster pe Decembrie 26, 2009

Pentru cazuri când cineva rătăceşte drumul sau când năvălesc preste ei (el, ea) tâlharii „de drumul mare” – iarăşi la Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie), făcătorul de minuni, grabnic ajutătorul şi „tuturor celor din primejdii iute scăpare” (Acat. Sfântului Nicolae). Iar pentru adeverire arătăm aici şi o minune a Sfântului Nicoale, ce s-au făcut în chiar zilele noastre. O tânără familie de Moldoveni, un bărbat cu femeia sa, care îl aveau pre Sfânt ca ocrotitor al familiei lor şi lucrau împreună în Italia, au dorit să ajungă la Bari şi să se închine la Moaştele Sfântului Nicolae. Şi iată când au ajuns ei în acest oraş, mergând pe o aleie spre biserica unde se află Moaştele Sfântului, şi tot vorbind între ei, din îndemnul diavolului s-au luat deodată la ceartă şi s-au aşezat pe un scaun să se „lămurească”. Ei având asupra lor mai mulţi bani (vre-o 15 mii de euro) umblau îmbrăcaţi mai simplu, iar femeia lui era tânără, înaltă, bine făcută şi frumoasă. Şi cum şedeau ei pe banca aceia şi se certau, i-au văzut un tâlhar Albanez, şi s-au apropiat de ei (el de fapt după cum mai târziu s-au adeverit, umbla prin oraş căutând victime, adică fete ce provin dintre emigranţi, fără de apărare, ca ademenindu-le să le fure şi apoi să le vândă). Acel tâlhar la arătare avea un chip distins în jur de 55-60 de ani, cu aer de poet, vorbea şi româna, şi rusa, şi italiana, şi franceza şi alte limbi. Se dădea drept un fost căpitan de corabie, care au lucrat sub drapel italian şi ieşind la pensie au rămas în Italia cu traiul. Tinerii erau nişte oameni culţi cu studii superioare, în domeniul artelor, deschişi la Suflet, dar puţin cam naivi şi au intrat repede în vorbă, căci repede au găsit şi teme comune. Şi tot vorbind ei aşa, Albanezul (crezând că ei sânt dintre emigranţii fără de lucru şi săraci) i-au invitat să ia masa împreună (chipurile, dar de fapt le-au întins o cursă) la o cantină a săracilor Caritas, patronată de biserica catolică. Iară ei, mânaţi de un fals duh de frăţietate au fost de acord şi s-au pornit cu entuziasm înspre cantină. Cantina aceea era nu departe Moaştele Sfântului Nicoale, aşa că chiar le era într-un drum. Când au intrat în cantină, portarul, un tânăr Italian binevoitor şi care ştia cine este acel „căpitan” i-au şoptit bărbatului să nu intre, dar el nu l-au ascultat şi ei au intrat după Albanez. Până la ora mesei mai fiind ceva vreme, „căpitanul le-au propus să treacă în curtea interioară (care nu mai avea vre-o ieşire prin altă parte spre stradă), chiar oferindu-le şi scaune. Şi deodată ca din senin au mai apărut nişte bărbaţi tineri cu feţe de ucigaşi, care i-au înconjurat chipurile să „stea de vorbă”. Tinerii Moldoveni au înţeles imediat despre ce este vorba şi femeia au înlemnit de frică, iar bărbatul s-au speriat şi el puţin, dar îmbărbătându-se au strigat în inima lui la Sfântul Nicoale, Şi o, minune! Într-o clipeală de ochi au primit de la Dumnezeu aşa o putere, că şi-au luat femeia de mână, s-au sculat în picioare şi zicând către tâlhari: Eu merg la Sfântul Nicoale, au trecut printre tâlharii care au rămas încremeniţi, şi ieşind, s-au dus drept la Moaştele Sfântului Nicoale, unde ajungând cu bine, au cetit Sfântului Acatist, şi i-au dat mulţămire pentru grabnicul ajutor şi scăpare din mâna tâlharilor.

Şi la Dreptul Iosif, Logodnicul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Căci Sfânta Predanie ne spune, că şi preste Iosif au năvălit tâlharii, când fugea el împreună cu Dumnezeiescul Prunc şi cu Maica sa în Eghipet.

Fragment din cartea: DESPRE DEOSEBITELE DARURI ALE SFINŢILOR, alcătuită de către Dumitru Lăpuşneanu.

