Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for the ‘Studii şi articole despre fenomenul inochentist’ Category

135 de ani de la naşterea părintelui Inochentie de la Balta

Posted by mihailmaster pe Martie 9, 2010

Astăzi 9 martie stil nou / 24 februarie stil vechi, anul  2010, se împlinesc 135 de ani de la naşterea părintelui Inochentie de la Balta.

De câţiva ani, muncim cu multă dragoste,  să aducem în faţa creştinilor însetaţi de Dreptate şi Adevăr, mărturii veridice din viaţa acestui mare părinte basarabean.

Anul acesta Dumnezeu ne-a arătat, că munca noastră nu este zădarnică. În data de 20 octombrie 2009, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Ucraina Mitropolitul Vladimir (Sabodan) a vizitat oraşul Balta, unde în catedrala “Adormirea Maicii Domnului”,  în prezenţa mai multor arhierei, printre care  şi P.S. Petru (Musteaţă) episcop de Hâncu, a săvârşit cinul proslăvirii (canonizarea), a Dreptului părinte Teodosie (Leviţki) de la Balta – care a trecut la cele veşnice în anul 1845. Despre care parintele Inochentie, încă acum o sută de ani în una din scrisorile sale din exil scria: Fraţilor nu uitaţi de Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos şi de Măicuţa Domnului şi de toţi îngerii şi de toţi sfinţii şi de Sfântul Marele nostru Feodosie , marele şi iar marele făcătorul de minuni.

Scrisorile părintelui Inochentie, poartă în sine cugetările persoanle adresate următorilor săi, despre viaţa duhovnicească, despre poruncile Evangheliei; în aceste scrisori părintele face un apel insistent către oameni „să se îndrepte degrabă, căci se apropie judecata”.
Pentru a vă familiariza cu mai multe momente din viaţa părintelui Inochentie, anul acesta, când se împlinesc 135 de ani de la naşterea sa, vă aducem  ca mărturie trei din scrisorile sale din exil.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Citește în continuare »

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Preoţi de ieri preoţi de azi, Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 1 Comment »

Arhiereul Grigorie Leu Botoşăneanul: Despre Inochentism

Posted by mihailmaster pe Noiembrie 25, 2009

Veneau tot mai mulţi pelerini la Balta pentru că le slujea molodveneşte
Veneau şi mulţi moldoveni în pelerinaj la Balta, Inochentie s-a introdus în sufletele lor şi a început să atragă din ce în ce mai mulţi pentru că le slujea moldoveneşte şi cu o evlavie întru totul convingătoare.
Pelerinajul moldovenilor basarabeni la un călugăr ce slujea moldoveneşte, atrage atenţiunea arhiepiscopului din Chişinău, rusul înfocat Serafim (Ciciagov), care raportează cazul la Sinodul din Petrograd şi cere ca monahul Inochentie să fie mutat la monastirile Valaam sau Solovăţ din marea Albă.

În urma unei anchete este găsit evlavios, modest şi desinteresat
În urma unei anchete cel găseşte evlavios, modest şi desinteresat, este mutat la Casa Episcopală a Podoliei, căci arhiereul din Cameniţa îl simpatiza.
Renumele lui creşte şi adepţii îl caută în număr din ce în ce mai mare. Aici a început faima lui de om sfânt. Mulţimea pelerinajelor atrase din nou reclama arhiereului Serafim din Chişinău şi atunci a fost mutat în monastirea chinovială de la Murom, gubernia Oloneţc pe malul lacului Onega.
Pelerinii îl urmăresc şi pe la Murom, ajungând sărăciţi şi fără adăposturi. Întâmplându-se scandaluri cu transportul, (statul rus a fost nevoit, să formeze trenuri de pelerini şi să-i întoarcă în Basarabia). Inochentie este dus şi închis în monastirea Solovăţ pe un ostrov din marea Albă, în anul 1913.
În toate aceste împrejurări se istorisesc minuni care mai mult l-au înălţat pe Inochentie în faţa credincioşilor… (Un soldat a voit să-l împuşte, dar puşca nu a luat foc… altul l-a împuns cu sabia, şi el s-a legat cu prescură şi unt de lemn sfânt şi s-a vindecat… etc.).
Cu ocazia revoluţiei din 1917, a fost eliberat. Însoţit de ucenicii, ce s-au dus tocmai acolo de l-au luat, s-a întors la „Raiul pământului” din Balta, unde moare şi este înmormântat în ziua de anul nou 1918.
În preajma morţii „părinţelului”, cum îl numesc adepţii, s-au născut o mulţime de legende… chiar că a şi înviat.

Cultul lor e cu totul anonim
Cultul lor e cu totul anonim. În genere respectă şi cultul ortodox, iau parte la slujbele divine şi întrebuinţează foarte mult pomenele şi slujbele pentru morţi.
Numărul lor ar fi până la aproape una mie de credincioşi. Îndreptarea calendarului i-a întărit şi înmulţit. Greu se poate preciza numărul lor, mulţi şovăind între un creştinism ortodox habotnic şi inochentism.. O parte au format puntea de trecere la alte secte mult mai periculoase.

Vina inochentismului e în slăbiciunea noastră
Cauza ivirii acestei secte este bine precizată la un congres preoţesc ţinut la Ismail în 1916: „Orânduiala existentă a bisericii nu poate satisface naturile cele mai înalte”. Deasemenea arhiereul rus Anastasie zice: „Vina inochentismului e în slăbiciunea noastră. Noi nu am fost gata întotdeauna să potolim foamea sufletească a păstoriţilor; nu le dădeam tot ce căutau, de aceea au apucat aiurea, căutând să primească acolo ceea ce n-au primit de la noi”.
Aceste adevăruri sfinte, pentru întreaga problemă sectară, sunt complectate în 1923 de un protopop din arhiepiscopia Chişinăului, care declară categoric: „Deasupra noastră zboară nouri negri. Este necesar să lepădăm, toate defectele noastre, precum fumatul, beţia, tocmelele cu parohienii pentru săvârşirea trebuinţelor religioase etc., care depărtează de la noi turma lui Hristos şi o duc să beie apă tulbure”.
Pe larg se ocupă de inochentism d. N. Popovschi, profesor în Chişinău, în lucrarea Mişcarea de la Balta , tipărită în Chişinău la 1926, după care apoi face aprecieri însemnate P.S. Episcop Grigorie Comşa al Aradului în „Noua Călăuză” , tipărită la Arad în 1927.

Arhiereul Grigorie Leu Botoşăneanul
Fragment extras din „Inochentismul, Confesiuni şi secte, studiu istoric misionar”. Bucureşti Tipografia Cărţilor Bisericeşti 1929, Pag. 50-53.

Descarcă cartea întreagă „Confesiuni şi secte, studiu istoric misionar”

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 1 Comment »

Crizantema de la frontieră, proză interbelică din Basarabia

Posted by mihailmaster pe August 16, 2008

 

Petre Cazacu

 

(născut 6 octombrie 1873, Chişinău – decedat august 1956, Bucureşti)

într-o familie de meşteşugari din Chişinău, la 6 octombrie 1871, se naşte viitorul medic, publicist, prozator şi om de stat. Şcoala primară, liceul şi Seminarul Teologic le face în oraşul natal. Amic cu C. Dobrogeanu-Gherea, Z. Arbore şi C. Stere, este urmărit pentru activitatea sa naţionalistă de către poliţia ţaristă, fapt care îl aduce în Regat în 1893, cu statutul de refugiat politic. Absolvă, în 1900, Facultatea de Medicină din Bucureşti iar doctoratul şi-l ia la Facultatea de Medicină din Iaşi. Lucrând ca medic de plasă în Moldova regăţeană, în martie 1918 este ales deputat în Sfatul Ţării, iar după Unire se află în postul de director de finanţe şi preşedinte al Sfatului directorilor generali din Basarabia, îndeplineşte şi alte misiuni de stat: secretar general în Ministerul Sănă­tăţii, inspector general sanitar al regiunii Iaşi ş.a.

Reîntregirea, acest ideal secular al românilor, este axul lucrării publicistice Moldova dintre Prut şi Nistru. 1912—1918, care a fost mult apreciată la vremea sa, ca şi Istoria farmaciilor din România, premiată de Academia Română. Scrie numeroase studii de politică, sociologie şi de specialitate. Membru fondator şi colaborator de frunte la revista „Viaţa Românească”, nu neglijează „Viaţa Basarabiei”, calendarele, almanahurile care apăreau în provincia natală, fiind unul dintre decanii de vârstă şi de spirit ai ei, cu „judecata lui atât de limpede”, cum avea să scrie Demostene Botez în evocările sale din 1956.

 

LA MĂNĂSTIRE, LA PĂRINŢELUL

autor Petre Cazacu, din revista „Viaţa Basarabiei”, nr. 6—7 şi 10, 1938.

 

Şi aşa umblau din sat în sat, pe ploaie şi ninsoare, pe frig şi pe căldură, pe glod şi pe colb, Gheorghe Grigorean din Horăştii Lăpuşnei, şi Const. Ţurcanu din Tocuzul Tighinei, şi Fior Singeapă din Ermoclia Cetăţii Albe, Petre Covaliu din Bălţi, Simeon Livejoară cu fratele său Ambros din Cosăuţii Sorocăi, cu Ion Zăhăescu şi Simion din Abaclâjaba Tighinei, Ion Gonţa din Drăguşenii Chişinăului, T. Ropot şi T. Tonici din Horodiştea Orheiului, Al. Donţu din Cotiujenii Mari ai Sorocăi, Vasile Condrea de la Tocuz, Elizei Zlotea din Sălcuţa şi Filimon Postolache din Cerlina Sorocăi, Dim. Bumbu din Chişinău şi Bartolomeu Mocanu din Selemeţ, Ilie Antocel din Feşteliţa, I. Munteanu din Căbăeştii Chişinăului, şi Gheorghe Grosu din Mireni, şi Ion Ţurcanu şi Ion Movilă, călugări de la Sfântul Athos.

Risipiţi câte unu, câte doi, se strecurau, în hainele spălăcite de soare, ploi, vânturi şi geruri, acoperite de colb şi glod, — nebăgaţi în seamă de oamenii stăpânirii, de oamenii bisericii, ca nişte umbre. Cu Evanghelia, acatistul Maicii Domnului şi alte câteva cărţulii sfinte, cruciuliţe şi iconiţe în sân, cu adâncă credinţă în suflet, cu frica de Dumnezeu, dar mai cu seamă cu mare frică de apropierea vremii de apoi cu Judecata cea straşnică, simţind că lor, „celor neştiutori li s-a descoperit de Dumnezeu cele ce sunt ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi” şi că au datoria de a preveni pe moldoveni şi a-i chema la mănăstire la Inochentie, ca prin învăţătura şi harul său să-i lumineze şi să-i ocrotească, — nu ştiau oboseala.

