Petru, Pruteanu, ieromonah Liturghia Ortodoxa – istorie si actualitate

Exact acum 500 de ani, pe pământ românesc s‑a tipărit, pentru prima dată în întreaga lume, cartea de căpătâi a preotului – Liturghierul. De atunci încoace, alte zeci de ediţii greceşti, slavoneşti şi româneşti ale Liturghierului şi ale altor cărţi de cult aveau să îmbogăţească patrimoniul nostru spiritual şi cultural. Din păcate însă, spre deosebire de alţii, noi, românii, nu am fost în stare să ne evaluăm nici propriul patrimoniu şi, cu atât mai puţin, să studiem întreg contextul istoric şi teologic în care s‑au dezvoltat slujbele şi rânduielile liturgice pe care le oficiem şi, în primul rând, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, care nu poate fi slujită sau ascultată în mod inconştient şi nici trăită doar sentimental, fără nişte repere teologice clare. De aceea, lăsându‑ne poate prea mult timp aşteptaţi, am venit cu această încercare necesară de a scrie ceea ce nu s‑a scris şi de a rescrie ceea ce s‑a scris greşit în teologia românească despre Liturghia Ortodoxă. O istorie a Liturghiei Ortodoxe, textul comentat al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur şi studiul despre Când şi cum să ne împărtăşim sunt trei repere ale lucrării noastre, vitale pentru cunoaşterea şi trăirea duhovnicească nu numai a preoţilor şi studenţilor teologi, ci şi a fiecărui creştin în parte. Sperăm că această carte nu va fi decât un început promi­­ţător şi o provocare pentru generaţia mult aşteptată de liturgişti‑cercetători, o ieşire din clişeele unui studiu superfi­cial, nefundamentat istoric şi teologic, dar şi un mic pas spre descoperirea frumuseţii şi profunzimii acestui ritual dătător de Viaţă Veşnică – Liturghia Ortodoxă.

Format: 13 x 20 cm, 392 p.

ISBN: 978‑973‑136‑095-9

Istoricul bisericii cu hramul „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava” din Chişinău