Basarabia, anul de la Domnul 2009

Posted in Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Vlădica Antonie: “Fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista”

Posted by mihailmaster pe Decembrie 16, 2009

Din mărturiile Vlădicăi Antonie MĂRTURISITORUL,
Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976)

[…] Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, daca este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe. Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o perioada de un an sau doi, ci pentru întreaga viaţă. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinţe sau va începe o adevărată prigoană, atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi că mergi la moarte pe Golgota”.

Înainte de moartea sa Vlădica a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni aceasta vreme să nu vă înfricoşaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj, şi cu pieptul deschis, neavând nici o îndoială şi nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiţi totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veţi rezista. Iar dacă în gândul tău te vei lepăda de Cruce, daca se va strecura îndoiala şi vei fugi fiindu-ţi frică pentru tine şi pentru cei apropiaţi ai tăi, să ştii că-n acea clipă va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, şi nu vei putea îndura suferinţele. Trebuie să fii conştient de faptul că ţi-a venit ceasul când trebuie să-ţi mărturiseşti credinţa şi devotamentul faţă de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfinţii mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simţeau durerile, iar daca le simţeau, atunci înţelegeau că ele sunt trimise pentru curăţirea de păcatele de mai înainte. Cereţi ajutor de la Dumnezeu pentru copii şi pentru cei apropiaţi, însă nu vă speriaţi, pentru că prin suferinţele noastre, îi vom ajuta şi Domnul îi va milui pe ei. Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi“.

+ + +

Adesea Vlădica spunea: „Suferinţele generaţiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani în urma peste acei oameni”. Spunând aceste, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici şi Mărturisitori din vremea Revoluţiei (1917) cât şi pe cei din timpul prigoanei comuniste. Această jertfă ne-a eliberat pentru puţin timp din suferinţele exterioare pentru că ei le-au luat asupra lor. Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru sângele lor vărsat. Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noastre nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaşi. Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi îţi va fi foarte greu să te ridici.

+ + +

Mulţi cred că vremea nevoinţelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o excepţie. Dar viaţa lui plină de nevoinţe este o mustrare vie pentru noi cei puţin credincioşi şi nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevoinţe, slujindu-L pe Dumnezeu din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu viaţa Sfântului Ioan de Kronştadt. El se întrista foarte mult de starea monahismului contemporan în care nu vedea o adevărată viaţă duhovnicească. Spunea: „Peste tot – zicea el – numai aparenţe: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lipsesc”. Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fiii săi duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea: „Maica Domnului nu mă binecuvântează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să păstoresc turma”.

fragment din revista ortodoxă din Republica Moldova “TOACA

Descarcă cartea, Arhiepiscopului Antonie de Golânsc şi Mihailov:

„Calea Rugăciunii lăuntrice, Manualul isihiei

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii închisorilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Lansarea Portalului misionar antisectar Moldova Creştină

Posted by mihailmaster pe Decembrie 9, 2009

Fraţii creştini,
Ţinem să vă aducem la cunoştinţă că recent în reţeua internet a apărut un nou portal creştin cu caracter misionar, care poartă denumirea de Moldova Creştină: www.moldovacrestina.info.
Portalul misionar antisectar Moldova Creştină a apărut dintr-o necesitate stringentă a vremurilor în care trăim.
Astăzi, când prozelitismul sectar a invadat de-a binelea întreg spaţiul virtual, noi, o mână de creştini ortodocşi, venim în întâmpinarea oamenilor însetaţi de Dreptate şi Adevăr, cu această pagină, al cărei scop este de a aduce la cunoştinţa tuturor mulţimea de ramificaţii sectare, care de peste o sută de ani sapă necontenit la temelia Bisericii Creştine Apostolice.