Şi moldovenii îi credeau pe aceşti apostoli, care nu învăţase decât vreo clasă-două slavone, oleacă de limbă rusească în armată şi ce au putut, prin aceste mijloace, prinde din cărţi bisericeşti şi din cele ascultate la strana moldovenească din mănăstiri.

Toamna, după sfârşitul muncilor, după ce îşi adunau cele de trebuinţă, sau primăvara, înaintea începerii muncilor, cete de bărbaţi, femei şi copii moldoveni, în haine curate, cu desagii plini, sub îngrijirea unui propovăduitor de al lui Inochentie, străbăteau în căruţe şleahurile din Basarabia, sau în vagoane de marfă pentru muncitori, cu preţ redus, treceau Nistrul şi se îndreptau spre Balta, la mănăstire, la Inochentie.

Mergeau tăcuţi, cuviincioşi; când erau întrebaţi de străini şi de oamenii stăpânirii, spuneau că merg la iarmaroc, — la vestitul iarmaroc din Balta. Numai ei, prietenii şi rudele lor apropiate ştiau adevărul — că merg să aducă jertfă, să ceară iertare de păcate, vindecare, să înţeleagă, să fie înţeleşi ca oameni între oameni deopotrivă cu alţii, să nu mai fie părăsiţi şi singuri.

Se apropiau smeriţi de locul dorit, se opreau afară, lângă ograda de piatră a mănăstirii, pe toloacă, unde mii şi mii de cai şi căruţe de toate mărimile şi culorile erau lăsate într-o deplină neorânduială. Peste grăunţele şi paiele risipite în toate părţile zburau mii de vrăbii. Negustorii de gogoşi, de piroşci, de pâne, de zaharicale, de limonăzi de toate felurile mişunau în toate părţile în mulţime înaintea porţii de intrare în mănăstire erau aşezate tărăbile negustorilor mai statornici.

De la poarta de intrare în mănăstire până la biserică şi în toate părţile sute şi sute de bătrâni, bolnavi, orbi, chiori, ologi, ciunti, mutilaţi, desfiguraţi, murdari, cu însoţitori şi diferite întocmiri pentru umblat şi şezut, cu mâinile întinse, unii sunând din clopoţele, alţii cântând, alţii strigând pe diferite tonuri, cereau milă de la mulţimea de trecători. Peste tot, vederea, aşezările şi mişcările mulţimii acesteia de la mănăstire nu se deosebea de acelea de la orişice adunare a mulţimilor ţărăneşti de la orice iarmaroc. Deosebire totuşi era: lipseau înjurăturile, strigătele, străinii şi tocmelile. Mulţimea toată era reţinută, numai calicii ţipau în aceleaşi tonuri şi arătau aceleaşi urâţenii ca la iarmaroace.

Des-de-dimineaţă, spălaţi, pieptănaţi şi curăţiţi de la drum, tot în grupuri, ca să nu se rătăcească, cu sticle de untdelemn, prescuri, lumânări de ceară şi tămâie, învelite în prosoape, basmale sau şervete, intră pelerinii în pridvorul bisericii, aşteaptă pe călugărul de la uşă să le scrie pomelnicul, pentru vii şi pentru morţi, recitind, cu oftate întrerupte „pe Ion şi iar Ion şi Măria şi Pantelimon şi Gheorghe şi iar Gheorghe”…, lasă pe talgerile pomelnicelor pitacii lor de aramă, plini de sudoare, scoşi din basmalele sau pungile pe care le ţineau în sân, şi cu lumânărelele lor galbene, cuviincioşi şi smeriţi, se îndreaptă, mai întâi, la racla lui Teodosie, fondatorul mănăstirii, care, deşi oficial nu era declarat sfânt, era socotit ca atare şi de care se vorbea că face minuni; apoi se îndreaptă spre sfintele icoane şi altar să se închine: îşi fac cruce, bat mătănii, sărută icoanele; aprind lumânările lor şi le pun pe sfeşnice şi iar se închină şi aşa trec la rând pe la toate icoanele şi sfeşnicele; apoi se retrag umili la un loc liber, mai la spate, după cuviinţă şi obicei, — bărbaţii la dreapta şi mai în faţă, iar femeile la stânga şi mai la spate — şi aşteaptă începutul slujbei, ascultând, între timp, pe călugărul care citeşte slavoneşte şi pe care ei nu-1 înţeleg.

Dar iată că, în sfârşit, vine el — Inochentie, părintelul, înalt, bine făcut, voinic, uscat, drept, subţire, cu haine călugăreşti de şeiac negru, obişnuit, cu potcapul şi vălul negre, care îi acopereau fruntea şi părul; barba mare şi mustăţile negre îi acoperă gura şi toată partea de jos a feţei, din care nu rămân decât nasul drept şi puternic, puţină frunte de sub potcap, puţin obraz, sprincenele lungi, stufoase şi ochii mari, negri, adânci, vii şi aprinşi; în mâna stângă, mare şi noduroasă, ţine nişte mătănii, făcute din păr, iar în dreapta o cruce mare de argint. Merge drept, calcă puternic, zvelt şi repede, nu se uită nici la dreapta nici la stânga. Posluşnicii tineri îi fac, printre lumea care, smerită, se dă în lături, — un drum larg şi drept până la altar.

E lume multă, popor de rând, femei, bărbaţi, copii; mirosuri grele de cizme, cojoace,căciuli, haine, sudoare şi trupuri omeneşti nespălate, amestecate cu fum de tămâie, îmbâcsesc aerul.

începe slujba, ca de obicei, după tipicon, dar acum şi din altar şi la strană, se aud cuvintele sfinte, demult dorite, numai în limba lor, cea moldovenească, pe care nu o auzeau decât în parte şi câteodată în bisericile lor din Moldova de sub stăpânirea rusească. Simţeau acum o bucurie tainică, simţeau şi o mândrie, căci înţelegeau: li se muiau inimile, cuvintele sfinte pătrundeau în ei, ca ale lor, se lipeau de ei, nu rămâneau fără răsunet în ei, nu săreau ca bobul de părete, cum li se întâmpla întotdeauna când ascultau slujba slavonă a preoţilor de acasă.

Dar pe lângă aceasta, glasul acela al lui Inochentie, puternic şi modulat; cuvintele, mai mult cântate decât spuse, — clar, ritmic, rar, cu evlavie, cu simţire, cu durere; cuviinţa şi simplicitatea tuturor celor din biserică; îngenuncherile, mătăniile, făcute de toţi spontan, ritmic; cântarea, la care luau parte unii din mulţime, forma, la toţi cei adunaţi, o emotivitate, o stare sufletească comună de supunere şi consimţire reciprocă şi evlavioasă. Când la strigarea: „capetele voastre Domnului să le plecaţi” — se plecau toate capetele — se simţea că se plecau şi toate sufletele; când se cânta: „sus avem inimile”, într-adevăr se simţea de fiecare o înălţare sufletească şi o înălţare a inimilor către ceruri. în biserică, în slujbă, se simţea de toţi că se petrece o taină, căci toţi care făcuseră drumul lung şi obositor până aici, toţi aceşti umili credeau, voiau să creadă; naiv, primitiv, dar sincer şi cu putere. Contrastul între această stare de înălţare, taină şi sfinţenie şi stările sufleteşti ale unor

            Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.

            Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate — apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.

            Faceţi şi sfinţiţi cruci, — că fug dracii de ele!

            Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.

            „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.

            Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!

            Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.

            Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.

Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite — şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

            Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.

            Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate — apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.

            Faceţi şi sfinţiţi cruci, — că fug dracii de ele!

            Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.

            „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.

            Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!

            Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.

            Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.

Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite — şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

Bibliografie :

Crizantema de la Frontieră, Proză interbelică din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Pentru a comanda cartea în format electronic word, pdf, vă rugăm să accesaţi pagina Bibliotecii Ortodoxe Tabor : www.bibliotecaortodoxa.blogspot.com

 

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Studii şi articole despre fenomenul inochentist | Etichetat: | Leave a Comment »

Posted by mihailmaster pe Iunie 28, 2007

save0089.jpg

 INOCHENTISMUL : între Ortodoxie şi erezie.

( îmbunătăţit şi adăugit )          

   În acest capitol mi-am propus să analizez din perspectivă ortodoxă, învăţătura inochentiştilor[1]. Sursele principale de care m-am folosit, pentru a face o cercetare cât mai fructuoasă sunt cărţile, manuscrisele şi mărturiile orale ale inochentiştilor, în special Cartea Mărturisirii încearcă să se o carte foarte importantă pentru inochentişti – Cartea Mărturisirii, în care este expusă pe larg învăţătura ieromonahului Inochentie ( punctul de vedere inochentist ). Din cărţile activiştilor comunişti-bolşevici, ( romanul Golgota (Голгофа) de Les’ Gomin, am extras atitudinea comunistă faţă de activitatea şi învăţătura ieromonahului Inochentie. Pe lângă toate acestea am luat spre cercetare punctul de vedere oficial a Bisericii Ortodoxe ruse, care a fost expus ( foarte succint şi pe alocuri  tendenţios ) în organele de presă bisericeşti ale vremii. Voi începe însă capitolul cu o părere românească asupra fenomenului inochentist, expusă în cartea arhimandritului Paulin Lecca – De la moarte la viaţă.   