Ideea înălţării unui sfânt locaş a apărut în anul 1998. La început, mergea vorba despre o mică capelă pentru studenţii, care locuiau pe strada E. Coca din municipulul Chişinău. Această capelă, urma să fie amplasată în cadrul parcului Dendrariu. Ideea a fost susţinută cu mult dragoste, de către directorul parcului, domnul Ion Uzun.
Am avut o vizită pe teren şi din partea primăriei municipilui Chişinău, în persoana domnului Nicon Zaporojan.
În anul 1999, adormitul întru fericire, episcopul de Edineţ şi Briceni, P.S Dorimedont (Cecan), m-a invitat în cadrul eparhiei sale, pentru a înălţa o catedrală la Edineţ. Această propunere s-a făcut în temeiul colaborării noastre fructuoase, care a avut loc la mănăstirea „Noul Neamţ” (Chiţcani), unde la început, a fost lansată o şcoală misionară, care mai târziu a contribuit la aceia ca de sărbători biserica mănăstirii să devină neîncăpătoare.
Înainte de pomenirea a 180 de ani de la trecerea întru cele veşnice, a sfântului şi cuviosului stareţ, Paisie Velicicovschi de la Neamţ, am fost implicat în renovarea şi amenajarea mănăstirii „Noul Neamţ”. De asemenea am fost implicat şi în restaurarea exterioară a catedralei din Tighina (Bender). Prea Sfinţitul Vichentie (Morari) arhiepiscopul actual de Ecaterinburg, mi-a cerut părerea la tipul de manoperă, cât şi la echipa de meşteri, care urmau să execute lucrările.
Toate aceste împrejurări au şi influenţat decizia P.S. Dorimedont, de a mă chema, în calitate de organizator, la construcţia catedralei episcopale de la Edineţ. Catedrala care urma să fie înălţată la Edineţ, a avut ca model monumentala catedrală ortodoxă din oraşul Cluj-Napoca (România). Existenţa unui astfel de proiect, ar putea să le confirme arhitectul şef din Edineţ, domnul Bradu, cât şi ex-primarul de Edineţ, domnul Vasile Bârsan.
Prima persoană care şi-a adus contribuţia la edificarea acestei catedrale, în acel îndepărtat an – 1999, a fost respectatul cetăţean şi vameş, domnul Mihai Ţaulean din Dângeni, Ocniţa.
În toamna anului 1999, deja am reuşit să obţin pentru catedrală un teren în mărime de 3 ha şi să deschidem şi un fond de construcţie a catedralei. Tot atunci, a fost elaborat şi planul amplasării, de către domnul arhitect Anatol Pânzaru.
De asemenea la Edineţ, am ajutat la soluţionarea conflictului dintre etnia romă şi P.S.Dorimedont. Acest lucru ar putea să-l confirme preotul din Cupcini părintele Victor Captari.
Tot la Edineţ, am fost numit de către P.S. Dorimedont, – şef de departament mass-media, televiziune şi radio.
Fiind preot la Edineţ, m-am bucurat de stima respectul şi aprecierea creştinilor din localitate. Probabil că acest lucru, a deranjat anumite persoane, care au făcut să fiu numit iniţial preot la Ocniţa, de unde, eliberându-mă din eparhia de nord, m-am reîntors în eparhia de centru, unde Î.P.S. Vladimir mi-a pus la dispoziţie (canonic şi administrativ) tot de ce am avut nevoie, pentru a construi o sfântă biserică în oraşul Chişinău.
O mare şansă şi un mare sprijin, am primit de la preotul Anatol Moraru, ex-parohul bisericii „Sfinţii Împ. Constantin şi Elena”. El a fost acel care m-a primit în parohia sa, ca preot slujitor, cu condiţia că voi înălţa o sfântă biserică. La biserica „Sf.Împ. Constantin şi Elena”, am slujit timp de şase ani şi două luni, timp în care, am reuşit să deprind de la părintele Anatolie, bucuria şi dragostea de a sluji la Sf. Altar; de asemenea experienţa slujirii privegherilor de noapte, care se practicau la această parohie.
