Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Dicţionar istorico – biografic Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată vol I. la a doua ediţie

Posted by mihailmaster pe Octombrie 7, 2010

Fraţi creştini cu Mila şi cu Ajutorul Domnului, am reuşit să reedităm cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” vol I. (ediţie a fost revizuită şi îmbunătăţită)

Acuma când deja lucrăm la vol II a acestui dicţionar, nu am putut să trecem cu vedera numeroasele cereri venite de la preoţii, teologii şi oamenii de bună credinţă din Republica Moldova şi din România, reeditând cartea într-o haină poligrafică nouă.

Dicţionarul istorico – biografic „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

Citeşte recenzia: Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată – modalităţi de ieşire din criză

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R. Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn de lângă patinoarul „Ice Bravo”) din Chişinău.

Telefoane de contact: 069335009; 068559904; 079600416;

sursa: http://personalitatibasarabene.info/

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei | Leave a Comment »

Sfinţii închisorilor comuniste

Posted by mihailmaster pe Iunie 8, 2010

Posted in Sfinţii închisorilor | Etichetat: | Leave a Comment »

Părintele Arsenie Papacioc- Suprema catedră de teologie: Suferinţa

Posted by mihailmaster pe Iunie 4, 2010

“Nimic nu m-a ajutat mai mult in viata ca suferinta. Singura suferinta este suprema catedra de teologie. Sunt sigur ca ingerii erau gelosi pe noi pentru ca ei nu au aceasta suferinta dincolo de firea noastra. Da, pentru ca nu stiai daca traiesti pana maine. Aceasta stare de tensiune extraordinara iti dadea ocazia sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti. Nu este vorba de o suferinta. Tendinta lor era exterminarea prin infometare. Zarca e o “inchisoare in inchisoare”, facuta de unguri pentru romani, ca sa-i omoare, unde fara discutie se aplica regimul de exterminare specific fiecarui ins sau fiecarui grup de insi. Ultimii ani-un an, doi- numai in Zarca m-au tinut. I-am infruntat la o intalnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu detinutii vanduti, ceea ce era pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au bagat la racitor.In trei zile mureai-s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus cateva grade, stiti. Era beton peste tot, fara pat, fara scaun, dezbracat. Era regim de exterminare. Puteau sa te impuste, dar preferau sa te lase sa mori incet, fara sa lase urme. E groaznic, dar am supravietuit!Nu stiu daca ma intelegeti… Aveam o curiozitate de copil sa vad cum iese sufletul… Au murit multi. Nu puteam comunica decat prin morse, si au cerut cei de alaturi sa se spovedeasca. Tot prin morse. Eu puteam sa transmit, dar nu puteam sa primesc.Daca te prindea, te omora pe loc. Si am avut urmatorul consemn cu ei, tot prin morse: “Maine, la o anumita ora- am apreciat cu ei atunci- stati in partea asta a celulei. Eu va dau semnal prin morse, prin perete, sa va amintiti in gand pacatele si eu va dezleg. Cu o conditie: daca muriti pana maine-pentru ca asa se punea problema- e valabila spovedania. Dar daca nu muriti, la primul preot pe care-l intalniti sa va spovediti din nou de pacate.” Adica am procedat cinstit in ceea ce priveste respectiva Taina a Pocaintei. Va spun acestea ca sa aveti o imagine a starii noastre spirituale acolo, cand erai in fiecare moment nesigur de clipa urmatoare. Aceasta stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunavointa omeneasca de la gardieni in tot acest timp. Te dusmaneau si te omorau pentru o parlita de leafa, ca pe un criminal, pentru ca asa era educatia pe care le-o faceau: “talharilor, daca nu va astamparati, va bagam in locul lor!” Am fost intrebat de multi unde a fost mai greu: in inchisoare sau in pustie, pentru ca am trait si prin pustie. In inchisoare, cei care credeau in Dumnezeu se chinuiau si le era rau. Pentru ca nu era o forta nevazuta care sa opreasca nitel pornirile salbatice, de cruzime, de ura care apasau mereu pe om. Asta lipsea. Citește în continuare »

Posted in Drumuri întru Desăvârşire, Sfinţii închisorilor | Leave a Comment »

