Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

35 de ani de la moartea lui Radu Gyr. INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Posted by mihailmaster pe Aprilie 29, 2010

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un mare  poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.

Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc. Citește în continuare »

Posted in Sfinţii închisorilor, Uncategorized | Leave a Comment »

Apele tămăduitoare ale Basarabiei

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 9, 2010

De ceva timp mă urmăreşte ideea de a scrie despre apele făcătoare de minuni. Cunosc o mulţime de cazuri de vindecări miraculoase ale oamenilor care s-au scufundat în izvoarele pline de sfinţenie. Apa este mult mai mult decât un simbol al vieţii, ea înseamnă purificarea sufletului şi trupului prin spălarea de păcate. Oricine s-a scufundat şi a crezut cu tărie în puterea Celui de Sus, a Maicii Domnului, a Sfinţilor, s-a rugat cu lacrimi, poate vorbi cu multe emoţii despre tămăduirea ca prin minune. Vă îndemn să treceţi şi să simţiţi miracolul apelor basarabene. Oriunde veţi merge – la Saharna, Cuşelăuca, Hagimus etc. – darul de minuni e peste tot, dar important e să aveţi inima curată şi dorinţa nestăvilită de vindecare.

Primul izvor al Maicii Domnului

Unul dintre cele mai importante Izvoare ale Tămăduirii de pe pământ are o istorie mai veche de 1500 de ani şi porneşte de pe timpul domniei împăratului bizantin Leon cel Mare. Se spune că încă pe atunci când nu era pe tron, acesta a întâlnit un orb, pe care l-a ajutat spre a merge unde avea nevoie. Bătrânul avea un har deosebit în a povesti despre izvoarele şi lacurile ce sunt ocrotite de Maica Domnului. Potrivit tradiţiei cei doi, copleşiţi de discuţiile de o înaltă profunzime spirituală, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrânul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Citește în continuare »

Posted in Mănăstiri din Basarabia, Uncategorized | Etichetat: , | Leave a Comment »

ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ

Posted by mihailmaster pe Iulie 2, 2009

Save0008

Mihai Eminescu, mai actual ca niciodată.

Actualitatea

Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.

D. X bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.

Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.

Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.

Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.

Ce sa mai zicem de advocati?

Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.

Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?

Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.

Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.

Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „grecesti”, d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.

Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?

Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, si ale „Românului” si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3-4-500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin „calitatea” muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.

Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.

De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?

De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti”.

III. Batrânii si tinerii

Cu greu pricepe o minte de rând ca nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vecinic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea în miscare. Ceea ce azi e adevarat, mâine e îndoielnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile. In aceasta curgere obsteasca a împrejurarilor si a oamenilor sta locului numai arta, adica, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.

Citim azi cu placere versurile batrânului Omer, cu care petreceau odata neamurile de ciobani din Grecia, si imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei si puterilor naturei, pentru a le lauda si a cere de la dânsele iarba si turme de vite. Tot asa privim cu placere plasmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plasmuirile lui Shakespeare, si ne bucuram de frumusetea lor atâta, ba poate mai mult înca decât contimporanii lui, si tot astfel privim statuele lui Fidias s-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, si ascultam muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Stefan Voievod cel Mare, încât simtim si azi placere citind ce vrednic si cu virtute român a fost Maria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca „întorcându-ne la cararea noastra batuta” orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.

Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?

Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.

Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?

Da-i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da-i scoala rea, da  nu stiu profesorii carte, da’ taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boala de vite?… Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.

Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.

Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.

Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.

La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!

In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!

In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!

In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era „conservatoare”. Iar nu se potriveste!

Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor… si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti „înlauntru”, ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.

Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.

Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din „Figaro”, „Petite République FranØaise” si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!

Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june „român”.

Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea „Heliade-Radulesco”, adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:

Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru „alt veac” si pentru „alta tara” si au trait apoi în „alt veac” si în „alta tara”.

In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul „istoric”, ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!

Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste”. Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste… Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua”. Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.

I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi” si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.

Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.

Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.

Mihai Eminescu.

 

Posted in Semnele vremurilor, Uncategorized | 4 Comments »

Mitropolitul Antonie al Surojului: Ateismul pe intelesul ateilor

Posted by mihailmaster pe Martie 25, 2009

antonie-de-suroj

Sa nu judecam necredinciosii, ci sa cautam a intelege motivele necredintei lor.