În cadrul acestei parohii s-a format nucleul primar a parohiei de astăzi. De aceea astăzi spun cu toată certitudinea, că parohia „Sf.Ioan din Cronştadt şi Sf.Mare Mucenic Victor”, este fiica duhovnicească a parohiei „Sf. Împ. Constantin şi Elena”.
Revenind la Chişinău din cadrul eparhiei de nord, am dorit să duc la capăt, ideea înălţării unui sfânt locaş. Am preluat legătura cu domnul Ion Uzun, directorul parcului Dendrariu, şi împreună cu domnia sa, am început să căutăm modalitatea înălţării unei bisericuţe în cadrul acestui minunat parc. Dar pentru înălţarea acestui sfânt locaş era nevoie de sponsori, oameni de bună credinţă, cu inimă mare, pe care noi atunci încă nu-i cunoscusem.
În astfel de împrejurări m-am adresat la o bună creştină şi prietenă a familiei noastre doamna Ala Ioxa (Bălan), care de la bun început, mi-a pus la dispoziţie maşina familiei sale şi eram liber, să mă deplasez, oriunde era nevoie, de a sta de vorbă cu un gospodar şi de a obţine eventuale sponsorizări. De asemenea şi ea încerca să apeleze la diferiţi oameni de bună credinţă, pentru a susţine ideea înălţării unui nou sfânt locaş.
Fiind în căutări, am apelat şi la o rudă de-a mea, domnul colonel Lis Constantin, – exşef la departamentul de menţinere a ordinii publice, în cadrul M.A.I. La întrebarea mea, dacă ar putea să ne ajute cu ceva la construcţia bisericii, domnul colonel Lis a răspuns afirmativ şi fără îndoială. Astfel într-o zi de sâmbătă dimineaţa, domnia sa a venit la scara gazdei unde locuiam atunci şi luându-mă cu maşina personală, am pornit spre ieşirea din oraş.
Ajungând la Stăuceni maşina a cotit la dreapta şi pe una din străzile Stăucenilor, ne-am oprit la poarta unei case nu prea mari, unde am fost întâlniţi cu multă bunătate de stăpânii casei domnul Victor şi doamna Ludmila Copiimulţi. După câteva minute de discuţii, domnul Victor a promis, că v-a susţine integral înălţarea bisericii. Această întâlnire a avut loc în timpul Postului mare. La circa două săptămâni de la prima noastră întrevedere, a avut loc şi un pelerinaj la locuri sfinte aşa ca mănăstirile Boian, Bănceni, Pociaev ( din Ucraina). În acest pelerinaj au fost domnul colonel Constantin Lis, domnul Victor Copiimulţi, doamna preoteasă Mariana soţia mea.
După Sfintele Paşti, la una dintre întrevederi, care a avut loc între mine şi domnul Victor Copiimulţi, sa pus întrebarea, când începem înălţarea sfântului locaş. Atunci eu aceiaşi întrebare am pus-o domnului Ion Uzun, iar el la rândul său, a pus întrebarea în faţa primăriei, la care i s-a răspuns, că nu poate fi amplasat un obiect de cult în cadrul unei zone de agrement. De aici a început căutarea unui alt loc pentru biserică.
Îmi aduc aminte cu plăcere de ziua în care, domnul Victor Copiimulţi, domnul Vasile Ştirbu (ex director Termocom Chişinău) şi eu, a trebuit să stăm sub uşa ex primarului de Chişinău – domnul Serafim Urecheanu, după care, în timpul audienţei, domnia sa, a promis, că ne v-a oferi un loc pentru această intenţie nobilă.
Începând cu luna iunie 2000 şi până în luna august 2001, am fost în aşteptare şi tratative pentru obţinerea locului, dar totul rămânea la nivel de promisiuni, până când am făcut un pelerinaj la mănăstirea „Petru Vodă”, judeţul Neamţ(România), împreună cu domnul Victor Copiimulţi, soţia sa Ludmila şi fiul lor – Alexandru, unde am fost primiţi cu multă dragoste şi ascultaţi cu multă luare aminte, în problema noastră, de către protosinghelul Iustin (Pârvu).
Părintele Iustin, atunci nu a promis nimic, dar a spus două lucruri : „părinte este foarte greu… dar vom pune la rugăciune”; astfel la trei luni de la întâlnirea noastră cu părintele Iustin, ni s-a eliberat “la mână” decizia primăriei, prin care am obţinut terenul necesar.