Acafistul Sfântului şi Dreptului Părinte Feodosie dela Balta

Posted by mihailmaster pe Mai 21, 2010

Fraţi creştini, astăzi vă aducem în premieră spre mângâierea frăţiilor voastre, Acatistul Sfântului şi Dreptului Părinte Feodosie de la Balta, care anul trecut a fost canonizat de Biserica ortodoxă rusă. Acestui Mare Sfânt cinstit de basarabeni încă de la începutul secolului XX, acuma avem posibilitatea să-i citim Acatistul în dulcele nostru grai românesc. Pentru rugăciunile   Sfântului şi Dreptului Părintelui nostru Teodosie de la Balta, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumneze, Miluieşte-ne pre noi!

Către Sfântul şi Dreptul Feodosie dela Balta

Tropar, glasul al 3-lea

O, Sfinte şi Drepte Părinte Feodosie, roagă-L pre Milostivul Dumnezeu şi pre Prea Curata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să ne dea nouă iertare păcatelor şi tămăduire tuturor boalelor şi neputinţelor, de uneltirile demonilor apărare, de toată vrajba şi zavistia îngrădire, sufletelor şi trupurilor noastre curăţie şi sfinţenie, iară de moartea cea veşnică izbăvire şi mântuire, să ne dăruiască nouă după mare mlia Sa şi după mulţimea îndurărilor Sale.

Condac, glasul al 6-lea

Alesule mărturisitor al lui Hristos şi al Sfintei Troiţe, sfinţite, hrănitorul şi mângâitorul celor ce pre jos călătoreau spre ale Kievului Sfinţenii, încă şi Acoperemântului Maicii Domnului ales închinător, iar zidirilor lăcaşului din Balta însufleţitor şi îndrumător te-ai arătat, întru care şi cu moaştele tale cele tămăduitoare până astăzi te odihneşti, unde şi ale noastre rugăciuni şi laude le primeşti, iară noi sfintelor tale moaşte închinându-ne şi racla ta cu dragoste sărutându-o, aşa îţi grăim: Bucură-te, cel ce prin înfricoşatele şi multele tale minuni, de Dumnezeu prea bine eşti proslăvit, Drepte Părinte Feodosie. Citește în continuare »

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei | Leave a Comment »

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948

Posted by mihailmaster pe Mai 8, 2010

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA
Sursa: Veghea

Posted in Sfinţii închisorilor | 1 Comment »

35 de ani de la moartea lui Radu Gyr. INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Posted by mihailmaster pe Aprilie 29, 2010

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un mare  poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.

Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc. Citește în continuare »

Posted in Sfinţii închisorilor, Uncategorized | Leave a Comment »

Mircea Eliade – Despre Ortodoxie

Posted by mihailmaster pe Aprilie 27, 2010

APUSENII se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la ortodoxie.

E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam „convertirea”. Ea se va implini, asa cum infloresc pomii – cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti. Trebuie sa fim crestini – pentru a gasi un sens vietii, sens care sa intreaca simpla umanitate, si sa cuprinda din acel suc al metafizicii, care singur ne orienteaza. Crestinismul ne lumineaza o axa centrala in Univers si in noi insine. Acele constiinte care traiesc efectiv o viata sufleteasca nu pot indeparta altfel sentimentul tragic al existentei decat prin crestinism. In dreapta si in stanga nu e decat gol. Alunecam in gol, si sfarsim rosi de disperare, chinuiti de o problematica filosofica gresit pusa, sau oprindu-ne pe pozitii sceptice, sau evadand intr-un paganism senzual care nu poate darui nici incai uitarea.

Fireste, vorbesc aici despre acele putine constiinte de elita, care inteleg sa-si valorifice viata si sa o vietuiasca dupa un talc metafizic. Constiinte care sufereau tragica izolare in fata unui Destin orb – inainte de Hristos. Dar Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie. Hristos dovedeste realitatea transcendentului si posibilitatea de a-l ajunge prin experienta religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridica deasupra fiziologiei si a institutiilor civile – nu mai sunt in primejdia disperarii. Citește în continuare »

Posted in Drumuri întru Desăvârşire | 3 Comments »

Azi se pomeneşte Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (+1868) – Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română