1. O părere românească asupra  fenomenului inochentist. 

Arhimandritul Paulin Lecca[2] în romanul său De la moarte la viaţă[3], are un capitol întitulat Spre Balta lui Inochentie, în care părintele Lecca relatează despre activitatea sa de misionar la românii-moldoveni inochentişti din părţile Baltei. Mai jos voi prezenta câteva fragmente din acest capitol :Venind pe jos am trecut prin Lipeţchi unde a fost „raiul”  inochentiştilor. O bătrână  mi-a arătat locul unde fusese mănăstirea săpată sub pământ. Iar aici în schitul de la Păsăţelu, se adunaseră o mână de călugări ca să contrabalanseze influenţa inochentiştilor asupra credincioşilor. Schitul de la Păsăţelu a fost zidit după moartea lui Inochentie, adică după 1917. Iar credincioşii, care susţineau că Inochentie este Duhul Sfânt întrupat, nu erau împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Încă din copilărie auzisem de Inochentie de la Balta. Paraclisierul  bisericii din Catranâc, care era un om cu inimă curată, povestea părinţilor mei ce-a văzut la „părinţelu” de la Balta.Inochentie începuse să facă minuni. Se aduna multă lume la mănăstirea din Balta. Într-o duminică, povestea moş Ştefancu paraclisierul – stareţul mănăstirii  vorbea oamenilor din uşa altarului, îndemnându-i să nu-l asculte pe Inochentie, pentru că acesta este înşelat. Dar Inochentie, care stătea în uşa laterală, strângea cele trei degete de la mâna dreaptă şi arăta în sus, – adică voia să le spună să-şi facă semnul crucii şi să-şi ridice mintea la Dumnezeu. În acest timp, spunea paraclisierul – din bolta bisericii s-a dseprins ceva ca o nucă, la lovit pe stareţ drept în frunte, iar stareţul căzând în faţa uşilor împărăteşti, se zbătea ca un epileptic.                          Iaca draga popii, cuvânta atunci Inochentie – l-o pedepsit Dumnezeu pentru că m-o hulit.Acest caz mi-a dat mult de gândit încă din copilărie.La Iosipovca, în mănăstirea unde vieţuisem o iarnă şi o primăvară, se afla un frate bătrân transnistrean. Acesta era inochentist şi aştepta să se împlinească profeţia lui Inochentie privitoare la „raiul” din Lipeţchi unde, după spusele falsului prooroc urma să ia fiinţă „Noul Ierusalim”. În una din seri, lângă soba caldă, fratele Maftei, mi-a povestit cum a fost surghiunit Inochentie la Murmansc. ( Murom )Era iarnă grea, iar credincioşii, bărbaţi şi femei, s-au luat după Inochentie. Jandarmii vroiau să-i dezlipească de Inochentie, dar le-a fost cu neputinţă. Oamenii se sculau de jos şi mergeau mai departe după Părinţelu. Spre seară, au ajuns într-un sat. Aici nu i-a primit nimeni. Atunci Inochentie le-a zis ucenicilor : – Nu-i nimica draga popii. Adunaţivă împrejurul bisericii, căci în noaptea asta Maica Domnului o să ne încălzească. Şi deodată – spunea fratele Maftei, după o rugăciune făcută de Părinţelu şi după o tămâiere cu cădelniţa, au început să vină valuri de căldură, dar numai sub zidurile bisericii unde erau ei adunaţi. Şi astfel toată noaptea le-a fost cald.Altă dată, a venit la Lipeţchi, un slăbănog degerat pe front. Era numai pielea şi osul din el. L-au adus neamurile cu ţolul. Inochentie s-a îmbrăcat în veşminte, i-a citit o rugăciune, l-a tămâiat, la stropit cu aghiasmă şi slăbănogul s-a sculat sănătos. Inochentie l-a slobozit, zicându-i :                           Dute, dar să nu spui nimănui nimic.  Apoi ne mai spunea Părinţelu :                           o să umblaţi cu sacu plin de parale şi o să muriţi de foame.                          Hei, ziceau unii din noi – să am eu bani că nu mor de foame!Dar când au venit stabilizările într-adevăr că oamenii aveau saci de ruble, dar banii nu aveau nici o valoare.Fiind trimis misionar la Balta, părintele Paulin Lecca a intrat la mai multe familii de inochentişti, pe care încerca să-i aducă  la dreapta credinţă :Într-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vre-o zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit acatistul Părinţelului. Era acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris : „Inochentie, Duhule Sfinte”…I-am întrebat : Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat ?S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu o bătrână a răspuns :Nu, asta n-a spus-o niciodată.– Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului ? De ce scrieţi în  Acatist : Inochentie, Duhule Sfinte ? De unde aţi luat toate acestea ?Inochentiştii nu i-au răspuns părintelui Paulin Lecca; iar părintele din discuţiile pe care le-a avut cu inochentiştii a tras o concluzie foarte categorică, care a atins cel mai mult persoana ieromonahului Inochentie :Se zice că l-au întrebat  fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns : dracii mi-au spus, dându-le de înţeles, că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-a dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clar viziune exterioară, dar i-a furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…Aşadar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, era de părerea că ieromonahul Inochentie a întemeiat o sectă plină de rătăciri; iar minunile şi profeţiile acestuia le considera inspirate de diavol. Pentru a înţelege ce la impus pe părintele Lecca să i-a o atitudine atât de categorică, faţă de inochentişti, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie, ar fi nevoie de o cercetare mai amplă într-o viitoare lucrare.  

 2.  INOCHENTISMUL în izvoarele comuniste.  

Ca din start să fie clar tuturor, aş vrea să fac mult aşteptata delimitare, dintre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare, numit inochentist, apărut în mare parte, după moartea ieromonahului Inochentie.   Nu putem nega faptul, că mărturisirile sectare ale unora dintre următorii ieromonahului Inochentie, au început să iasă la suprafaţă ( să fie date publicităţii ), încă pe când părintele Inochentie era în viaţă, dar ca sectă, fără comuniune cu Ortodoxia, o parte dintre următorii ieromonahului Inochentie, s-au grupat numai după moartea neaşteptată a acestuia.   Un factor important, care a compromis adevărul despre persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării care sa format în jurul lui, a fost amestecul  bolşevicilor ateişti în rezolvarea ( exterminarea ) cazului mişcării de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti în privinţa acestui caz fiind romanul evreo-bolşevicului Les Gomin.[4] În continuare voi cita din postfaţa acestui roman :  Întâmplările relatate în romanul Golgota, sunt strâns legate de acele evenimente social – politice, care au avut loc în Rusia ţaristă, în preajma revoluţiei (1905-1907), în perioada înaintării reacţiunii.[5] Guvernul ţarist, speriat de creşterea mişcării revoluţionare în ţară, aplică toate măsurile posibile, ca să distrugă ”din pântece” lupta muncitorilor şi a ţăranilor împotriva boierilor şi capitaliştilor. În aceste condiţii, pe lângă bici şi spânzurătoare, ţarismul a început să folosească pe larg religia şi biserica. Stăruind din răsputeri să le sustragă atenţia muncitorilor şi a ţăranilor, de la lupta revoluţionară, clasele conducătoare au început să folosească diferite forme de propagandă. În ajunul evenimentelor revoluţionare din anul 1905, în incinta  fabricilor şi a uzinelor din ţară, sub controlul strict al securităţii ţariste, se formează organizaţii muncitoreşti false, conduse de regulă de clerici. În acelaşi timp, cu binecuvântarea bisericii se aprind conflicte inter-etnice, o etnie fiind  amuţată împotriva altei etnii. Pe teritoriul întregului imperiu  (din iniţiativa autorităţilor ţariste) se organizau sângeroasele pogromuri evreieşti, iar în Transcaucazia a fost organizat măcelul tătaro-armean.  În anii ridicării revoluţionare, înaintea revoluţiei din 1905, feţele bisericeşti se manifestau activ, depunând  eforturi mari în organizarea ”Sfintelor Moaşte”, în proclamarea ”icoanelor făcătoare de minuni” şi a ”locurilor sfinte”. În acelaşi timp apar prooroci şi proorociţe, văzători şi văzătoare cu duhul, care în unison propăvăduiau  despre sfârşitul apropiat a lumii. Ameninţând cu pedepse dumnezeieşti, aceştia chemau pe toţi la rugăciune, ca să-şi asigure fiecare  viaţa veşnică în lumea de apoi.  Pe acest fon a apărut chipul straşnic  a lui Ioan din Kronştadt, tot atunci şi-a început activitatea fostul hoţ de cai,  iar mai apoi ”văzător cu duhul” – Grigorie Rasputin. În Basarabia activa ieromonahul Inochentie, ”făcătorul de minuni” din Cosăuţi, despre groaznicele infracţiuni ale acestuia relatându-se în romanul Golgota.[6]  După cum vedem Les’ Gomin în romanul său, îl aşează pe ieromonahul Inochentie alături de Ioan din Kronştadt[7] şi de Grigorie Rasputin[8], caracterizându-i pe toţi trei ca fiind bandiţi în rasă şi duşmani ai proletariatului.[9]            În romanul Golgota, autorul caracterizează din punct de vedere negativ atât activitatea ieromonahului Inochentie, cât şi activitatea Bisericii Ortodoxe în general. Gomin în postfaţa romanului său, îi numeşte pe mai marii bisericii de atunci : князья церкви – knejii bisericii, caracterizându-i ca fiind câini ai absolutismului ( псы самодержавия ) aflaţi în slujba ţarului :   Bandele negre  ( черносотенцев )[10] în fruntea cărora se aflau  marii kneji ai bisericii – mitropolitul Vladimir, arhiepiscopul Tihon ( viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe ruse), episcopii Ghermoghen, Nicon, Serafim, obscurantistul Ioan din Kronştadt şi alţii, împrăştiau demonstraţiile, atacau adunările muncitoreşti, îi snopeau în bătăi pe grevişti, organizau acte teroriste împotriva activiştilor progresişti revoluţionari.[11]  În romanul Golgota, Les’ Gomin susţine că în condiţiile dominării reacţiei, dezlănţuirii bandelor negre în întreaga Rusie, activizarea clericalismului, în Moldova[12]  a luat naştere secta inochentiştilor, desfăşurându-se activitatea dăunătoare a marelui escroc în rasă – ieromonahului Inochentie ( Levizor ). În acest roman autorul  fără exagerări povesteşte despre infracţiunile monstruoase săvârşite de către aventurierul şi şarlatanul – ieromonahul Inochentie, din încuviinţarea şi prin directa participare a înaltelor feţe bisericeşti şi lumeşti.[13]  Golgota este scrisă în aşa fel, ca după lecturarea ei să fie clar tuturor, de la conducătorii de partid, până la elevii claselor primare : că ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă care folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-le averile şi banii. Prin faptele sale dăunătoare, îndreptate împotriva muncitorilor şi a ţăranilor, acest Inochentie a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, prin urmare a mers şi împotriva puterii sovietice.  Scriind romanul său, Les’ Gomin a pus punctul negru al ponegririi şi condamnării asupra persoanei ieromonahului Inochentie şi a mişcării inochentiste. Astfel că pe tot parcursul timpului cât au condus Sovietele, dezbateri referitoare la problema inochentistă şi la persoana ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia nu s-au ţinut, cazul socotindu-se depăşit. Totul era explicat cu lux de amănunte în Golgota lui Les’Gomin., din mâna uşoară a acestui bolşevic-comunist de origine semită, inochentiştii au devenit odată şi pentru totdeauna duşmani ai poporului sovietic.[14]   