Tot mai multă lume vorbeşte astăzi despre secte, dar puţini ştiu ce anume sunt ele, de când au apărut în ţara noastră, cine le-a întemeiat, care este scopul lor, dacă sunt sau nu plăcute lui Dumnezeu.
Sectele sunt grupări religioase mai mici sau mai mari, care s-au rupt de Biserica Apostolică întemeiată de Domnul Iisus Hristos, schimbând dogmele credinţei şi interpretând după mintea lor Sfânta Scriptură. Ele au luat fiinţă chiar în timpul Apostolilor, prin Simon vrăjitorul şi prin creştinii iudei care amestecau religia creştină cu cea iudaică a Vechiului Testament. Secte creştine şi, mai ales, eresuri mari ca arianismul, nestorianismul, monofizitismul, monotelismul şi iconoclasmul, adică luptători împotriva Sfintelor Icoane, au fost secole de-a rândul, tulburând şi dezbinînd Biserica creştină în primul mileniu. Dintre aceştia se pot aminti astăzi armenii, copţii, iacobiţii şi alţii.
După Marea Schizmă, adică ruptura dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit şi Biserica Romano-Catolică de Apus din anul 1054, au început să ia naştere în centrul şi vestul Europei unele grupări creştine sectare raţionaliste, datorită explicarii libere a Sfintei Scripturi şi răzvrătirii unor creştini împotriva Bisericii Apostolice, împotriva slujitorilor Bisericii şi a vieţii duhovniceşti prea aspre.
Cea mai veche sectă neoprotestantă a luat fiinţă în America la începutul secolului alXVIII-lea, anume secta baptistă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea a luat naştere, tot în America, secta adventistă, de unde apoi s-a răspîndit şi în Europa sub numele de „Adventişti de ziua a şaptea” şi „Adventişti reformişti”.
Tot în secolul trecut apar şi alte secte ca Studenţii Bibliei, numiţi şi milenişti; Penticostalii, numiţi şi „Tremurătorii”, iar în Elveţia apare secta Evangheliştilor, numiţi şi „Creştini după Evanghelie”. Alte secte mai puţin creştine iau naştere tot pe la sfârşitul secolului trecut, cum sunt Pocăiţii sau Nazarinenii, Teosofii, care combină religia cu filozofia şi ştiinţa; Spiritiştii, care spun că vorbesc cu duhurile morţilor, Martorii lui Iehova, o secta iudaică, şi multe altele.
Majoritatea sectelor au fost întemeiate de oameni bolnavi la suflet şi la minte, oameni neascultători, certaţi cu Biserica lui Hristos şi cu slujitorii ei, stăpâniţi de demonul mândriei, al lăcomiei după averi şi dornici de mântuire fără osteneală, fără jertfă şi smerenie. Scopul urmărit de toate sectele nu este mântuirea sufletului, ci distrugerea Bisericii lui Hristos, dezbinarea creştinilor, împărţirea lor în sute de „bisericuţe”, adunarea de averi, mândria şi pierderea sufletelor omeneşti pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Sfânta Cruce.

Toate sectele creştine sunt cel dintâi şi cel mai puternic semn văzut al apropierii sfârşitului lumii, căci aşa ne spune Mântuitorul: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos (adica la noi este Hristos!) şi pe mulţi vor amăgi… Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi ”(Matei 24,4-5,24).

Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi cu Prea Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii şi Mucenicii Bisericii Creştine Apostolice să ne întărească şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi. Slavă Ţie Dumnezeul nostru! Slavă Ţie Dumnezeul nostru! Slavă Ţie Dumnezeul nostru!

Sursa: www.logos.md

Posted in Campanii, Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Cuviosul Părinte Serafim Rose – Despre Semnele vremurilor

Posted by mihailmaster pe Decembrie 8, 2009

Cuvânt ţinut în vara anului 1980, în Redding, California, la Conferinţa Femeilor Creştin-Ortodoxe ţinută sub patronajul Sfântului Gherman

De ce să studiem semnele vremurilor?

Tema acestei conferinţe este privegherea pentru semnele vremurilor.

În primul rând, trebuie să aflăm ce se înţelege prin sintagma „semnele vremurilor”. Expresia vine direct din Evanghelie, din cuvintele Mântuitorului, de la Matei 16, 3. Hristos le spune fariseilor şi saducheilor care au venit la El următoarele: Faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, adică cum va fi vremea, dar semnele vremilor nu puteţi? Cu alte cuvinte, El le spune că aceasta nu are nimic de-a face cu ştiinţa sau cu cunoaşterea locului nostru în această lume sau altceva de acest gen. Este o întrebare religioasă. Studiem semnele vremurilor pentru a reuşi să-L recunoaştem pe Hristos.

În vremea lui Hristos, fariseii şi saducheii nu cercetau semnele vremurilor pentru a afla dacă Hristos venise, dacă Fiul lui Dumnezeu era cumva deja pe pământ. Dar deja erau semne pe care ei trebuie să le fi recunoscut. De pildă, în Vechiul Testament, în Cartea lui Daniel, avem o profeţie despre cele şaptezeci de săptămâni de ani, conform căreia Mesia urma să vină cam la 490 de ani după Daniel. Acei iudei care îşi citeau Scripturile cu atenţie ştiau cu exactitate ce însemna acest lucru şi cam pe la vremea venirii lui Hristos ei ştiau că venise vremea lui Mesia. Dar acesta este un semn exterior. Mai important era ca fariseii şi cărturarii să fi prevăzut semnele interioare. Dacă inimile lor erau drepte în faţa lui Dumnezeu, şi dacă n-ar fi încercat doar să împlinească o poruncă exterioară a legii, inimile lor ar fi fost receptive şi L-ar fi recunoscut pe Dumnezeu în trup atunci când El a venit. Dar nu puţini iudei au fost aceia care Lau recunoscut – Apostoli, Ucenici şi mulţi alţii.