Atunci cind cineva spune: „Eu sint necredincios”, sau „Dumnezeu nu exista!” – sa nu-l judecam intotdeauna din punct de vedere filozofic, dar sa incercam a intreba de unde vine aceasta atitudine? Daca doriti cu adevarat sa faceti ceva pentru acest om, atunci ar trebui sa puneti intrebari una dupa alta ca sa intelegeti; fara a intelege veti tinti intotdeauna orbeste.
Intr-un sens anumit ateismul este o greseala stiintifica, este refuzul de a studia realitatea in intregime, este tot atit de nestiintific ca si cum ai spune: „muzica nu este, pentru ca pentru mine ea nu exista…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru ca exista multe posibilitati pentru el de a se apara. Dar in general, ateismul este refuzul de a accepta marturia, cel putin istorica, a unor oameni conscarati, care spun: „Eu stiu…” Multi din acestia sint oameni de stiinta, spre exemplu Pavlov.

Du-te acasa si intreaba-te cind ai avut nevoie pentru prima oara ca Dumnezeu sa nu existe

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris. Cindva a fost „ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar doua lucruri: „In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: „Tu, insa, Sasa, mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”
Sasa a venit acasa si se gindea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc – nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui Dumnezeu.
Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun, plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia, care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu, iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).
Iar Sasa simtea ca situatia se inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus: m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost inceputul „ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de constiinta.
Poti convinge pe cineva cu argumente logice ca Dumnezeu exista, dar asta nu-i va da si experienta vie a existentei Lui
Cunosc un tinar foarte dotat; a fost educat in ateism. Cind a intrat la facultate, inchiria o camera in casa unui intelectual credicios, cu studii. Intre ei s-au iscat interminabile discutii. Tinarul era nepregatit, fara experienta, stapinul insa era destept si experimentat, fapt pentru care l-a invins pe tinar cu usurinta. Si baiatul a dedus logic, din faptul ca a fost dialectic invins: trebuie sa devin si eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a facut teologie, toata lumea astepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a inteles ca, de fapt, n-a trait niciodata vreo experienta religioasa, ca tot ce a reusit sa faca au fost deductiile logice in urma faptului ca cineva mai inteligent l-a invins intr-o disputa logica.

Crestinismul este unicul
materialism autentic

Profesorul Franc, cred, in una din recenziile sale a spus ca unicul materialism autentic este crestinismul, pentru ca noi credem in materie, adica noi credem ca materia poseda o realitate absoluta si definitiva, credem in inviere, credem intr-un cer si pamint nou, nu in sensul in care tot ce exista acum va fi distrus din temelie, dar in sensul ca totul se va reinnoi; ateistul, insa, nu crede in soarta materiei, ea este un fenomen trecator pentru el.

Sint multe subiecte asupra carora am avea ce discuta, in loc sa ridem unii de altii si sa ne invinuim reciproc

Din pacate, polemica intre cel mai brut materialism si crestinism nu-si are locul, nu exista nici un fel de discutie. Exista niste oameni care scriu carti, dar sint putine cazurile cind se intilnesc si discuta intre ei. Exista multe teme in care ne-am putea intilni, nu in sensul de a fi de acord unii cu altii, dar in sensul de a vorbi despre aceleasi lucruri. Sa zicem, primul punct de tangenta ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat in centrul conceptiei despre lume a materialismului, precum este si in crestinism. Dar tema dialogului ar fi urmatoarea – ce fel de om?
Fraza lui Feuerbach: „omul devine ceea ce maninca…” Noi credem ca prin impartasirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Si aici este un subiect, pe marginea caruia am putea discuta, in loc sa ridem unii de altii sau sa ne invinuim reciproc. Se prea poate, sint si alte subiecte asupra caror am gindit mai putin. Din pacate, un astfel de dialog nu exista, dar exista atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neaparat sa ajungem la un compromis, dar care manifesta o oarecare simpatie sau interes in atitudinile lor.