Dacă în anul 2000, domnul Victor Copiimulţi, dispunea de mijloacele necesare, pentru construcţia unei biserici. În momentul în care, am obţinut locul în noiembrie 2001, situaţia financiară a domniei sale, era complicată şi în aceste circumstanţe, a început căutarea unei alternative în sponsorizarea sfântului locaş, până la momentul noilor posibilităţi în activitatea domnului Victor.
Am început cu rugăciunea, astfel în fiecare săptămână la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, slujeam o sfântă liturghie, destinată soluţionării crizei în care ne aflam. Aceste liturghii s-au slujit, până la momentul mutării noastre pe terenul nou oferit, unde în data de 11.06.2006, sa săvârşit prima liturghie.
După prima noastră întâlnirea cu părintele Iustin (Pârvu), care a avut loc în luna august 2001, au mai avut loc întâlniri permanente în fiecare an, de 2-3 sau chiar 4 ori pe an. De fiecare dată părintele ne povăţuia în cele duhovniceşti şi ne întărea moral în suferinţa noastră, spunând că oricum vom învinge.
Întotdeauna când mergeam la părintele Iustin, dădeam de slujbe la nu mai puţin de 14-15 sfinte biserici şi mănăstiri, ba chiar şi mai mult, iar în pomelnice, erau înscrise numele tuturor prietenilor şi neprietenilor noştri, pentru care ne rugăm de sănătate şi mântuire.
La una din întâlnirile noastre, l-am întrebat pe părintele Iustin, cum vede Sfinţia Sa, instalarea unui vagon pe terenul bisericii şi începerea slujirii. Pentru că ne-am bucura şi de o biserică de lemn ca aceea din cimitirul mănăstirii Sihăstria, dar nu dispunem de posibilităţi materiale, la întrebarea noastră părintele Iustin a răspuns în felul următor : „vagonul nu este cea mai bună variantă, o bisericuţă din lemn ar fi o ideie”; şi iată că, ne având noi bani, am început să ne gândim la ideia înălţării mai întâi a unei biserici de lemn, după care ar urma înălţarea unei catedrale din piatră.
Referitor la viitoarea catedrală din piatră, în momentul în care, a văzut proiectul, părintele Iustin, a spus următoarele : „va fi o catedrală naţională a Basarabiei” şi ne-a spus, că ar fi binevenite unele modificări în proiect, ceea ce ni s-a părut abstract la moment, pe când astăzi, peste câţiva ani, modificările în proiect, sugerate de către Avva Iustin de la „Petru Vodă” – sunt inevitabile.
Atât eu, cât şi credincioşii, dar, în cele mai multe cazuri ctitorii parohiei noastre, am avut mult folos duhovnicesc, moral şi social din învăţăturile şi îndemnurile părintelui Iustin (Pârvu).
După ce preoteasa mea, a dialogat pentru prima dată cu marele stareţ, a constatat următoarele : părinte, îmi zicea ea, părintele Iustin te iubeşte ca pe un copil de-al lui, cinste, de care, cu siguranţă nu sunt vrednic.
Îmi aduc aminte, de privegherile de noapte, la care am luat parte şi de la care părintele Iustin, necătând la vârsta înaintată nu a lipsit niciodată.
În toamna anului 2007, întorcându-mă din Maramureş acasă, împreună cu doctorul Ilie Ţiple şi fiul său Tudor, am poposit la mănăstirea „Petru Vodă”. Era în ziua de joi spre vineri, eram obosit de la drum, dar la ora 12 noaptea la „Petru Vodă” se obişnuieşte, să se săvârşească Sfântul Maslu. Deşi eram foarte obosit, în momentul în care l-am văzut pe părintele Iustin slujind la ai săi 88 de ani, la ora 12 de noapte, ca şi cum ar fi ora 8 dimineaţa, mi-a trecut dintr-o dată toată oboseala şi am luat parte şi eu la Sfântul Maslu, împreună cu soborul preoţesc al mănăstirii.
Deşi părintel Iustin, nu a fost niciodată în Republica Moldova (Basarabia), referitor la parohia noastră şi la construcţia sfintei noastre biserici, el a vorbit de fiecare dată, ca şi cum ar fi de faţă. Asemenea a vorbit şi despre unii prieteni şi ne prieteni, ca şi cum i-ar cunoaşte de o viaţă.
Regret de un singur lucru, că nu am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Iustin, mai dinainte. Îmi asum toată responsabilitatea, spre a afirma următoarele, – că de n-ar fi fost părintele Iustin, noi astăzi nu aveam obţinut locul pentru sfânta biserică, nu aveam această primă biserică şi cele dimprejurul ei; eram foarte săraci sufleteşte. Şi dacă astăzi, generosul om de afaceri domnul Victor Copiimulţi, este ctitor de biserici şi mănăstiri, este graţie intersectării drumurilor noastre cu părintele Iustin (Pârvu).