Acelaşi pasaj din capitolul 16 de la Matei ne vorbeşte în continuare despre semne. Domnul le spune iudeilor: Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona (v. 4). Evenimentele vechi-testamentare conţin prefigurări ale evenimentelor din Noul Testament. Când Iona a stat trei zile în pântecele chitului, aceasta a fost o prefigurare a şederii de trei zile a Domnului în mormânt. Iar acest semn – semnul lui Iona – li s-a dat oamenilor din vremea lui Hristos. Domnul le spunea fariseilor şi saducheilor că un neam viclean şi desfrânat caută evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alungă stăpânirea străină a romanilor şi alte lucruri de acest fel. Hristos le spune că acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean şi desfrânat caută astfel de semne, dar cei curaţi cu inima caută ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur că nu este lucru mic ca un om, care era şi Dumnezeu, să stea trei zile în mormânt. Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflăm că nu trebuie să umblăm după semne spectaculoase, ci mai degrabă să căutăm semne duhovniceşti, din lăuntrul nostru. De asemenea, trebuie să priveghem fiind atenţi la acele lucruri care, după Scriptură, sunt trecătoare.

Semnele pe care ni le-a dat Hristos

Întreaga învăţătură despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt arătate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire în capitolul 24 al Evangheliei după Matei. Înainte de toate, El spune: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (vv. 4, 5). Adică vor veni mulţi hristoşi amăgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor ce s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.

Apoi, în versetul următor, El spune: Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul (v. 6). Ştim bine că au fost războaie şi zvonuri de războaie încă de la începutul erei creştine, dar despre timpul nostru ce să mai zicem? Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri (v. 7). Din nou războaie, foamete, cutremure… Şi zice: Dar toate acestea sunt începutul durerilor (v. 8).

Apoi vine următorul semn, acela al prigonirilor: Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu (v. 9).

Deci întâi avem pe hristoşii amăgitori, apoi războaie, zvonuri de războaie, foamete, prigoniri, iar apoi un semn foarte important pentru vremurile în care trăim – răcirea crescândă a dragostei: Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (v. 12). Acesta este cel mai periculos dintre semne, întrucât semnul creştinilor, după cum ne spune Sfântul Ioan Teologul, este dragostea pe care o au unii pentru alţii. Când această dragoste se răceşte, înseamnă că inclusiv creştinii încep să-şi piardă credinţa creştină.

Avem apoi un alt semn, în următorul verset din capitolul 24: Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul (v. 14). Vedem că Evanghelia este tradusă în sute de limbi, la aproape toate neamurile pământului, iar Creştinismul ortodox este propovăduit în aproape fiecare ţară a lumii.

Apoi dăm de un loc mai dificil: Domnul vorbeşte despre urâciunea pustiirii: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă (v. 15). Dar nu vom înţelege acest semn decât referindu-ne la alt loc. Este vorba de alt semn. Se leagă, desigur, de Templul din Ierusalim şi de un fel de profanare a lui.

După care, în versetul 21 avem un semn al unei mari strâmtorări: Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Adică va fi momentul de suferinţă cel mai rău şi cel mai dificil din toată istoria lumii. Citiţi cărţile de istorie şi veţi vedea că au fost multe momente în istorie când a existat multă suferinţă. Şi totuşi, marea strâmtorare de la sfârşit va fi mult mai teribilă. Bineînţeles că va avea loc la scară mondială şi va implica pe toată lumea, nu numai un popor, fiind ceva cu caracter impresionant. Se va numi: o astfel de strâmtorare cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

Imediat după aceasta, va începe ceva şi mai înfricoşător. În versetul 29 citim: Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Desigur că un eveniment ca acesta nu a mai fost niciodată şi este evident că se referă la vremea sfârşitului lumii, când întreaga creaţie va fi nimicită pentru a fi remodelată.

În sfârşit, următorul verset: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (v. 30), adică va apărea semnul Crucii pe cer. Şi atunci vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Adică însăşi venirea lui Hristos va fi din ceruri, alături de semnul Crucii – şi atunci va fi sfârşitul a toate.