Hristos pe cruce a trait experienta ateismului…

Mi se pare ca se poate afirma, ca, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale si insemnate urmari, Hristos a trebuit sa Se faca partas singurei cauze care aduce moartea – despartirea de Dumnezeu. Nu poti muri, daca nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigatul Mintuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mt.15,34) – este strigatul Omului desavirsit, Care liber, din dragoste, S-a facut partas principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul ca omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Daca ar fi sa primim acest argument, atunci putem spune ca Hristos a trait ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dezindumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trait-o, si ca nu este om – ateu sau credincios – care ar fi in acest sens inafara experientei traite de Hristos; ca Hristos cuprinde si credinciosul, si ateul, cu toate ca, fara indoiala, ateul ideologic sau omul, despre care apostolul Pavel spune: „dumnezeul lor este pintecele” (Flp.3,19) – traieste ateismul cu totul altfel decit Hristos in momentul dat. El L-a pierdut pe Dumnezeu ca sa fie una cu noi in unica si ultima tragedie a omenirii.

Date biografice:

Antonie, mitropolitul Surojului (in lume Andrei Borisovici Blum) s-a nascut la 19 iunie 1914 la Lausanne, in familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilaria si-a petrecut-o in Persia, unde tatal sau indeplinea functia de consul. Dupa revolutia din Rusia, familia Blum emigreaza. Dupa citiva ani de peregrinari prin Europa, in 1923 se stabileste in Franta. Aici si-a petrecut adolescenta marcata de dificultatile conditiei de emigrant si de aspiratia constienta de a trai pentru Rusia.
In 1939 a absolvit facultatile de biologie si de medicina a Universitatii din Sorbona. A slujit pe front ca si chirurg al armatei franceze (inainte de inrolare primeste in taina tunderea in monahism). In perioada ocupatiei fasciste a fost medic in ilegalitatea antifascista.
Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop si apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondata in insulele britanice. Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin si Cambrige.
Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti predicatori ortodocsi din Occident.

Intilnirea cu Hristos
Odata, adolescent fiind, a auzit un discurs despre crestinism a unui teolog de seama care, se pare, nu stia sa vorbeasca baietilor care pretuiau mai mult ca orice barbatia si regimul militar. Iata cum isi aminteste de aceasta intimplare insusi vladica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, crestinism/…/, aducindu-ne in constiinta tot ce este „dulce” din Evanghelie, totul fata de ce am fi simtit repulsie si eu am simtit-o: blindetea, smerenia, linistea – toate trasaturile unui rob, pentru care sintem mustrati de la Nietzsche incoace. El m-a adus la starea cind am decis/…/ sa merg acasa, sa vad daca avem pe undeva vreo Evanghelie, sa vad ce-i cu ea si sa nu mai revin niciodata la acest subiect; mie nici prin cap nu-mi trecea ca eu nu o voi sfirsi asa, pentru ca era absolut evident ca el (teologul) isi stia meseria/…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu inchizindu-ma in camera mea am observat ca sint de fapt patru Evanghelii si, daca-i asa, atunci una din ele este mai scurta decit celelalte. Si asa cum nu ma asteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis sa o citesc pe cea mai scurta. Si iata aici am fost prins in cursa; de multe ori dupa aceea observam cit de siret poate fi Dumnezeu atunci cind isi intinde mrejele pentru a prinde pestele; pentru ca, daca as fi citit alta Evanghelie, as fi avut probleme; fiecare Evanghelie are o oarecare baza culturala. Marcu insa scria anume pentru tineri salbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu stiam acest lucru, insa Dumnezeu stia si Marcu stia, probabil, atunci cind a scris mai pe scurt decit ceilalti. Si astfel m-am asezat sa citesc; si, sper ca ma veti crede pe cuvint, pentru ca acest lucru nu poate fi dovedit/…/ Astfel citind, intre inceputul capitolelor unu si trei a Evangheliei dupa Marcu, pe care o citeam lent, pentru ca limbajul nu-mi era familiar, am simtit deodata ca, de cealalta parte a mesei sta Hristos. Si acest sentiment era atit de puternic incit a trebuit sa ma opresc din citit si sa ma uit. Am privit indelung; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic si nu simteam nimic. Dar chiar si atunci cind ma uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam constiinta deplina ca aici, negresit, sta Hristos. Imi amintesc ca atunci m-am lasat pe spate si m-am gindit: daca Hristos este viu si sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel inviat, deci eu stiu din propria experienta ca Hristos a inviat si deci, tot ceea ce se zice despre El este adevarat.