Text prelucrat integral şi adaptat de Mihail BORTĂ, Cluj-Napoca – Chişinău, aprilie 2008.

© Copyright 2008, Păr.Severian Gheras, teolog Mihail Bortă. Toate drepturile acestui text, aparţin în exclusivitate autorilor.

In memoriam- Grigore Vieru, NU AM MOARTE CU TINE NIMIC

Părintele Paulin Lecca – Apocalipsa

EROII NU MOR NICIODATA – Se urcă Basarabia pe cruce

Petre Ţuţea despre Basarabia

De ce avem două Mitropolii în Rep. Moldova?

După părerea mea, Mitroplia Moldovei („MM”) este principalul vinovat de faptul că Ortodoxia din Moldova este astăzi dezbinată. Problemele au fost de oridin intern, dar mai ales extern. Pe plan intern, Biserica nu avea oameni suficient de pregătiţi şi capabili să organizeze şi să conducă o Biserică care abia îşi revenea după 50 de ani de comunism ateu persecutor. Însuşi mitropolitul, dar mai ales oamenii care-l înconjurau (şi-l mai înconjoară), nu aveau suficientă pregătire şi experineţă, iar alte ori erau pătaţi moral sau ideologic. Pe plan extern, aceasta s-a făcut prin încercarea mult prea exagerată de a menţine legăturile cu Biserica Rusă, deşi, după 27 august 1991 se impunea un statut diferit şi pentru Biserica Ortodoxă din Moldova („BOM”). Nu se putea rămâne la acelaşi statut din trei motive:
La data izbucnirii primelor probleme în sânul BOM, Republica Moldova era de mai bine de un an stat independent. Independenţa statală nu-şi pusese nici o aprentă în Biserică, deşi, după Canoane, organizarea Bisericească trebuie să urmeze celei administrative şi, prin urmare, chiar în 1991, Biserica Rusă trebuia să prevadă un statut special pentru Biserica din Moldova.
Biserica Ucrainei avea încă din 1990 un statut de „autonomie largă” care este aproape ca o autocefalie. Din primăvara lui 1992 acolo apare gruparea schismatică „Patriarhatul de Kiev” care voia o rupere completă de Biserica Rusă. Aceste lucruri nu putea să nu influenţeze şi situaţia din Moldova.
BOM a fost integrată cu forţa în Biserica Rusă (în 1812 apoi 1944) şi acest lucru nu putea fi trecut cu vederea în plină perioadă de trezire a conştiinţei naţionale. Era normal să apară anumite probleme în condiţiile în care Biserica Rusă ţinea sub control Biserica din Moldova la fel ca orice altă eparhie din Rusia.
Pe de altă parte, după adoptarea Legii Cultelor în 1992, ar fi fost normal ca MM trebuia să fie primul cult înregistrat de către Stat şi să intre în deplină legalitate. Nu a fost aşa, iar MM şi astăzi are carenţe în ce priveşte statutul său juridic. Ridicarea BOM la nivel de Mitropolie (21 decembrie 1992), înregistrarea juridică a BOM (17 noiembrie 1993), dar mai ales proclamarea statutului de „Biserică cu drept de autoadministrare” de către Patriarhia Moscovei (2 decembrie 1994 ) – toate au venit mult după ce Mitropolia Basarabiei („MB”) a cerut oficial, în baza Legii Cultelor existente, să fie înregistrată ca „Mitropolie Autonomă”. Fără această „provocare”, e posibil ca BOM nici astăzi să nu fi avut o minimă autonomie faţă de BO Rusă, ceea ce putea fi considerat ca un amestec străin, inclusiv pe motivul că ar fost valabile prevederile Statutului Bisericii Ruse privind dreptul de proprietate peste toate imobilele care se află sub jurisdicţia ei, cu excepţia celor din Bisericile cu drept de autonomie (cum este Ucraina) sau de autoadministrare (cum sunt Bisericile din Moldova şi Ţările Baltice).
Referindu-ne la partea teologică şi canonică a problemei, desigur, Biserica Ortodoxă militează pentru unitatea ei locală şi universală. De asemenea, în organizarea ei administrativă ea nu admite paralelismul unor jurisdicţii canonice, deşi, începând cu secolul XX, un astfel de paralelism jurisdicţional este aproape unanim acceptat în Europa de Vest şi America, unde diferite eparhii ale Bisericilor Ortodoxe, păstoresc fiecare diaspora sa.
BO Română a încercat să trateze Ortodoxia din Moldova cam în acelaşi fel, ca o diasporă, creând o jurisdicţie paralelă în Republica Moldova, dânduşi seama că o rupere totală şi imediată de Biserica Rusă nu e posibilă, iar o influenţă a Bisericii Române era de asemenea inevitabilă întrucât, încă din 1990, slujbele în Moldova se făceau după cărţi donate (sau, mai rar, cumpărate) din România şi tot din 1990, zeci de studenţi teologi mergea la Seminarele şi Facultăţile de dincolo de Prut.