3. Biserica Ortodoxă cu privire la Inochentişti.          

   Ostenind la alcătuirea acestei lucrări, doream cât mai exact să scot la suprafaţă punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe ( a Ortodoxiei ) faţă de inochentism în general, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie ( Levizor ) de la Balta, a activităţii şi a învăţăturii acestuia.  Din păcate urgia vremurilor trecute, nu a permis Bisericii Ortodoxe să ia o atitudine generală proprie asupra cazului inochentist. Începând cu Biserica Ortodoxă rusă ţaristă,   ( din care canonic făcea parte ieromonahul Inochentie ), mişcarea extraordinară din jurul ieromonahului Inochentie de la Balta, întotdeauna a fost învelită în ceaţa întereselor bisericeşti ţariste, dar mai ales în reaua voire a unor feţe bisericeşti înalte din cadrul Bisericii ţariste. Pe lângă toate acestea, în jurul mişcării de la Balta, dar mai cu seamă în jurul persoanei ieromonahului Inochentie, se alcătuiau o mulţime de povestiri populare despre puterea extraordinară a acestuia, ( unele mai adevărate, altele întru totul  fantastice )[15] La Balta mergeau în pelerinaj mii şi mii de oameni, iar poporul simplu şi neştiutor de carte, din dragoste faţă de părintele lor  ieromonahul Inochentie, îl numeau adeseori – sfânt, cu duh sfânt, tata Inochentie cu duh sfânt, tata Inochentie – Duhul Sfânt. etc. de unde a şi pornit ( mai târziu ) erezia inochentistă.    Pentru prima dată în rezolvarea cazului mişcării de la Balta, ( a persoanei ieromonahului Inochentie şi a învăţăturii acestuia) sa implicat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ruse. De către Sinodul rus a fost alcătuită o comisie specială, pentru cercetarea cazului mişcării de la mănăstirea Balta. După cerecetarea cazului mişcării de la Balta de către această comisie, Sfântul Sinod de la Petersburg emite un decret[16] semnat de          ober-procurorul Pobiedonosţev, în care pe lângă alte interdicţii se interzicea răspândirea vorbelor despre sfinţenia ieromonahului Inochentie şi apartenenţa lui la Sfânta Treime. Pedeapsa din partea Sinodului a fost mutarea lui Inochentie sub ascultarea arhiereului Serafim la  Kameneţ-Podolsk  ( destul de aproape de Balta ), iar mai apoi exilarea sa ( mai departe de ochii lumii ) la mănăstirea Murom, gubernia Oloneţ, din nordul îndepărtat al Rusiei.    A doua implicare a Sinodului de la Petersburg în cazul lui Inochentie a fost când acesta, după doi ani de exil ( 1912-1914 ) la mănăstirea Murom, a organizat exodul în masă a susţinătorilor săi ( în majoritatea lor români-basarabeni, care între timp se adunase în jurul său la Murom ) de la mănăstirea Murom la mănăstirea de la Balta. Din ordinul Sinodului, a fost prins de către un detaşament de soldaţi şi arestat, după care fusese condamnat şi întemniţat pe un an de zile la închisoarea din Petro-Zavodsk, pe motiv că tulbura lumea şi se lua multă lume după dânsul.[17]  De la Petro-Zavodsk, din ordinul Sinodului, în anul 1915, luna mai, a fost exilat la mănăstirea Soloveţc, în îndepărtatul schit Anzer şi Golgota, unde şi-a ispăşit pedeapsa dată de către Sinod, până în primăvara anului 1917, când în urma revoluţiei a căzut sub amnistie fiind eliberat.            După revoluţia din 1917, Biserica Ortodoxă rusă – prigonită şi măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Despre ieromonahul Inochentie şi despre mişcarea tulburătoare, care sa format în jurul acestuia sa dat uitării, din cauza că această mişcare era o picătură în mare faţă de evenimentele apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.             După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie care sa petrecut în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi, unde trăiau în rugăciune şi slujire către Dumnezeu. Aceasta a fost posibil până în preajma anului 1929, când bolşevicii-comunişti printre care se afla şi autorul romanului Golgota – Les’ Gomin, au distrus mănăstirea, iar pe următorii lui Inochentie, – o parte i-au omorât în timpul operaţiei de lichidare, iar o partea (cei rămaşi în viaţă) deportându-i peste hotarele RSSU ( republicii sovietice socialiste ucrainene ).  De aici încolo despre formarea opiniei publice progresist-comuniste despre inochentişti, s-a ocupat Les’ Gomin în romanul său – Golgota. Biserica Ortodoxă rusă de după declaraţia de loialitate faţă de puterea sovietică din 1927 a mitropolitului Serghie  ( Stargorodski ),   şi-a pronunţat destul de târziu ( după anul 1960 ) atitudinea sa oficială faţă de inochentişti, cunoscuţi deja ca sectari. Părerea Bisericii Ortodoxe ruse oficiale, vizavi de această întrebare, a fost influenţată ( probabil ) şi de cercetările savanţilor ateişti. În anul 1960, învăţatul sovietic N.A.Struve publică în Вестник РСХД studiul Современное Состояние Сектантства в Советской РоссииStarea actuală a sectelor în Rusia sovietică, unde menţionează despre inochentişti următoarele :    Inochentiştii – secta a fost întemeiată de ieromonahul de la mănăstirea Balta – Inochentie Levizor. Inochentiştii mărturisesc sfârşitul apropiat al lumii, neagă căsătoria şi viaţa familiară, interzic în caz de boală folosirea ajutorului medical. Inochentiştii aduc o mare veneraţie Arhanghelului Mihail. În timpul reformelor socialiste din Moldova, inochentiştii refuzau să intre în kolhozuri, refuzau să livreze grâul la stat etc. În 1945-46 în oraşul Bălţi, sa format o comunitate de inochentişti cu un pronunţat caracter monarhic. Sectanţii susţineau că membrii familiei împărăteşti au rămas în viaţă. Doi dintre sectanţi se dădeau drept principele Alexei şi marea principesă Anastasia.[18]    În linii generale cam aceasta se ştia, în rândul cercetătorilor sovietici, la acel moment despre inochentişti. La scurt timp Biserica Ortodoxă rusă oficială îşi afişează atitudinea sa în legătură cu secta inochentiştilor.[19] Din cele câteva articole succinte, în care Biserica rusă vorbeşte despre inochentişti, aflăm cam aceliaşi detalii[20], de aceea în continuare voi cita doar dintr-un singur articol, care mi s-a părut ca fiind într-o stare mai avansată de cercetare  a cazului :    Inochentiştii – sectă ortodoxă de tipul sectei hlâştilor. Constituită în anul 1908 de ieromonahul  mănăstirii de la Balta – Inochentie, care s-a proclamat pe sine întruparea vie a Duhului Sfânt. În învăţătura de credinţă a sectei, un rol important îl joacă motivele eshatologice, care mai cu seamă s-au manifestat după revoluţia din Octombrie. După părerea sectanţilor, sensul vieţii, constituie din pregătirea pentru Judecata de apoi, de aceea  e necesară lichidarea averii şi fuga de lume. Între sectanţi conducătorul lor răposat este venerat ca sfânt, care după moarte s-a înălţat la ceruri. După moartea violentă a lui Inochentie, conducerea sectei a trecut la fraţii Ioan şi Alexandru Culiac, deşi o parte din sectanţi nu i-a recunoscut ca conducători. Ioan s-a proclamat pe sine „tătunea” Ioan, iar Alexandru – Sf.Arhanghel Mihail. Un frate de-a lor ulterior a fost proclamat de sectari ca sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru, fiind proclamată ca Fecioara Maria. Practica de cult a Inochentiştilor este constituită din sârguinţa în biserici secrete şi în citirea rugăciunilor proprii. După părerea unor autori, uneori ca formă supremă de închinare lui Tătunea Ioan, se practica sinuciderea, care chipurile îndreptându-se la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi. Secta Inochentiştilor se manifesta activ împotriva puterii sovietice, din acest motiv fiind persecutată crunt. Numărul adepţilor acestei secte este destul de mic şi ei se întâlnesc în mare parte în regiunea Centrală-Cernoziom.[21]   