Traducere din ruseste de LUDMILA TUDOS.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Cu cine votăm ?

Posted by mihailmaster pe Martie 5, 2009

Dintr-o conferinţă a părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului la Bacău în 2007.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

„Zeitgeist” sau panorama deşertăciunilor (I)

Posted by mihailmaster pe Februarie 11, 2009

zeitgeist-sau-panorama-desertaciunilorCadrul general

În ultima vreme, un filmuleţ ce se vrea documentar face furori printre internauţi. Difuzat cu o tenacitate suspectă – ca spam, cu posibilitatea vizionării şi descărcării gratuite – „Zeitgeist”, ai cărui finanţatori ne rămân până astăzi necunoscuţi, încearcă să ofere o privire asupra lumii ce ar rupe vălul ignoranţei care a făcut din noi subiecte ale manipulării. Filmul are trei părţi. Prima, cu subtitlul „Cea mai mare poveste spusă vreodată” este un atac direct la adresa creştinismului. De fapt, la nivel declarativ sunt vizate în general ceea ce autorii numesc „religii teiste” (adică ce presupun credinţa în cel puţin o deitate), dar ţinta principală a presupuselor dezvăluiri e Hristos, atacurile având efecte prin ricoşeu şi asupra mozaismului şi, în mai mică măsură, a mahomedanismului.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, „Zeitgeist” stabileşte destul de clar pentru cine are ochi să vadă, cadrul ideologic. Accentul este pus pe trăirea lui „aici şi acum”, fără a da atenţie trecutului sau viitorului, pe amoralism („nu există lucruri bune sau rele în sine”), pe evoluţionism şi o „reconectare cu forţele naturii, cu unitatea universului”. Nu se neagă o anumită spiritualitate, deci poziţia nu este una pur atee – deşi sunt folosite argumente puse la dispoziţie de diferitele forme ale ateismului organizat – ci mai degrabă cu accente de panteism, divinizare a naturii şi contopire a omului în esenţa ei impersonală, toate având o profundă aversiune faţă de religia aşa-zis oficială şi faţă de instituţiile religioase. Toate acestea se identifică cu un curent numit new age, pe care, în 1994, Părintele Symeon de la Essex îl descria în felul următor: „Nu există o mişcare new age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. (…) Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii unor spiritualităţi false. (…) După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce spre spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri care nu sunt Duhul Sfânt”. Această spiritualitate mixtă este evidentă în „Zeitgeist”, în momentul în care Jordan Maxwell, specialist independent în astro-teologie, introduce atacul împotriva creştinismului prin afirmaţia că cei ce cred în Dumnezeul creştin se opun dreptăţii divine şi au nevoie „să cunoască adevărul, pentru că adevărul îi va face liberi”. Paradoxal şi ironic, această ultimă parte a propoziţiei nu este altceva decât un citat din spusele lui Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul VIII, versetul 32).