Ce s-a făcut şi ce se poate face?
Rolul Statului

Atunci când apar probleme de jurisdicţii canonice, Bisericile Ortodoxe trebuie între ele însele să ajungă la anumite înţelegeri care să rezolve definitiv sau măcar în parte problema apărută. De obicei, în asemenea situaţii, fiecare din părţi cedează mai mult sau mai puţin în anumite probleme, nefiind vorba aici de doctrină, ci doar de organizare administrativă care se stabileşte prin dreptul istorica şi canonic al fiecărei părţi.
Pe de altă parte, puterea politică nu poate avea decât rolul de mediator, dar şi acest rol poate fi refuzat sau condiţionat de una sau ambele părţi ecesiastice aflate în conflict. Statul de asemenea, prin Constituţie, se angajează să nu se implice în astfel de probleme, decât dacă aceastea prezintă un pericol pentru securitatea sau bunaîneţelegerea în ţară.
În situaţia concretă din ţara noastră, după părerea mea, maxim ce putea şi avea dreptul să facă Statul, era să ceară Bisericii Ruse un statut de autonomie (asemănător cu cel al Ucrainei şi care mai târziu putea să se concretizeze ca autocefalie). Această autonomie era să fie recunoscută imediat de toate Bisericile Ortodoxe şi cred că în primul rând, de Biserica Ortodoxă Română (căci şi independeţa ţării a fost recunoscută mai întâi tot de români). O autonomie largă a BOM era să oprească ambiţiile şi interesele atât ale ruşilor, cât şi românilor aici în Moldova şi în Biserica Ortodoxă ce activează pe teriotoriul ei.
Nu este logic ca un stat care se pretinde independent (bineîneles faţă de Rusia în primul rând) să protejeze şi privilegieze doar Biserica care ţine de Moscova. Bineînţeles, nu ar avea dreptul să facă acelaşi lucru nici doar cu Biserica care ar ţine de Bucureşti. Cultele sunt egale în faţa legii. Acordarea de privelegii se poate da unor culte (inclusiv pe criteriul numărului/procentului de membri), dar aceasta nu trebuie să discrimineze celelalte culte. Creştinismul ortodox este tolerant cu cei de alte confesiuni şi religii, mai ales dacă aceştia nu fac prozelitism, care, de fapt, este interzis şi prin Lege. MM nu a pârât în judecată pentru prozelitism pe nimeni şi niciodată. Deci, juridic vorbind, ea nu se consideră atacată de nimeni. Cu atât mai mult, statul nu are dreptul să se implice în protejarea ei. MM dacă se respectă, nici nu ar trebui să accepte o asemenea protecţie şi prin asemenea mijloace politizate şi trucate.
În situaţia dată, şi în condiţiile în care acelaşi Stat recunoştea orice cult venit din afară (ce excepţia MB), Statul nu avea nici un drept să se amestece în conflictul dintre cele două Mitropolii. Dacă Guvernul era atât de preocupat de securitatea naţională, trebuia să nu-i recunoască pe Martorii lui Iehova, care au o doctrină antistatală şi antisocială (nu merg la vot şi-i opresc şi pe alţii, nu fac serviciu militar, nu donează şi nu acceptă trasfuzia de sânge sau orice translplant etc) sau pe Moonişti (care desfiinţează principiile generale ale vieţii de familie, garantate, de altfel, prin Constituţie). Prin urmare, pretextul asigurării securităţii statutului prin nerecunoaşterea MB, iar mai nou a Bisericii Adevărat Ortodoxe din Moldova („BAOM”), nu sunt întemeiate, ci vin doar să protejeze şi să privilegieze MM, care trece printr-o continuă criză de organizare şi edificare.
După părerea noastră, Statul trebuie ca şi în continuare să nu se amestece în probleme de acest fel, iar dacă cultele ortodoxe existente acum, vor să nu mai apară şi altele, nu au decât să se organizeze şi să-şi ducă misiunea în aşa fel, încât şi cei deja dezbinaţi să dorească să fie uniţi într-o singură Biserică puternică şi activă. Nu e normal ca Statul să repare greşelile MM sau ale altui cult.

Rolul CEDO în probleme religioase din Moldova

Conform legilor proprii, dar şi legislaţiei internaţionale la care R.Moldova este parte, Guvernul este obligat să înregistreze toate cultele religoase, dacă activitatea acestora corespunde legii şi nu atentează la liniştea ţării. Prin urmare, hotărârile de la CEDO sunt corecte. Păcat că tot noi (contribuabilii) plătim daunele stabilite de CEDO.
Desigur, MM se alarmează, dar ea nu s-a implicat la timp în elaborarea unui proiect de lege al Cultelor care să impună anumite restricţii unor culte. Implicaţia de după adoptarea noii Legi (2007) în lectură finală nu a putut decât să aducă mici îmbunătăţiri acestei Legi. Chiar dacă Vlad Cubreacov a avut grijă ca Legea să treacă pe neobservate, numai că nici asta nu a ajutat cu nimic MB, pentru că acolo problemele sunt de alt ordin.
Prin urmare, nu-i exclus ca şi mai departe să apară astfel de probleme cu înregistrarea unor culte, poate chiar ortodoxe. Cum să se procedeze în acel caz?
S-a văzut că înregistrarea MB n-a dus la nici o tulburare. Conflictele care au existat sau încă mai există sunt cauzate (iar uneori chiar înscenate) „de sus”. Creştinii (care sunt şi cetăţienii ţării), indiferent de Mitropolia din care fac parte, se împacă bine şi conveţuiesc în linişte. Preoţii la fel. Mitropoliţii mai puţin…

Vasile RAREŞ, teolog.

HRISTOS SE NAŞTE SLĂVIŢI-L!

Fraţi creştini, e vremea colindelor, vremea bucuriei, când Minunea Naşterii Domnului şi Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cuprinde sufletele şi le înnobilează.

Fie ca Minunea Naşterii Domnului să ne găsească mai buni, mai blânzi şi mai frumoşi, iar noi vă urăm la ceas de sărbătoare sănătate, fericire şi numai bucurii!

Înştiinţare