 4.  Despre învăţătura de credinţă a inochentiştilor din izvoare inochentiste.              

Un material foarte important în cercetarea învăţăturii şi predicii ieromonahului Inochentie de la Balta este Cartea Mărturisirii – pe care inochentiştii de astăzi o aşează alături de Sfânta Scriptură, ca fiind inspirată de la Duhul Sfânt. În spaţiul tiso-nistrean, Cartea Mărturisirii – este unicală în felul său, fiind o noutate pentru românii – basarabeni, cât şi pentru românii din întreaga Ţară. Această lucrare datează destul de târziu după moartea ieromonahului Inochentie şi a fost alcătuită de următorii săi fideli ( curentul cu înclinaţii sectare – inochentist ). Exemplarul Cărţii Mărturisirii pe care l-am avut spre cercetare, a fost tipărit în anul 1927, fără însă, ca să fie menţionată localitatea şi tipografia în care a avut loc tipărirea.[22]   Cartea Mărturisirii cuprinde în sine învăţătura ieromonahului Inochentie, predicile şi scrisorile sale din exil. Toate aceste materiale fiind foarte bine venite în studierea fenomenului inochentist. Lucrarea aceasta a fost scrisă într-o română arhaică, fiind folosite pe alocuri rusisme., iar alfabetul de care s-au folosit autorii cărţii este cel chirilic vechi, de până la reforma lui Lenin.[23] În continuare mă voi axa asupra cuprinsului cărţii şi voi încerca să-l redau cât mai detaliat. Lucrarea începe cu o prefaţă – înainte cuvântare, în care autorul este convins de importanţa şi folosul acestei cărţi pentru fiecare creştin :Nu puţân va lumina aceastî cârticică pe cel ce va citio toată cu inima curată, cu luoare di samî, cu osârdie bună şi cu frica lui Dumnezeu.  … Câ precum ierburile cele mirosâtoare îndulcesc simţârile şi veselesc ochii, aşa şi această cârticică, adică cuprinsul ei, va îndulci simţârile sufletului, celi amărât cu otrava păcatului şi din somnul lenevirii şi rătâcirii,  deşteptând sufletul către urmarea nevoinţelor îl aprinde şi către calea cea ci duce la împârâţia cerurilor îl povâţuiesc, mai vârtos pre cel cişi va luoa o viaţâ curatâ.[24]     Doar parcurcând cu vederea aceste capitole se vede clar că se bazează întru totul pe Sfânta Scriptură, dar dintr-o perspectivă nouă. Această perspectivă nouă, prezentată în această lucrare, această nouă speranţă, în viziunea inochentiştilor nu este altcineva decât blândul lor păstor şi părinte duhovnicesc –  înflăcăratul ieromonah Inochentie de la Balta.  În Cartea Mărturisirii, autorul ( necunoscut ) încearcă să-l descopere pe  părintele Inochentie, aşa cum l-au primit şi l-au simţit ei următorii şi adepţii lui fideli. În capitolul Cum îl primesc mai mulţi  este explicat acest fapt :  Mai mulţ îl primesc de sfânt, de prooroc, de mucenic, da de Duhul adivărului, din cii învaţaţ puţâni, numai din proşti, ca şi’ntâi.  Mulţ zîc : Noi ştim că trebuieşte  să vii Duhul adivărului în trup, dar ci tucma Inochenti din Cosăuţ ? Pi Inochenti noi îl ştim că’i din cei mai săraci oameni şi tucma el să fie Duhul Adivărului ? El poati să fii un prooroc, un sfânt mare,  un mucenic mare,  dar nu tucma Duhul Adivărului.  Aciala a veni într’on patriarh, or în mitropolit, or în arhiereu, da nu în Inochenti om prost şi neînvăţat, care şi vitele au păscut la Mânăstirile la Dobruşa.    Vai cum nu sâ tem a grăi. Dapui oare Duhul adivărului, carili di la Tatul au purces iau trebuit bogăţâi, or cinsti, or învăţătură lumească ? Dacă el au fost sângur Dumnezeu, cini au putut să’l înveţe pe Dânsul mai bine decât golubul  ( porumbelul ) cel mari pe cari lau înghiţit El la Muromski dimineaţa pin întuneric, în zioa de Botează, la 6 Ianvari ( ianuarie ), pi cari l’au văzut mulţ fraţ cu ochii cum sau pogorât preste Dânsul,  şi’ntrând întrânsul sau făcut stâlp de foc di la Dânsul pân la cer. Pe urmă şi el ( ieromonahul Inochentie ) sângur ne’au spus că deamu a înghiţit porumbu cel mare.[26]   Aşadar inochentiştii l-au primit pe ieromonahul Inochentie, nu ca pe un sfânt, nici ca pe un prooroc, nici ca pe un mucenic, ci ca pe însuşi Duhul Adevărului. Iar învăţătura şi predica acestuia au primit-o ca pe o descoperire dumnezeiască.   În capitolul Despre jertfă, din Cartea Mărturisirii, se mărturiseşte că :   Părintili au propoveduit Evanghelia toată şî au împlinito toată.  Afară de Evanghelie nemic nau făcut.[27]iar ei, inochentiştii ( ascultându-l cu evlavie pe părintele lor Inochentie ) întotdeauna au îndeplinit cu stricteţe cele poruncite de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Sa.   O poruncă importantă lăsată de ieromonahul Inochentie, următorilor săi a fost ca aceştia nici într-un caz să nu se lepede de Biserică ( de Ortodoxie ). În bisericile ortodoxe din Basarabia ( R.Moldova ) şi din Ucraina ( raioanele Balta, Ananiev, Kotovsk ) şi în zilele noastre sau observat inochentişti, care frecventează regulat Sfânta Liturghie şi primesc din mâinele preoţilor bisericii –  Sfintele Taine.    Acuma fiecare şi-ar pune întrebarea : dacă inochentiştii au îndeplinit întocmai Evanghelia lui Hristos, au fost şi sânt în comuniune ( parţială ) cu Biserica Ortodoxă, de unde au ieşit atunci în enciclopediile sovietice, informaţii concrete despre sectanţi inochentişti care se dădeau drept arhanghelul Mihail, Maica Domnului, Sf. Mare mucenic Gheorghe Biruitorul etc.  despre aceştia în revista  Спутник Атеиста – Sputnicul Ateistului  se dădeau următoarele informaţii :   Procesele de judecată din ultimul timp au arătat, că în scopul întăririi fanatismului religios, inochentiştii îngropau copii de vii şi chiar omorau oameni, care puteau să scoată la suprafaţă infracţiunile lor. În camerele de taină ”ale morţii” din oraşul Bălţi, au fost găsite nouă cadavre. În urma expertizei medico – legale, sa demonstrat că unele dintre  aceste cadavre au fost îngropate de vii.  Au mai fost găsiţi copii, pe care inochentiştii furându-i i-au educat în subsoluri, insuflându-le acestora că ei provin direct de la Duhul Sfânt.[28]                        La  această acuzaţie serioasă, se dau lămuriri chiar în cartea  În scurt viaţa şi faptele părintelui Inochentie de la Balta[29], scrisă de trei dintre următorii credincioşi[30] ai ieromonahului Inochentie. Aceştia în încheierea  cărţii  lămuresc clar lucrurile  scriind :   Următorii părintelui Inochentie urmează Sfânta Evanghelie şi învăţătura lui, ”care-s drepţi ai lui”, şi-s iubitori de biserică, temători de mărire deşartă, pentru că părintele Inochentie a zis : din toate vă voi scoate dar din sfinţenie şi din mărirea deşartă şi din scârnăvia curvii niciodată. Din cârdul lui Feodor s-au făcut multe tulburări, unii sunt cu frica lui Dumnezeu şi bat cu biserica urmând adevărul, dar unii necăutând că a zis părintele de sfinţenie şi de mărirea deşartă, ei se fac pe sine dumnezei. Unii se fac arhanghel Mihail, altul Maica Domnului, se leapădă de biserici a părintelui Inochentie, sar la bătaie unde îi întâlnesc.  Mulţi din ei nici nu  l-au văzut pe părintele Inochentie şi pe Feodor, dar mărturisesc şi fac voile sale ca să facă rău şi celor ce urmează adevărul.[31]    Aşadar, doar la câţiva ani de la moartea ieromonahului Inochentie, în sânul adepţilor săi sa produs scindarea. De la curentul cu înclinaţii sectare numit inochentist[32], deviază mai multe grupuri radicale şi periculoase, aşa numiţii : arhanghelişti, tatunişti, care prin activitatea lor imorală au discreditat pentru mult timp întregul curent inochentist. În studierea cazului inochentist este foarte important de ţinut seama de această scindare, care a avut urmări catastrofale. În lucrarea de faţă este analizată învăţătura şi predica ieromonahului Inochentie, în viziunea inochentiştilor adevăraţi şi nu a acelora ( post inochentişti ) care se dădeau drept arhangheli sau maica domnului prin acţiunile lor compromiţând întreaga mişcare inochentistă. 