După ce ne-a spus toate despre semnele sfârşitului, Domnul ne dă o poruncă finală, spunând: Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru (…) fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (vv. 42, 44).

Trebuie să ştim care este înţelesul tuturor acestor proorocii. Cum putem şti că ele se împlinesc sau că s-au împlinit la un moment dat? Şi cum putem evita falsele interpretări, mai ales că există atât de mulţi hristoşi amăgitori, prooroci falşi, proorocii false, interpretări false? Fapt e că mulţi creştini, care nu sunt ortodocşi, au o siguranţă, o presimţire că vremurile în care trăim sunt vremurile de pe urmă, dar ei îşi bazează interpretările pe propriile păreri.

Temeiul înţelegerii semnelor

Dacă vrem să avem o interpretare autentică a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie să-l stăpânim este o cunoaştere ortodoxă temeinică. Adică o cunoaştere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât şi a Vechiului Testament (dar nu prin constatări ale „bunului simţ”, ci potrivit modului prin care Biserica a tâlcuit-o); o cunoaştere a scrierilor Sfinţilor Părinţi; o cunoaştere a istoriei bisericeşti; o cunoaştere a ereziilor şi a erorilor care au atacat adevărata înţelegere a dogmelor şi mai ales a semnelor vremurilor din urmă de către Biserică. Dacă nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregătiţi şi tulburaţi. Este exact ceea ce ne spune Domnul: „să fim pregătiţi, să fim gata”.

Cu câţiva ani în urmă s-a tipărit în limba engleză o carte, devenită rapid un best-seller extraordinar la categoria cărţi religioase: The Late Great Planet Earth [Ultima mare planetă Pământ] de Hal Lindsey, un protestant de rit evanghelic din Texas. Într-un stil destul de superficial, el oferă un fel de interpretare a semnelor vremii. El e convins că vremurile în care trăim sunt cele de pe urmă. Dacă citiţi cărţi ca acestea şi dacă le luaţi pe toate ca adevăruri, veţi vedea că în locul descoperirii lui Hristos – care este singurul motiv al demersului nostru de înţelegere a semnelor vremii – vă veţi trezi că-l primiţi pe Antihrist. Luaţi de pildă doar problema Templului din Ierusalim. Este adevărat că, potrivit dreptelor profeţii ortodoxe, Templul va fi reconstruit în Ierusalim. Dacă vă uitaţi la oameni de genul lui Hal Lindsay, veţi observa că ei vorbesc despre construirea Templului, dar ei se referă la el de parcă noi ar trebui să-l construim ca pentru întoarcerea lui Hristos, Care vine să domnească asupra lumii timp de o mie de ani. Ei vorbesc de fapt despre Antihrist. Conform interpretării protestante, mileniul, înţeles ca o domnie specială de o mie de ani la sfârşitul lumii, este de fapt domnia lui Antihrist.

De fapt, deja au fost oameni care s-au ridicat proclamând împărăţia de o mie de ani ce va continua până la ultimul sfârşit al lumii. Ultimul a fost Adolf Hitler. Aceasta se bazează pe aceeaşi idee hiliastă, adică interpretarea mileniului într-o manieră seculară. Miile de ani ai Apocalipsei reprezintă de fapt viaţa Bisericii de acum, adică viaţa Harului; şi oricine trăieşte în el poate vedea limpede că, în comparaţie cu viaţa exterioară a oamenilor, el este raiul pe pământ. Dar acesta nu este sfârşitul. Aceasta este pregătirea noastră pentru adevărata şi veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu.

Acum avem disponibile o mulţime de cărţi ortodoxe ce ne pot oferi cunoştinţe elementare. Cei cu adevărat interesaţi de studierea semnelor vremii trebuie în primul rând să cunoască bine măcar o parte dintre ele, să le citească, să le studieze serios şi să le ţină ca pe o hrană de fiecare zi:

1. scrieri dogmatice şi diferitele catehisme:

* Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica
* Sfântul Chiril al Ierusalimului – Cateheze
* Mitropoliţii ruşi Platon şi Filaret – Cateheze

2. tâlcuiri la Sfintele Scripturi:

* Sfântul Ioan Gură de Aur
* Arhiepiscopul Averchie

3. cărţi ortodoxe despre viaţa duhovnicească:

* Lavsaiconul
* Dialogurile Sfântului Grigorie al Romei
* Vieţile Sfinţilor
* Scara Sfântului Ioan
* Omiliile Sfântului Macarie cel Mare
* cărţile Sfântului Ioan Casian
* Filocalia
* Războiul nevăzut
* Viaţa în Hristos de Sfântul Ioan din Kronstadt
* Sf. Teofan Zăvorâtul
* Sf. Ignatie Briancianinov

Aceste cărţi pot pune bazele unei vieţi duhovniceşti autentic ortodoxe, vorbindu-ne despre lupta duhovnicească, despre cum să ne dăm seama de amăgirile diavolilor, cum să nu cădem în deznădejde etc. Toate ne oferă o temelie prin care putem înţelege semnele vremurilor.