Asemănări şi deosebiri, simboluri şi false simboluri

Urmează apoi argumentaţia anti-creştină propriu zisă. Pornind de la efectele de stand-up comedy, cu râsete pe fundal, ironizând o variantă simplificată şi ridiculizată a credinţei, se afirmă în „Zeitgeist” că învăţătura creştină nu este decât o compilaţie a credinţelor mai vechi care ar avea la bază o schemă evolutivă astrologică, cu soarele în centru şi cele douăsprezece semne zodiacale în jurul lui. Urmează o înşiruire de falsuri grosolane, care se sprijină pe ideea inculturii publicului contemporan şi disponibilitatea de a crede orice are o aură de mister. Astfel, sunt prezentate mai multe zeităţi păgâne, aşa-zis solare, despre care se spune că ar avea exact aceleaşi caracteristici ca Hristos: naşterea pe 25 decembrie, dintr-o fecioară, activitatea publică începută la 30 de ani după un botez, numele divine de „Fiu al lui Dumnezeu” sau „Lumină a lumii”, moartea şi învierea. Privitorul e bombardat cu o serie imensă de nume de zeităţi cărora le sunt asociate aceste caracteristici. O simplă privire critică, eventual dublată de lectura oricărei istorii a religiilor – de găsit şi la un click distanţă, pe internet – arată falsitatea argumentelor înfăţişate. Horus este fiul lui Isis ŞI OSIRIS, iar moartea lui este consecinţa unei lupte şi nu jertfă de bunăvoie, Krishna, avatar al lui Vishnu, identificat în alte variante ale hinduismului cu fiinţa supremă însăşi, este al 8-lea fiu al prinţesei Devaki şi al lui Vasudeva, născut, după calcule care, desigur, nu pot avea pretenţia unei prea mari exactităţi, deoarece în perioadele apariţiei acestor mituri se foloseau alte calendare, pe 18 sau 21 iulie 3228 înainte de Hristos, Dionisos este fiul lui Zeus şi al prinţesei Semele ( în alte variante al zeităţii infernale Persefona). Despre alţi zei enumeraţi în lista autorilor filmului, cum ar fi Thor, nici nu mai are rost să amintim, deosebirile fiind evidente. Că există similitudini între creştinism şi unele credinţe anterioare este de netăgăduit. Dar acestea merg până la un punct şi se deosebesc în esenţă. Explicaţia pe care o dau istoricii religiilor este fondul comun al experienţei omeneşti, din care, ulterior, s-au desprins diferitele sisteme religioase, iar Sfinţii Părinţi vorbesc despre rămăşiţe ale Revelaţiei de la începuturi, care s-a deformat, cu timpul din pricina păcatului oamenilor, şi le-a fost redată în forma corectă întâi prin profeţi, apoi prin însăşi venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. De altfel, realizatorii însuşi arată că apologeţii creştini, dintre care ei dau exemplul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, au cunoscut aceste asemănări şi s-au folosit de ele pentru a-şi transmite mai uşor mesajul. Concepţia lor era aceeaşi ca cea menţionată mai sus, că deformările şi „schimonosirile” adevărului sunt rezultatul păcatelor şi al intervenţiei nemijlocite a diavolului, căci în creştinism cunoaşterea teoretică nu poate exista decât în deplină armonie cu trăirea în acord cu Dumnezeu. Explicaţia din urmă poate fi considerată forţată de cei care nu cred, însă cu atât mai mult sunt forţate similitudinile cu ciclul planetelor şi credinţele astrologice derivate din acesta.

Mai departe, autorii filmului insistă pe simbolismul noii ere (new age!), care ar însemna sfârşitul creştinismului prin ieşirea din era Peştilor şi intrarea în era Vărsătorului (aquarius). Continuă şi aici paralelele imaginare. Se ştie că, la începuturile creştinismului, cei care aparţineau credinţei în Hristos se recunoşteau între ei prin desenarea pe pământ a unui peşte. Acesta nu este însă nicidecum legat de semnul zodiacal cu acelaşi nume. Cum lumea în care s-a răspândit creştinismul la început vorbea cu preponderenţă limba greacă, în care peşte este „ichtios”, acesta era folosit ca semn de recunoaştere pentru că literele sale formează iniţialele de la „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.

În treacăt sunt atacate şi alte persoane sau evenimente biblice, cum ar fi Moise sau Potopul. Despre acesta din urmă, autorii filmului arată, pentru a demonta istorisirea din Vechiul Testament, că se regăseşte în multe alte credinţe, cel mai la îndemână în Epopeea lui Ghilgameş. Lucrul este atestat demult de istoricii religiilor, însă unii dintre ei au ajuns la o concluzie destul de diferită de cea din „Zeitgeist”. Dacă un acelaşi eveniment este descris în mai multe culturi de pe pământ, dintre care unele nu s-au aflat niciodată în contact, nu este oare un indiciu că acel eveniment sau măcar ceva în felul lui s-a petrecut cu adevărat în timpuri preistorice?