Posted by mihailmaster pe Aprilie 24, 2010

Primul sfant canonizat de Biserica Ortodoxa Romana este Sfantul Calinic de la Cernica. Desigur, trebuiau sa fie canonizati mai multi cuviosi romani, care au sfintit pamantul tarii noastre cu jertfa vietii lor, cu nevointa si cu truda lor duhovniceasca. Ne gandim la Arhiepiscopul Ioan de la Rasca, la Cuviosul Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlau, Partenie si Rafail de la Agapia si la multi altii. Toti sunt sfinti ai neamului si Bisericii noastre. Nu i-am canonizat noi, dar i-au canonizat credinciosii. I-am uitat noi, dar nu-i uita poporul nostru iubitor de Dumnezeu si de sfinti.

Din toamna anului 1955 pana in prezent, alaturi de moastele unor sfinti straini de pamantul nostru, avem si moastele Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Ramnicului. El este pretuit de calugari, ca un mare parinte si povatuitor duhovnicesc al monahilor. De ierarhi este pretuit ca primul ierarh roman canonizat. Iar de mireni este pretuit ca un mare facator de minuni si vindecator a suferintelor omenesti.

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica

Pentru toti romanii, Sfantul Calinic de Cernica ramane un mare povatuitor sufletesc. Un sfetnic neintrecut pentru cei abatuti; un doctor de arginti pentru cei bolnavi, un povatuitor si intemeietor de manastiri pentru toti calugarii din tara noastra.

Numele Sfantului Calinic este legat de doua manastiri de renume: Cernica si Frasinei. Iar prin darul facerii de minuni Sfantul Calinic este legat de toate manastirile, de toti credinciosii care ii cer ajutorul. Caci mai presus de orice, Sfantul Calinic ramane un mare rugator pentru noi toti inaintea tronului Preasfintei Treimi. Citește în continuare »

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei | Leave a Comment »