Discernământul duhovnicesc

Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatură este virtutea numită discernământ. Atunci când avem în faţă două fenomene care par să fie exact la fel sau întrucâtva similare, virtutea discernământului ne îngăduie să vedem care dintre ele este adevărat şi care este fals: care adică dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist. Însăşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar anti nu înseamnă numai împotrivă ci şi imitaţie a cuiva, în locul cuiva. Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Părinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care Îl va imita pe Hristos, care adică va încerca să-i amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos revenit pe pământ. De aceea, dacă cineva are vreo concepţie neclară despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii, atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit să creadă că el este Hristos.

Putem da câteva exemple ale modului prin care virtutea discernământului ne poate ajuta să înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea Harismatică. În Indiana există un preot grec, Eusebiu Stefanos, care răspândeşte această mişcare în Biserica Ortodoxă. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. Pe lângă celelalte detalii legate de modul în care se roagă şi tipul de fenomene ce se manifestă la slujbele lor, puteţi vedea limpede că ideea de bază pe care se sprijină părintele Eusebiu împreună cu aceşti harismatici este una falsă. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu – Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urmă, cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos. Se crede că toţi creştinii trebuie să se înnoiască, să primească Duhul Sfânt, să vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternică erupţie spirituală.

Dacă citiţi cu atenţie Scripturile, fără a vă impune prejudecăţi, chiar şi fără a utiliza comentarii patristice, veţi vedea că nicăieri nu se vorbeşte despre o revărsare spirituală de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne dă învăţături despre cum să ne rugăm, despre necesitatea credinţei, despre faptul că nu trebuie să ne smintim etc. El ne dă pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta să mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne că trebuie să ne rugăm într-un mod asemănător, să continuăm să ne rugăm până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune. După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat această învăţătură şi acesta este felul în care trebuie să vă rugaţi), Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, se pare că nu vor mai rămâne creştini la sfârşitul lumii. Va găsi El oare credinţă pe pământ? înseamnă că nu va mai găsi aproape pe nimeni, că nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugători, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Părinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând că toţi creştinii autentici vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţită prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevăraţi.

Astăzi asistăm la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţă despre Duhul Sfânt. Şaizeci-şaptezeci de mii de oameni se adună la un loc şi se roagă, îşi ridică mâinile şi vorbesc în limbi. Arată de parcă s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă de fapt acolo, veţi vedea că nu este un duh care ar trebui să fie, ci altul, diferit. De aceea, cuvintele părintelui Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de modul în care trebuie să Îl cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum să-L primim în mod conştient nu sunt greşite, reprezintă o învăţătură adevărată, dar dacă ai un duh greşit, acea învăţătură nu se potriveşte.

Aici avem un caz în care, dacă aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de bază, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătită pentru A Doua Venire a lui Hristos, dar, dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că nu este acelaşi lucru, ci chiar mai rău. Este exact ca în cazul celor ce vor să construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desăvârşire potrivnic.

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la mănăstirea de maici Sfânta Treime – Cernigov

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 19, 2009

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu… Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”.

Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată. „Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură…’

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

„Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.”

O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

„Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât…”

„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curând.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Tradus de: Radu Hagiu

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

SCRISOAREA PARINTELUI PAISIE (AGHIORITUL) REFERITOR LA SEMNELE VREMURILOR, 666

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 8, 2009

br3-paisii-1„DUPà FURTUNA DIAVOLEASCÃ, VA VENI ÎNSORIREA DUMNEZEIASCÔ

In spatele duhului lumesc al „libertãtii” de astãzi, al lipsei de respect în Biserica lui Hristos fatã de cei mai mari, pãrinti si dascãli, care au fricã de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhovniceascã, stresul si anarhia, care conduce lumea la impas, la catastrofã sufleteascã si trupeascã.