 5. INOCHENTIŞTII : Deviaţii şi abateri generale de la ORTODOXIE. 

În acest subcapitol voi încerca să cercetez deviaţiile şi abaterile, curentului inochentist de la credinţa ortodoxă. Aici am ajuns de fapt în esenţa problemei inochentiste : cât de mult s-au depărtat aceştia de la Ortodoxie.Pentru ca să fie înţeleasă corect problema inochentistă, mă voi întoarce la începuturile acestei probleme. În anul 1908, ieromonahul Inochentie la mănăstirea Balta predică poporului despre apropierea înfricoşătoarei judecaţi chemându-i pe toţi la pocăinţă : Cine nu sa pocăi de voie sa pocăi de nevoie, renumita replică a ieromonahului Inochentie, a prins rădăcini în mulţime. Poporul era atras de predica înflăcărată şi plină de credinţă vie a tânărului ieromonah. Pe lângă adevărurile Evangheliei lui Hristos, acesta predica despre reaua credinţă a povăţuitorilor bisericii pravoslavnice,[33] despre nedreptatea socială, care tulbura întreaga Rusie, despre înţelepciunea lumească, despre diferite probleme care îi durea pe ţărani etc. În vorba ieromonahului Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, a dreptăţii şi a echităţii sociale. Basarabenii îl mai iubeau şi pentru faptul că Inochentie predica în româneşte credinţa ortodoxă. Aceasta era un motiv de bucurie pentru basarabenii români, care erau până peste cap sătui de predicile clericilor rostite în slavoneşte[34] din care evident că nu înţelegeau nici-o iotă.Ce i-a făcut totuşi pe următorii lui Inochentie să-şi dumnezeiască păstorul ? De unde şi până unde sa ajuns la Inochentie duhul adevărului, duhul sfânt ? Cum s-au formulat mărturisirile concrete despre apartenţa ieromonahului Inochentie la Sfânta Treime ? Răspunsuri la aceste întrebări şi adevărul referitor la persoana ieromonahului Inochentie, îl vom afla doar cercetând serios din punct de vedere teologic şi istoric, dar şi cu bună credinţă problema în cauză.Poporul simplu ( în majoritatea lor ţărani ) venea la ieromonahul Inochentie la Balta, ca la un izvor nesecat de alinare şi blândeţe. După cum menţionează A.Boldur[35] în lucrarea sa Istoria Basarabiei[36] despre ieromonahul Inochentie :Inochentie – un om sincer religios, care a ştiut să se apropie de sufletul poporului român.[37]Poporul ( din Basarabia ) şi-a găsit mângâiere tot la un călugăr moldovean de la mănăstirea Balta din judeţul Herson, vecină cu Basarabia… Acest călugăr a cucerit sufletul poporului moldovenesc.[38]În popor ieromonahul Inochentie era numit ( ciudesnii ) cel minunat, iar cuvintele lui ardeau cu foc puternic în conştiinţa multora. Într-o zi pe când era în exil la mănăstirea Murom, Inochentie s-a adresat ucenicilor săi :El atunci au strigat :  Eu măi îs stâlp de foc în mijlocul lumii, din pomânt şi pân la cer ! Şi pân na’veni şi Kievu şi Afonu la palma popii nu’i încotro !  Numa nu aicia da dincolo. Acolo îi tot a popii. Că’i numa o poartă şi să ştiţi că popa îi poarta. Acolo care cât a putea a apuca, atâta io’i da. Aici popa nimic n’are, nici capul undi’ş pleca. După multă învăţătura au zâs : Dacă vi-ţ duci înapoi în lumi, spuneţi la cei mai mari tâlhari, curvari, ucigaşi şi cei mai mari făcători de rele, să vie la popa, că popa le’a luoa sarcina din spinare. Numa unu au fost odată cu gâtu gros ş’au ridicat toati, şi amu popa, îi tot acela măi !  Numa cu alte haine şi alt nume nou. Atunci aciala n’au avut loc pe pomânt unde sâ’ş pleci capu. El şi ucenicii Lui şi amu Eu şi cei ci’mi vor urma Mie.[39]Câteva predici de genul acesta rostite şi se pare că ieromonahului Inochentie, erezia îi era asigurată. Dar în acest capitol mă voi axa mai mult pe devierile şi abaterile inochentiştilor în general, lăsând persoana ieromonahului Inochentie spre cercetare înr-un alt capitol.Din punct de vedere liturgic, următorii ieromonahului Inochentie au fost întotdeauna ortodocşi. Aceştia chiar goniţi fiind de vrăjmaşi, întotdeauna au frecventat Biserica Ortodoxă, mărturisindu-se preoţilor ortodocşi şi primind de la aceştia Sfintele  Taine ale Bisericii ( cele şapte taine ale Bisericii ). De la Biserica Ortodoxă ţaristă au moştenit şi calendarul iulian sărbătorind pe stil vechi praznicile bisericeşti. Erezia inochentistă însă, începe să se manifeste activ când se ajunge la persoana ieromonahului Inochentie. Aceştia în unison îl mărturisec pe părintele ieromonah Inochentie de la Balta ca fiind a treia persoană din Sfânta Treime : El se numeşte a treia faţă Dumnezeiască, pentru că întrânsul s’au întrupat a treia faţă, Duhul adivărului, carili din Tatăl au purces. ”Porumbul cel mare” s’au întrupat întrânsul, precum mai sus s’au arătat.  Îl mărturisim toţi ucenicii Lui, că este Dumnezeu, pentru că este scris pe Dânsul numili lui Dumnezeu.[40]Iară Duhul adivărului, carili de la Tatăl purcede de care au zâs : ”Acela va mărturisi de Mine”, apui acela sau întrupat în părintele Inochenti, ş’au venit  ş’au mărturisit pe Mântuitoriul.[41]Această gravă deviere dogmatică în sânul inochentiştilor s-a conturat încă pe când ieromonahul Inochentie era în viaţă, fiind defapt singura abatere serioasă de la Ortodoxie. În urma neânţelegerilor care s-au ivit după moartea conducătorului lor spiritual – Inochentie, între mai marii inochentişti, în urma deselor contradicţii dogmatice, practice şi ( probabil ) financiare, se produce scindarea.[42] De la  cârdul           ( nucleul ) de bază inochentist, se desprat mai multe cârduri mici, care cu trecerea timpului au căzut într-o erezie tot mai profundă.Despre aceştia decăzuţi din cârdul inochentiştilor adevăraţi, care se proclamau arhangheli, maica domnului sau chiar dumnezei, ne trâmbiţează toate izvoarele pro-sovietice referitoare la inochentişti.[43] După moartea neaşteptată a părintelui Inochentie  ( 30 decembrie 1917 ) fraţii Ioan şi Alexandru Culiac împreună cu următorii lor s-au depărtat tot mai departe de nucleul inochentiştilor adevăraţi. Această depărtare a avut grave urmări pentru  imaginea  următorilor[44]  ieromonahului  Inochentie. Deşi o mare parte dintre inochentişti au fost împotriva ereziei fraţilor Culiac, Ioan fratele mai mare se auto-proclamă Tătunia Ioan, iar fratele său Alexandru este proclamat Sfântul arhanghel Mihail. Al treilea frate al acestora a fost mai târziu proclamat – Sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru a fost proclamată – Maica Domnului.[45]Părerea unanimă a cercetătorilor  sovietici-ateişti, este că deseori se practica de către următorii fanatici tatunişti, – sinuciderea, ca cea mai înaltă formă de închinare lui Tătunia Ioan ( Alexandru Culiac ), care chipurile mergând la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi.În sursele inochentiştilor adevăraţi, despre Ioan Culiac ( Tătunia Ioan ) se spune: Fratele Ioan a îmbrăcat singur haine călugăreşti ca să-l mărească lumea, următorii lui umblând prin lume îl mărturisesc pe el zicând că i-a dat lui părintele Inochenti toată puterea. Vai cum nu se tem ei a se da drept acela care a răbdat şi sângele şi-a vărsat şi multe minuni au arătat zicând : vai şi iar vai celor ce se pun în dreptul popii. Fărădelegile inochentiştilor tatunişti, au discreditat întreaga mişcare a inochentiştilor. Autorităţile comuniste şi Biserica Ortodoxă rusă oficială[46], fără a se implica într-o cercetare mai amplă, au catalogat întreg curentul inochentist ca find o sectă periculoasă barbară, care practică sinuciderea. Din iniţiativa autorităţilor comuniste şi a bisericii ortodoxe ruse, în organele de presă ale vremii au fost publicate articole, în care erau descoperite actele de cruzime şi fărădelegile săvârşite de inochentişti.[47] Este interesant faptul că pe adresa de internet a oraşului Balta ( actualmente Ucraina ) este publicat un articol despre inochentişti[48] în care este prezentată mişcarea inochentistă ca o formaţiune sectară, condusă de ieromonahul basarabean – Inochentie  ( Levizor ). În încheierea acestui articol ( de 3 pag. A4 ), în care autorii site-ului prezintă mişcarea inochentistă, mai mult inspirându-se din izvoarele sovietice, aceiaşi autori fac o remarcabilă observaţie :Punctul de vedere prezentat în acest articol, nu pretinde la obiectivitate, deoarece marea majoritate a materialelor accesibile – sunt tendenţioase. O mare dorinţă ar fi de a primit o replică din partea admiratorilor contemporani a lui Inochentie, care există, se bucură de o înaltă autoritate între vecini, fiind în exclusivitate nişte oameni iubitori de muncă, cinstiţi şi ospitalieri. Presupunem, că adevărul celor întâmplate, ca întotdeauna, stă undeva pe la jumătate.Fiind pe alocuri de acord cu această părere, aş vrea să adaug că în cercetarea cazului inochentist, pentru a scoate adevărul la suprafaţă, este necesară excluderea tuturor materialelor tendenţioase şi eretice, chiar din punctul de vedere a inochentiştilor adevăraţi. Doar prin excluderea materialelor tendenţioase, vom ajunge odată şi odată, la o părere obiectivă-ortodoxă asupra fenomenului inochentist.                                                                                                                         


[1]  Inochentiştii, – grupare cu înclinaţii sectare, dintre următorii părintelui Inochenite, care au suţinut şi încă mai susţin aparteneţa acestuia la Sfânta Treime, ca Dumnezeu Duhul Sfânt.

[2] Părintele arhimandrit Paulin Lecca, născut la 24 iulie 1914, în comuna Babele, judeţul Ismail; părinţi Grigore şi Maria Lecca; tatăl a fost mai întâi învăţător, iar mai târziu preot în judeţul Bălţi. Paulin Lecca a absolvit cursurile Seminarului Teologic şi ale Facultăţii de Teologie din Chişinău, apoi a intrat ca frate novice în mănăstirea Frăsinei-Vâlcea. A mai veţuit vremelnic în mănăstirile Govora, Cozia, Antim-Bucureşti, Rarău, Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi şi Bucureşti a funcţionat ca exarh. Viata Pãrintelui Paulin este o viatã de cãutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de al fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu lau cunoscut, cãci spre deosebire de mulţi pãrinţi duhovniceşti care iau învãţat pe oameni fiind mari în Împãrãţia lui Dumnezeu, Pãrintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie sã fii în duhul Pãrintelui Paulin ca sã înţelegi ce a scris el şi în Frumosul divin…, şi în De la moarte la viatã. Încã o datã, aceastã carte este un adevãrat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librãria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile dupã moartea Pãrintelui Paulin Lecca. M-am gândit cã acest bãtrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinãrii Domnului. Cred cã se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Pãrintele Paulin care a avut o viatã de continuã cãutare: L-a cãutat pe Mântuitorul ca sã Se nascã în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut sã moarã decât primindu-L în braţe pe Hristos, ieşindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat cã, în general, marii pãrinţi duhovniceşti care au trecut dincolo ne-au pãrãsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Paşti sau a Crãciunului. N-aş vrea sã parã cuiva forţatã constatarea, dar este o realitate. Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucureşti),  text preluat din revista Epifania.

[3] De la moarte la viaţăEditura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997. O carte cum nu s-a mai scris în limba română, o carte unică despre oameni de toate naţionalităţile, buni şi răi, despre oameni răi care se transformă în oameni buni…  ( Valeriu Cristea ) 

[4] Лесь Гомин (Александр Дмитриевич Королевич) – Les’ Gomin (Alexandr Dimitrievici Korolevici) 1900-1958. Născut în Ucraina în oraşul Cerkasî într-o familie de evrei. Din tinereţe a început să scrie., povestirile, poeziile şi articolele acestuia apărând în presa periodică încă în anii războilui civil. Din 1924, Gomin este membru a Uniunii sciitorilor, colaborând activ în multe ziare şi reviste. În anii 1928-1929, Les Gomin activează în Tiraspol (Transnistria), articolele sale apărând foarte des în ziarul Plugarul Roşu – (Красный пахарь). În anul 1929, împreună cu alţi bolşevici, a participat la lichidarea ultimelor (după părerea lui Gomin) elemnte inochentiste – o bandă contra-revoluţionară nu prea numeroasă dar puternică, care a activat în împrejurimile Baltei.

[5] Reacţiunea care începuse în anul 1908, după pierderea totală a primei revoluţii ruse de la 1905.

[6] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[7]  Sfântul Ioan din Kronştadt, ( Ioan Ilici Sergiev ) născut în data de 19 ( 31 ) octombrie 1829, în localitatea Sura, reg. Arhanghelsk, trecut la Domnul în 20 decembrie 1908 ( 2 ianuarie 1909 ) în Kronştadt. Sfânt rus, preot a Bisericii Ortodoxe ruse, mare predicator şi scriitor religios, membru al Sf. Sinod. A fost canonizat în anul 1964 de către Biserica ortodoxă rusă din Exil şi în 14 iunie 1990 de către Biserica ortodoxă rusă ( Patriarhatul Moscovei ), ziua prăznuirii – 20 decembrie după calendarul iulian.