Despre vedenia stareţului Antonie

Posted by mihailmaster pe Aprilie 16, 2010

Iar undeva, pe la începutul anilor şaptezeci, în timpul slujirii Dumnezeieştii Liturghii, eu m-am învrednicit de prima vedenie.
Şi iată cum s-a întâmplat. În acele vremuri, a început şi pasiunea oamenilor, pe capete, pentru Occident, iar în raport cu aceasta, au început să se şteargă şi trăsăturile caracteristice slavilor – simplitatea, primirea de străini, neagonisirea. Şi, în capul unghiului noii viziuni asupra lumii, este aşezată chiar agonisirea de averi, căci acuma banii şi lucrurile materiale, sânt ridicate mai presus de moraliate şi spiritualitate. Dar cel mai groaznic lucru care s-a-ntâmplat acum, este faptul, că, modul de viaţă al oamenilor ce se numesc pe sine creştini pravoslavnici, care în cele mai multe cazuri, respectă cu stricteţe ritul bisericesc, devine la fel cu cel al păgânilor dimprejurul lor! Aceeaşi lipsă de modestie în modul de trai, aceeaşi tendinţă către carierism, către o înaltă stare socială. Acuma, pe copiii proveniţi din familiile credincioşilor, nu-i mai mustra cugetul pentru intrarea în rândurile pionerilor, în comsomol sau în partid. Căci îndreptăţirea, era foarte la îndemână: “Dar cum fără aceasta, noi doar nu trăim în pustie, ci între oameni. Da, ştim că-i păcat, dar dacă începi să te adânceşti, atunci – totul este păcat, ne vom pocăi noi”. Iar mie, o asemenea atitudine uşuratică, îmi inspira o mare teamă, pentru însăşi posibilitatea mântuirii. Şi eu, iarăşi reciteam Evanghelia, despre vremile cele de pe urmă, dar mai ales Apocalipsa, căci nu mă puteam linişti în privinţa pustiei, în care trebuie să fugă oamenii cei de la urmă.
Şi iată că eu văd, un foarte mare număr de oameni care călătoresc. Iar o parte din ei, se pare că nici nu călătoresc, ci unii – benchetuiesc, alţii – curvesc, ceilalţi – urzesc rele împotriva aproapelui, dar oricum, pe ei toţi îi mână înainte, ca un râu care curge. Şi aici toţi sânt diferiţi, sânt şi mireni, şi duhovnici, şi militari, şi politicieni, toţi, absolut toţi. Cea mai mare parte dintre oameni se avântă înainte, dar unii merg liniştiţi. Iar înaintea lor, se deschide o groaznică prăpastie, o prăpastie care duce la iad. Şi se părea, că ei toţi trebuie să cadă în prăpastie, însă nu toţi cădeau. Dar cea mai mare parte din ei, într-adevăr, zburau în jos şi eu vedeam cum pe ei îi trage acolo, pe care maşinile, pe care petrecerile, pe care banii, pe care veşmintele şi podoabele cele scumpe. Iar unii trec liniştiţi peste această prăpastie, am putea spune, că chiar pe deasupra ei. Sânt şi câte unii, care nu cad, ci numai se afundă în prăpastie, – iar nişte bărbaţi cu totul luminoşi, îi ajută să iasă înapoi la lumină, îi susţin. Şi se prăbuşesc acolo, nu numai bogătanii, ci şi oameni care sânt cu desăvârşire lipsiţi de mari mijloace materiale. Dar toţi ei au un singur idol – pofta lumii.
Era groaznic acolo. Căci din prăpastia aceea, de la cei căzuţi acolo, răzbăteau, nu geamăte, ci urlete şi putoare.
Şi acesta nu era un miros pur şi simplu, nu. Ci, aşa cum nu poţi descrie buna mireasmă, tot aşa nu se poate descrie nici acea putoare. Dar nu buna mireasmă a florilor sau a ierburilor, ci buna mireasmă a harului, al aceluia, pe care îl dăruieşte Dumnezeu prin sfintele moaşte, prin icoanele făcătoare de minuni sau altcumva. Iar putoarea iadului – nu este un simplu miros urât, cum ar fi mirosul pucioasei, acesta este un sentiment de groază şi ireversibilitate, într-un cuvânt – iadul.
Iată şi pustia. Iar acolo, ucigătorul de oameni, diavolul, se străduia să-i ispitească şi pe pustnici, trezind în ei patima iubirii de arginţi, a curviei şi a mâhniciunii. Şi mulţi, foarte mulţi cădeau. Dar în acelaşi timp, oare câţi împăraţi, boieri şi mai mari ai lumii acesteia nu s-au mântuit, şi nu numai că s-au mântuit, dar au fost şi proslăviţi de Biserică, şi rânduiţi în ceata Sfinţilor? Şi ei le aveau pe toate, dar inima lor nu aparţinea acestei lumi pieritoare, ci lumii celei veşnice. Citește în continuare »

Posted in Semnele vremurilor | Leave a Comment »

Despre Bătrâni

Posted by mihailmaster pe Aprilie 16, 2010

Fiind în lagăre, am întâlnit Bătrâni, care cunoşteau arta lucrării rugăciunii lui Iisus. Era un asemenea Părinte, care în timp ce se ruga, se topea zapada! Însă prea multe nu puteai să înveţi în lagăre, unde nu aveai nici putere şi nici vreme pentru această lucrare, doar aşa, numai nişte noţiuni elementare. Da, eu am studiat toată literatura duhovnicească, de care dispuneam, dar oricum, vroiam să mă ating de toate acestea şi la modul direct, fără mijlocirea cărţilor. Şi iată că eu, acum, am pornit pe acest drum, în căutarea lucrării duhovniceşti a rugăciunii lui Iisus.
Bate-ţi şi vi se va deschide vouă. Aproape zece ani eu am trăit la un oarecare Stareţ, ce era un păstrător al acestei mari înţelepciuni a mântuirii, al acelei înţelepciuni, ce au dăruit-o lumii pustia Optina. Şi numai arareori mă abăteam pentru puţină vreme în orăşelul meu, pentru slujbe. Iar înainte de sfârşitul său, acest Stareţ m-a blagoslovit să merg pe aceeaşi cale. Şi iată eu, păcătosul, merg, şchiopătând, după măsura puterilor mele.

 

Fragment din cartea preotului Alexandr Krasnov, Convorbiri şi poveţe duhovniceşti ale Stareţului Antonie, Partea I, în curs de apariţie. Tradus din limba rusă de către Dimitrie Lăpuşneanu.

Posted in Semnele vremurilor | 4 Comments »