Iar în spatele sistemului perfect de asigurare computerizatã, ce se face prin „cartela” electronicã, se ascunde dictatura mondialã, sclavia lui antihrist. „…ca sã-si punã semn pe mâna lor cea dreaptã sau pe frunte, încât nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adicã numele fiarei, sau numãrul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere sã socoteascã numele fiarei, cãci este numãr de om. Si numãrul lui este sase sute saizeci si sase” (Apocalipsa 15, 16-18).

Sfântul Andrei al Cezareii scrie urmãtoarele:

„Despre numele cel murdar al lui antihrist si despre tâlcuirea numãrului precum si despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi si experienta celor întelepti…, dar nu a binevoit harul dumnezeiesc sã se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzãtor. Insã cercetând cu ratiunea, cu adevãrat multe (nume) se pot afla…”. (Sfântul Andrei al Cezareii, Tâlcuire la Apocalipsã, cap.58, pp. 541-342, editie greacã)

Dar lucru ciudat este cã multi oameni duhovnicesti, pe lângã faptul cã fac tâlcuirile lor proprii, se mai si tem cu o fricã lumeascã de „punerea la dosar”, în timp ce ar fi trebuit sã se nelinisteascã duhovniceste, sã-i ajute pe crestini cu nelinistea cea bunã si sã le întãreascã credinta, si astfel sã simtã mãngâierea dumnezeiascã.

Mã mir cum toate aceste evenimente nu le creazã probleme de constiintã! De ce nu-si pun mãcar un semn de întrebare la tâlcuirile mintii lor? Si dacã îl ajutã pe antihrist la pecetluirea lor, de ce mai trag si alte suflete la pierzare? Cãci la aceasta se referã: „…ca sã însele, dacã este cu putintã, si pe cei alesi” (Mc. 13, 22).

Se vor însela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. In timp ce semnele sunt foarte clare. „Fiara” de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, „înainte mergãtoare ale pecetluirii”, ce aratã? Din pãcate la radio ascultãm numai timpul probabil.

Ce ne va spune Hristos? „Fãtarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti” (Mt. 16, 3).

Asadar, dupã cartelã si dupã buletinul electronic, adicã „îndosarierea” persoanelor, ce se face pentru a înainta cu viclenie la pecetluire, vor spune mereu la televizor cã oarecare a furat cartela cutãruia si i-a luat banii din bancã. Pe de altã parte vor face reclamã „sistemului perfect”, adicã pecetluirii pe mânã sau pe frunte cu raze laser, a numãrului 666, numele antihristului, care nu se va distinge cu ochiul liber.

Din pãcate, iarãsi „anumiti cunoscãtori” îi vor „înfãsa” pe fii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile ca sã nu-i mâhneascã. „Aceasta nu are importantã”. „Nu-i nimic, este destul sã credeti lãuntric”. Si, desi vedem cã Apostolul Petru, care s-a lepãdat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevãrat lepãdare, acestia se leapãdã de Sfânta pecete a lui Hristos, ce le-a fost datã la Sfântul Botez, care este „Pecetea darului Sfântului Duh”, prin primirea pecetii lui antihrist si mai spun apoi cã îl au pe Hristos înlãuntrul lor.

Din pãcate, o astfel de logicã aveau si unii „gnostici” pe vremea sfintilor mucenici, care încercau sã întoarcã pe mucenici de la mãrturisirea lor, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare în „Cuvântul” sãu la mucenicul Gordie:

„…multi încercau sã-l convingã pe mucenic sã se lepede numai cu gura si sã-si pãstreze credinta în suflet prin aceiasi dispozitie lãuntricã, pentru cã Dumnezeu nu cautã la cele pe care le rosteste limba, ci la intentia omului. Insã mucenicul Gordie a rãmas neînduplecat si a rãspuns: „Nu suferã limba cea ziditã de Hristos sã rosteascã ceva împotriva Ziditorului… Nu vã înselati, Dumnezeu nu se lasã batjocorit cãci din cele ce ies din gura sa, fiecare va fi judecat; din cuvintele tale te va îndreptãti si din cuvintele tale te va osãndi”.

De asemenea, sub stãpânirea lui Deciu, s-a poruncit crestinilor sã mãrturiseascã religia închinãtorilor la idoli si crestinii care au mãrturisit si au jertfit idolilor, au primit un certificat scãpând astfel de mucenicie. Dar nu numai acestia s-au lepãdat de Hristos, ci si cei care au dat bani închinãtorilor la idoli si au luat certificatul fãrã sã se lepede de Hristos, asa numitii „libellus”. Dar si pe acestia Biserica noastrã i-a considerat lepãdati, cãzuti.