Logica internă a credinţei învaţă că, dacă toată istoria omenirii se învârte în jurul evenimentului central al Întrupării lui Hristos, toate întâmplările ei au, pe lângă elementele concrete, faptice, şi o încărcătură simbolică. Mai multe personaje din trecut sunt prototipuri, simboluri, preînchipuiri ale celor ce au fost după ele sau ale celor ce vor fi. Hristos Însuşi îl înfăţişează pe Sfântul Ilie ca prototip al Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe proorocul Iona, care a stat trei zile în pântecele unui monstru marin, ca simbol viu al morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu. Sesizând asemănarea (care, de altfel, se opreşte într-un anumit punct) dintre Iosif şi Iisus, filmul încearcă să facă din ea încă o dovadă a falsităţii istoriei creştine. Însă simbolism există nu numai în Scripturi, ci şi în natură, la tot pasul. Ciclul anotimpurilor este simbol pentru ciclul vârstelor omului, însă ar fi absurd să susţinem că, din această cauză, omul e o invenţie!

Iisus Hristos ca Persoană istorică

În cele din urmă, „Zeitgeist” merge, deşi printr-o altă metodă, pe aceeaşi linie pe care au mers, acum un an sau doi, pseudo-dezvăluirile lui James Cameron. Regizorul pretindea că ar fi găsit mormântul Sfintei Familii, ceea, ce, evident, ar fi dărâmat orice învăţătură despre Înviere. Oamenii de ştiinţă au demonstrat repede falsul, dar acest lucru a fost anunţat discret în presă, în timp ce aşa-zisa descoperire a avut parte de o largă acoperire media. Văzând că nu pot dărâma prin argumente „ştiinţifice” Învierea lui Hristos, dar animaţi de acelaşi duh, realizatorii „Zeitgeist” încearcă să ne convingă că Iisus nici măcar nu a existat ca persoană istorică. Deşi istoricii romani Tacit şi Suetoniu Îl menţionează în scrierile lor, noii contestatari susţin că ei s-ar fi referit la un substantiv comun (Hristos, în ebraică Mesia, înseamnă uns, consacrat) şi nu la Persoana lui Iisus. Cu toate acestea, legătura pe care respectivii o fac între Hristos şi cultul creştin este, după părerea noastră, suficientă pentru a înlătura îndoielile. Pliniu cel Tânăr, proconsolul Bitiniei, într-o scrisoare către împăratul Traian, vorbeşte despre creştinii care Îl adorau pe Iisus, argument suficient pentru a demonta teoria conform căreia Iisus ca persoană istorică a fost „fabricat”, din raţiuni politice, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Mai este şi mărturia importantă a istoricului evreu Iosif Flaviu. Despre aceasta ni se spune în „Zeitgeist” că oamenii de ştiinţă i-au demonstrat inautenticitatea. Minciuna devine evidentă. Mărturia lui Iosif Flaviu din „Antichităţile iudaice” are două părţi. Una, la capitolul XX, 9, 1, unde aminteşte despre uciderea lui Iacob, „frate al lui Iisus Hristos”. Aceasta nu a fost contestată niciodată de nici un om de ştiinţă! A doua, la capitolul XVIII, 3, 3, Îl menţionează pe Iisus ca făcător de minuni şi învăţător al adevărului. Doar în privinţa acesteia există controverse, pentru că Iosif Flaviu nu era creştin şi deci este greu de înţeles cum ar fi putut susţine aceste lucruri. Deci oamenii de ştiinţă PRESUPUN – nu au demonstrat fără putinţă de tăgadă – că mărturisirea despre Hristos ca învăţător al adevărului la Iosif Flaviu ar putea fi o adăugire târzie, însă NU PUN LA ÎNDOIALĂ mărturiile istoricului despre existenţa lui Iisus Hristos ca persoană istorică.