[8] Grigori Efimovici Rasputin ( în limba rusă Григо́рий Ефи́мович Распу́тин ), ( 1865-1916, 30.12) – stareţul din Siberia, foarte apropiat de împărăteasa Alexandra Feodorovna, acesta apare ca una din cele mai enigmatice personalităţi din istoria rusă. Tot ce ştiu istoricii contemporani despre Rasputin, nu se bazează pe mărturii documentare, ci mai mult pe povestirile contemporanilor acestuia.

[9] chiar de la Les’ Gomin, aflăm în postfaţa romanului său, că acestauia îi erau cunoscute lucrările lui Lenin – Социализм и религия Socialismul şi religia ( 1905 ), Об отношении рабочей партии к религииDespre atitudinea clasei muncitoare faţă de religie ( 1909),  Классы и партия в их отношении к религии и церквиClasele şi partidul, atitudinea lor faţă de religie şi biserică şi Материализм и эмпириокритицизмMaterialismul şi empiriocriticismul. Inspirându-se (mai mult ca precis!) din lucrările conducătorului proletariatului mondial (Lenin), Gomin a scris romanul Golgota îmbâcsindu-l cu idei anti-religioase şi anti-bisericeşti.

[10] Черносотенцы ( cernosotenţi ) – în traducere liberă din rusă : sutele negre, sutanele negre.

[11] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[12] Moldova ( Молдавиa ) – teritoriul dintre Prut şi Nistru – Basarabia, adeseori era numit de către ruşi cu denumirea de Moldova sau Moldavia.

[13] Tradus din limba rusă, din postfaţa romanului Golgota de Les’ Gomin.

[14] În fosta Uniune Sovietică aşa numiţii duşmani ai poporului sovietic nu aveau drepturi. Aceştia fiind socotiţi trădători ai ţării şi ai poporului. În timpul represiilor staliniste, un număr mare de inochentişti fiind catalogaţi de către autorităţi – duşmani ai poporului sovietic, au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale Siberiei.

[15]  În popor se bucurau de o mare popoularitate povestirile fantastice despre puterea extraordinară a ieromonahului Inochentie. Se spune că o dată părintele Inochentie s-a dus cu  trăsura cu cai să se plimbe şi a fost văzut  zburând prin văzduh cu tot cu trăsură şi cai.

[16] Fragment din hotărârea Sfântului Sinod a B.O. ruse, referitoare la persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării de la mănăstirea Balta :Socotim de cuviinţă, înspre binele Bisericii lui Hristos, mutarea temporară a ieromonahului Inochentie (Levizor) de la mănăstirea Balta la Kameneţ-Podolsk, sub ascultarea încercatului în credinţă părintelui Serafim… Pe lângă aceasta propunem încetarea tipăririi foilor volante în limba moldovenească, cât şi a răspândi vorbe despre sfinţenia lui ( Inochentie ) şi de apartenenţa lui la Sfânta Treime. Interzicem şi răspândirea informaţiei, despre sfinţenia părintelui Teodosie Leviţki, care nu a fost canonizat de noi… Dacă însă voi nu veţi împlini toate acestea, vor fi aplicate sancţiuni severe faţă de persoana ieromonahului Inochentie, dar şi a celor care vor contribui la răspândirea acestei erezii. 

[17] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.44

[18] Н.А. Струве, Современное Состояние Сектантства в Советской России ( Вестник РСХД ) – N.A.Struve, Starea actuală a sectelor în Rusia Sovietică.

[19] Este foarte probabil că atitudinea oficială a  Bisericii Ortodoxe ruse în legătură cu inochentiştii,  (care la acel moment, au fost deja catalogaţi ca sectă, de către cercetătorii sovietici – ateişti ), a fost influenţată în mare măsură de cercetările sovietice făcute în privinţa acestui caz.

[20] probabil că autorii acestor articole s-au inspirat unii de la alţii.

[21] Regiunea Centrală – Cernoziom  a Uniunii Sovietice, unde erau deportate elementele anticomuniste, printre care se enumerau şi inochentiştii.

[22] Probabil şi din motive de securitate ( de frica persecuţiilor bolşevice ), nu se indica localitatea şi tipografia unde avea loc tipărirea cărţii.

[23] Din iniţiativa lui V.I.Lenin – liderul bolşevicilor comunişti de la Moscova, la câţiva ani după acapararea puterii în stat de către bolşevici, a fost pusă la cale reforma alfabetului chirilic – rus, care era socotit tributar al ţarismului.

[24] Cartea Mărturisirii, anul 1927, din prefaţa acestei cărţi.

[25] În prezentarea capitolelor din Cartea Mărturisirii, am socotit de cuviinţă să fac în locurile indescifrabile unele corecturi de limbaj.

[26] Cartea Mărturisirii, anul 1927. pag. 23-24.

[27] Cartea Mărturisirii, anul 1927. pag. 42.

[28] Revista Спутник Атеиста – Sputnicul Ateistului nr.1 anul 1958.

[29] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924

[30] Este vorba despre F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu…

[31] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.71.

[32] Curentul inochentist – Inochentiştii, – grupare cu înclinaţii sectare, dintre următorii părintelui Inochenite, care au suţinut şi încă mai susţin aparteneţa acestuia la Sfânta Treime, ca Dumnezeu Duhul Sfânt. Unica abatere grava a acestora  de la Ortodoxie. Ceia ce nu se poate afirma despre aşa numiţii post-inochentişti – tatunişti, arhanghelişti etc. sectari  imorali şi agresivi – persoane posedate, adeseori bolnave psihic. 

[33] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta. Bârlad 1924, pag.19.

[34] În Biserica Ortodoxă rusă, până în zilele noastre, ca limbă de cult, se foloseşte Slavona veche. Limba rusă contemporană îşi are rădăcinile în Slavona veche. Până şi etnicii ruşi nu înţeleg sută la sută aceast limbă, nemaivorbind de bieţii basarabeni români, care participând la serviciul divin, în afară de Господи помилуй – Doamne miluieşte, practic nu înţelegeau nimic.

[35] Alexandru V. Boldur – născut la Chişinău la 25 februarie 1886, din părinţi româno-moldoveni. La vârsta de 11 ani a fost dat la Şcoala spirituală ( eparhială ) din Chişinău, după care a intrat elev la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, pe care l-a absolvit în 1906. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de drept a Universităţii din Sankt Petersburg, pe care a absolvit-o în 1910, susţinut fiind cu o bursă de boierul basarabean E.Răşcanu, din Bălţi.În anul 1911 a fost numit asistent la Facultatea de drept a Universităţii din Petersburg, iar în 1916 a devenit membru în corpul profesoral cu titlul de docent. În anul 1918 a trecut în Crimeea, la Institutul juridic superior din oraşul Sevastopol. În anul 1922 şi-a stabilit domiciliul la Moscova, unde a fost angajat la Comisariatul Poporului pentru comerţ exterior, în funcţia de consilier juridic. În calitate de român basarabean, conjuctura politică fiind favorabilă, s-a repatriat în România în 1924. După întoarcerea în ţară, reintră în învăţământul superior, continuând în paralel cu activitatea didactică cercetările în domeniul istoriei românilor, în deosebi la frontierele de răsărit ale ariei de formare şi de dezvoltare a poporului român, consemnând rezultatele în numeroase studii, publicate sau rămase în manuscris. În 1947, s-a pensionat din funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi, iar odată cu ofensiva masivă a regimului comunist împotriva instituţiilor tradiţionale ştiinţifice şi cu politica de falsificare a istoriei, în 1948 a demisionat din postul de director al Institutului de Istorie naţională A.D.Xenopol din capitala Moldovei.  Şi-a păstrat capacitatea de muncă şi de creaţie până la o vârstă înaintată, la aproape o sută de ani continuând să-şi perfecteze vechile lucrări şi să proiecteze noi studii. A încetat din viaţă în 1982.

[36] Istoria Basarabiei – Contribuţii la studiul istoriei Românilor, de Alexandru V. Boldur. Editura Victor Frunză, Bucureşti 1992, ediţia a II-a.

[37] A.Boldur. Istoria Basarabiei. Bucureşti 1992, pag.394.

[38] Ibidem, pag. 461

[39] Cartea Mărturisirii, anul 1927, pag.15.

[40] Cartea Mărturisirii, anul 1927, pag.70.

[41] Ibidem, pag.60.

[42] Despre această scindare am menţionat în subcapitolul 3 al acestui capitol.

[43]Exemplu vezi  Иннокентьевцы: история „Балтского психоза – Inochentiştii : Istoria psihozei de la Balta. De pe : http://baltatown.narod.ru/innokent.htm

[44] Se are în vedere următorii ieromonahului Inochentie, care nu au căzut pe viitor în erezia tatunistă.

[45] Ibidem,  Inochentiştii : Istoria psihozei de la Balta.

[46] Biserica Ortodoxă rusă oficială – adică Patriarhia Moscovei de după declaraţia de loialitate faţă de puterea sovietică din anul 1927 a mitropolitului Serghie  ( Stargorodski ), era tolerată de autorităţile sovietice-comuniste.

[47]  О нервной психической эпидемии в Бессарабии, „Кишиневские епархиальные ведомости”, № 39,1913 – Despre epidemia neuro psihică din Basarabia  Buletinul eparhiei de Chişinău, № 39,1913.

[48] Иннокентьевцы: история Балтского психозаInochentiştii : Istoria psihozei de la Balta.