Sã ne amintim si de minunea sãvârsitã de Sfântul Teodor, care se prãznuieste în fiecare an în sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare: „Iulian Paravatul stiind cã poporul lui Hristos, mai cu seamã în sãptãmâna întâi a Postului Mare, cautã sã se curãteascã si sã se apropie mai mult de Dumnezeu, a voit sã-i spurce. De aceea a poruncit sã punã în piatã în acele zile mâncãruri spurcate cu sângele jertfelor idolesti. Dar Sfântul mucenic Teodor s-a arãtat în vis lui Evdoxie, arhiepiscopul de atunci al Constantinopolului, si descoperindu-i fapta împãratului, i-a poruncit sã-i adune pe credinciosi dis-de-dimineatã ca sã-i împiedice sã foloseascã acele mâncãruri spurcate. Iar lipsa hranei necesare sã o înlocuiascã vremelnic prin colivã… In felul acesta scopul Paravatului a fost zãdãrnicit si poporul cel credincios a fost pãzit nespurcat…”.

Depãrtarea de cele jertfite idolilor a fost rânduitã printr-un canon al Sfintilor Apostoli: „Si apostolii si preotii s-au adunat… (si au hotãrât) sã se fereascã de cele jertfite idolilor si de desfrâu si de (animale) sugrumate si de sânge” (Fp. Apostolilor 15, 6, 20).

Dar cu toate cele pe care le-am arãtat, auzi, din pãcate, o grãmadã de neghiobii ale mintii unor „gnostici” de astãzi. Unul spune: „Eu voi primi buletinul cu 666, si voi pune si o cruce alãturi”. Altul spune: „Eu voi primi pecetea cu 666 pe frunte si voi face si o cruce pe cap…”. Iar altii spun o grãmadã de alte neghiobii, crezând cã se vor sfinti în felul acesta. Dar toate acestea sunt înselãri.

Numai cele care primesc sfintire, numai acelea se sfintesc. De pildã, apa primeste sfintire si se face agheasmã. Insã urina nu primeste sfintire. Piatra se poate face pâine prin minune, dar necurãtia nu primeste sfintire.

Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este pe buletin, pe mânã sau pe fruntea noastrã prin simbolul lui, nu se sfinteste chiar si o cruce de ai face.

Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului sfânt, si harul dumnezeiesc al lui Hristos numai atunci când ne îndestulãm cu Sfânta pecetluire a Botezului, prin care ne lepãdãm de satana, ne unim cu Hristos si primim sfânta pecetluire: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.

Hristos sã ne lumineze pe toti. Amin.

Sfântul Munte Athos

Chilia Tanaguda – Mãnãstirea Cutlumus

Sâmbãta din prima sãptãmânã a Postului Mare 1987

Cu multã durere si dragoste în Hristos

Monahul Paisie

Posted in Semnele vremurilor, Sfinţii Părinţi ne Invaţă | Leave a Comment »

Sf. Părinţi despre amulete

Posted by mihailmaster pe Septembrie 19, 2009

Venus_AmuletAMULETUL
28. Amuletul este un obiect făcut de oameni, sau luat din natură, în care superstiţioşii cred că le-ar aduce noroc, sau îi apără de pagube sau boli, dar în realitate este semnul văzut al necredinţei în Dumnezeu şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria, (Matei 23, 5), fiindcă este o urîciune înaintea Domnului (Deut. 18,9 -14; VI ec. 61.)
29. „Nu se cuvine clericilor, sau slujitorilor bisericeşti, să se ocupe cu vrăjitoria, sau cu descîntecele, sau cu ghicirea prin semne şi cifre matematice, ori cu astrologia, sau să facă amulete, care sînt legături pentru sufletele lor. Toţi cei ce poartă amulete, să fie alungaţi din biserică” – laod. 36.
30. -„Cine poartă farmece – ierbi la grumajii lui, are parte de slujirea dracilor, iar dacă le va lepăda de la dînsul, să se primească la pricestanie; (Sf. Împărtăşanie)  iar dacă le va tot purta acestea, după învăţătura dintîi şi după a doua şi de nu va vrea să se lepede de la dînsul, să se despartă de Biserică, să se afurisească ca un vrăjitor” – PBG, 132.

sursa: www.dictionarortodox.blogspot.com

Posted in Sfinţii Părinţi ne Invaţă | 2 Comments »