Concluzia filmului şi concluzia noastră

Concluzia primei părţi a filmului este, după cum am amintit, că învăţătura creştină a fost fabricată şi oficializată în scopul consolidării puterii politice de împăratul Constantin cel Mare. Este un argument preluat – paradoxal! – de la secta neoprotestantă a adventiştilor, care deşi Îl mărturisesc pe Hristos, susţin că instituirea duminicii ca zi de cult datează din timpul acestui împărat roman. Cu toate acestea, încă din primele secole creştine ni se păstrează nenumărate scrieri creştine, iar miile de martiri ucişi de puterea romană în timpul persecuţiilor (dintre care, printre cele mai sângeroase, cele ale lui Nero şi Diocleţian) demonstrează clar că învăţătura şi credinţa existau cu mult înainte de anul 313, când le-a fost acordată libertatea de către Constantin cel Mare. Mai mult primul Sinod Ecumenic, ce a avut loc la iniţiativa acestui împărat în anul 325, la Niceea, nu a „inventat” noua învăţătură oficială a Imperiului, ci doar a precizat un punct important al credinţei în faţa apariţiei unei erezii. Mai departe, „Zeitgeist” ne spune că Vaticanul deţine adevărul, dar că se foloseşte în continuare de creştinism, pentru a controla societăţile. Lăsând la o parte faptul că este ignorată în întregime Ortodoxia, deşi aceasta reprezintă, chiar şi din punct de vedere strict numeric, o importantă parte a creştinismului, care nu a practicat persecuţiile sau cruciadele de care e plin catolicismul, filmul nu reuşeşte să explice cum este controlată societatea contemporană prin creştinism, atâta timp cât se poate observa cu ochiul liber că valorile prin care sunt guvernate atât piaţa cât şi viaţa oamenilor sunt complet străine învăţăturii creştine despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Prima parte a filmului „Zeitgeist” este un atac slab argumentat şi incoerent împotriva creştinismului, dar cu toate acestea un atac ce se bazează pe scenografia prezentării argumentelor, ca într-un spectacol de sunet şi lumini, şi pe pretenţiile ştiinţifice ale acestora, uşor de înghiţit de un public ale cărui singure surse de informare sunt reprezentate de televizor şi internet. Oricine cercetează atent şi onest va vedea, chiar dacă nu este un adept al creştinismului, că argumentele filmului sunt bazate strict pe scoateri din context, conexiuni forţate şi, mai ales, pe minciuni şi falsuri istorice şi mitologice. Acestea sunt cu atât mai periculoase, cu cât scopul lor este dublu, de a-i îndepărta pe oameni de învăţătura lui Hristos şi de a-i face receptivi la un alt fel de spiritualitate, „în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate (…) o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe”. (Pr. Symeon) Părţile a 2-a şi a 3-a ale filmului arată o evoluţie cu atât mai tulburătoare. (va urma)

preluat de pe http://www.moldovanoastra.md

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

In memoriam- Grigore Vieru, NU AM MOARTE CU TINE NIMIC

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 19, 2009

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

EROII NU MOR NICIODATA – Se urcă Basarabia pe cruce

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 17, 2009

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Petre Ţuţea despre Basarabia

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 17, 2009

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Împărăţia Dragostei

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 11, 2008

4OOZE2.JPG

De aşi grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aşi avea proorocie şi de aşi şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aşi avea toată credinţa, cat să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sănt. Şi de aşi împărţi toată avuţia mea, şi de aşi da trupul meu să-l arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nici odinioară nu cade.

 

Datoria fără Dragoste îl face pre om arţăgos.

 

Responsabilitatea fără Dragoste îl face pre om obraznic.

 

Dreptatea fără Dragoste îl face pre om aspru.

 

Adevărul fără Dragoste îl face pre om criticant.

 

Educaţia fără Dragoste îl face pre om cu două feţe.

 

Mintea fără Dragoste îl face pre om viclean.

 

Amabilitatea fără Dragoste îl face pre om făţarnic.

 

Respectarea oarbă a ordinii îl face pre om cicălitor.

 

Priceperea fără Dragoste îl face pre om îndărătnic.

 

Puterea fără Dragoste îl face pre om asupritor.

 

Onoarea fără Dragoste îl face pre om trufaş.

 

Bogăţia fără Dragoste îl face pre om lacom.

 

Credinţa fără Dragoste îl face pre om fanatic.

 

Să nu pretinzi dragoste dela aproapele tău, deoarece cel ce o pretinde se tulbură dacă nu o află; ci mai bine singur arată-i dragoste aproapelui şi te vei linişti, şi întru acest fel şi pre aproapele tău îl vei aduce la dragoste.

Posted in Uncategorized | 5 Comments »