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 1 Comment »

În dialog cu inochentiştii

Posted by mihailmaster pe Iunie 23, 2007

save0088.jpg

de Mihail BORTĂ 

ÎN DIALOG CU INOCHENTIŞTII 

        ( studiu de caz, 7-9 ianuarie 2006 )       

   1.  Fenomenul inochentist – o comoară ascunsă în ţarină ! 

Despre aşa numiţii inochentişti, am auzit pentru prima oară, acum cu doi ani, de la părintele meu duhovnicesc, ieromonah în cadrul Mitropoliei Basarabiei – părintele Irinarh  ( Ţurcanu ). Pe atunci eram student în anul II, la facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Сluj-Napoca şi venisem acasă în vacanţa de vară. În acea vacanţă de vară, fiind îndemnat de colegii teologi mai mari, am început să-mi caut o temă pentru lucrarea de licenţă în teologie ortodoxă. Fiind pasionat încă de pe timpul liceului de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, mi-am propus să adun materiale pentru o lucrare care trebuia să se numească O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia de la 1812 până în zilele noastre. Am adunat destul de multe materiale, printre care şi o carte şi câteva articole despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta. Cu toate aceste materiale am mers hotărât la părintele profesor lector universitar Alexandru Moraru, profesor de I.B.O.R la facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, cu gândul ca prea cucernicia  sa, să-mi accepte cererea de a scrie lucrarea de licenţă pe tema O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia. Părintele Alexandru Moraru, cercetând peste materialele pe care i le-am adus, mi-a zis că ar fi bine să scriu ceva despre care nu sa prea scris în spaţiul românesc, propunându-mi să scriu despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta, care a avut loc între anii 1908-1917.Fără să stau prea mult pe gânduri, am acceptat propunerea părintelui Moraru, deşi cucernicia sa m-a atenţionat că pe această temă practic nu s-a scris nimic în România. Am cerut binecuvântarea părintelui Moraru şi m-am apucat de lucru. Din primele zile am înţeles că aşa o lucrare nu se poate face cu ajutorul metodei copy-paste[1]. Având acces la reţeaua internet, am stat câteva zile la calculator culegând materilae necesare pentru tema mea de licenţă. După acele câteva zile m-am ales cu câteva articole, poze, date biografice succinte despre mişcarea de la Balta, nu mai mult de 7-8 pagini format A4. Am lăsat la o parte Web-ul şi am mers prin bibliotecile de teologie din Ţară şi din Basarabia. Din biblioteci m-am ales cu ceva mai multe materiale. Pe baza cărţilor şi articolelor pe care le-am avut spre cercetare, am început să-mi scriu lucrarea, socotind de cuviinţă ca această lucrare să se numească : Mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta – Inochentismul.Următorul pas pe care mi l-am propus în alcătuirea lucrării, a fost cercetarea făcută la faţa locului, în oraşul Balta ( actualmente Ucraina ) şi satele româneşti din apropierea acestei localităţi, unde în anul 1908 îşi începuse activitatea ieromonahul Inochentie ( Levizor ).Cu binecuvântarea bătrânului părinte ieromonah Irinarh ( Ţurcanu ), în dimineaţa zilei de 7 ianuarie 2006, după săvârşirea ajunului Naşterii Domnului ( pe stil vechi ) în comuna Stoicani judeţul Soroca, Basarabia, însoţit de parohul din comuna Stoicani,  părintele ieromonah Andrian  ( Zamlinski ), am pornit la drum. Din comuna Stoicani jud.Soroca ( R.Moldova) cel mai optimal traseu pentru a ajunge în oraşul Balta, trece prin Transnistria. Deci trebuia să trecem prin autoproclamata republică moldovenească transnistreană, ceea ce însemna încă două puncte vamale în plus. Fiind în posesia unui calculator portabil ( laptop ) am calculat în programul SONY Map distanţa de 127 de kilometri din comuna Stoicani jud.Soroca până în oraşul Balta, pe care trebuia să-l parcurgem în aproximativ 2 ore 30 de minute, aşa îmi calcula programul. Noi am parcurs însă această distanţă în mai mult de 5 ore…O cauză a mişcării noastre lente a fost poleiul de pe drumuri, care nu permitea să dezvoltăm viteza automobilului mai mult de 60 de kilometri la oră. O altă cauză, mult mai serioasă, dar şi dureroasă au fost cele două puncte vamale ale autoproclamatei republici transnistrene. Ajungând la primul primul punct vamal a enclavei transnistrene situat în oraşul Râbniţa, nu am fost supuşi unui control serios, deşi eram nuami noi în vamă, am stat aproximativ o jumătate de oră, am achitat taxa de transit  7 lei 50 de bani moldoveneşti de persoană ( aprox. 50 de euro centi ) şi ne-am continuat calea. În schimb la ieşirea din Transnistria, am stat în vama din comuna Timkove aproximativ două ore. Între timp cât aşteptam să ni se restituie paşapoartele, vameşul ne-a interogat pe fiecare în parte unde mergem, cu ce scop şi ce valută avem la noi. Când am fost chemat la ghişeu să primesc paşapoartele, am rămas surprins de o afişă lipită pe geamul ghişeului. Pe această  afişă erau tipărite chipurile celor mai înalţi demnitari de stat din Republica Moldova ( Prşedintele republicii, prim-ministru etc. ), cu caractere  mari în rusă şi română, aceste persoane erau declartate non – grata pe teritoriul republicii autonome transnistrene moldoveneşti.  Sunt  o mare ruşine aceste afişe pentru întreaga conducere a Republicii Moldova…Vama ucraineană am trecut-o fără probleme, doar că la intrarea în Ucraina, fiecare persoană străină trebuie să complecteze o fişă, în care trebuie să indice datele personale, locul şi scopul şedereii în Ucraina. De la vama ucraineană până la Balta, mai aveam de parcurs vre-o 40 de kilometri, pe un drum destul de rău. Intrasem pe teritoriul Ucrainei, pe timpuri acest teritoriu intra în componenţa  Republicii  Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, cu capitala la Balta. Atâta timp cât Basarabia era în componenţa României Mari şi bolşevicii nu aveau acces pe teritoriul ei, aceştia din iniţiativa Comitetului Central de la Moskova, proclamaseră Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, care cuprindea întreg teritoriul Transnistriei,cât şi raioanele Balta şi Ananiev, – actulmente Ucraina.Pentru mine era foarte important că intrasem deja pe teritoriul fostei creaturi bolşevice RSSAM, în depărtare  se vedea deja oraşul Balta.    

2. La BALTA …   

La intrarea în Balta, am oprit cu părintele, să facem o poză pe fonul oraşului. Am stat aprope jumătate de oră la periferia Baltei, povestindu-i părintelui din istoria oraşulului Balta :Adunând materiale despre întemeierea localităţii Balta, am avut ocazia să cercetez numeroase documente istorice, dar şi izvoare din literatura artistică[2] Ma-ţi întrebat părinte când a fost întemeiată Balta., în romanul lui I. Bilic – Meci Areea, se menţionează de aşezarea Balta către anul 447, deşi această versiune necesită totuşi cercetări serioase…Întemeierea oraşelor,  întotdeauna au fost momente de dispută între istorici, deoarece nu toate documentele care menţionează despre întemeierea unei localităţi s-au păstrat. Ba dimpotrivă, în urma războaielor, incediilor, calamităţilor naturale, o mare parte din documentele istorice importante, au fost supuse distrugerii. Am fi povestit încă mult cu părintele, dar afară era destul de frig, aproximativ  – 4 – 5 º, am urcat în maşină  şi am pornit mai departe…  La Balta am ajuns în după amiaza zilei ( aprox. Ora 14.oo ). Oprindu-ne în centrul Baltei, am început a întreba de trecători, dacă auzise cineva de inochentişti. De la trecători, am înţeles că toată populaţia Baltei, cunoaşte despre existenţa inochentiştilor în oraşul lor. Un bărbat ucrainean ne-a îndrumat să mergem pe strada moldavskaia  ( moldovenească ), spunându-ne că acolo trăiesc o bună parte din inochentişti. După ce ucraineanul, a explicat cum să ajungem la strada moldovenească, ne-a întrebat : Dumneavoastră de unde sunteţi, din România ? Au mai fost pe-aici români care au scris despre Balta şi despre inochentişti în gazetă…[3]             Traversând strada centrală a oraşului Balta, am văzut pe partea stângă a străzii monumentul marelui tovarăş V.I.Lenin. În multe localităţi din Ucraina, Federaţia Rusă,         ( mai nou şi Rep.Moldova din 2001 ), conducătorul proletariatului mondial, a trăit, trăieşte şi v-a trăi., pentru că peştele se împuţeşte de la cap : la Moscova până în zilele noastre în mausoleul din Piaţa Roşie, sunt expuse publicului pseudo-moaştele liderului bolşevic.   

3. Strada Românilor-Moldoveni din Balta.             

Strada Moldovenească, se află pe o înălţime de unde se vede foarte bine o bună parte a oraşului Balta. Când am ajuns pe această stradă, cunoscând cum arată un inochentist[4], nu mi-a fost greu să-i găsesc. Am oprit lângă o fântână, unde un bărbat cu barbă, de vârstă mijlocie, era venit după apă. L-am salutat în română : Bună ziua! La care bărbatul îmi răspunse bine dispus : Bună ziua! Şi căutaţi pe-aici?! M-am prezentat şi i-am zis bărbatului numele căruia era Pavel, că nu demult am aflat de părintele Inochentie, fiind  impresionat de viaţa curată a acestuia şi că am venit la Balta ca să aflu cât mai multe despre viaţa şi activitatea acestui părinte.  Pavel, după ce ne-a supus la un şir de întrebări şi înţelegând că am venit cu pace şi nu cu iscodiri viclene ca alţii , am fost invitaţi să poftim în casă. Întrând la Pavel în casă, am simţit din plin atmosfera de sărbătoare – a Naşterii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Vechiul obicei moldovenesc de a primi oaspeţi, este valabil şi la Balta. Soţia şi fica mai mare a lui Pavel, aflând că le-au păşit pragul oameni veniţi de la Basarabia, au început să aşeze mâncărurile pe masă.    Între timp cât partea femeiască a casei aducea şi aşeza bucatele pe masă, stăpânul casei – Pavel, ne povestea despre viaţa sa. Am aflat de la Pavel, că e român-moldovean-basarabean originar din comuna Vădeni judeţul Soroca şi că de tânăr a trecut Nistrul şi a mers la Balta la fratele său mai mare, care era stabilit acolo de mai mult timp. De la fratele său mai mare, aflase despre părintele Inochentie şi de atunci după cum ne-a mărturisit Pavel: nu mă mai puteam sătura de învăţătura Părintelui, de viaţa sfântă şi mucenicească pe care a avut-o Părintele, de dragostea sa nemărginită…   În camera în care ne aflam noi, colţul de la răsărit era bogat cu multe icoane. Pe icoana centrală a colţului, era pictat chipul Domnului Iisus Hristos aşezat în tronul Slavei. Pe celelalte icoane erau reprezentate chipul Maicii Domnului, Sfântul Arhanghel Mihail, chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi chipurile altor sfinţi. În partea din stânga a iconostasului am observat o icoană mică, care mi-a atras îndeosebi atenţia. Era o icoană inochentistă a Sfintei Treimi, în care erau reprezentaţi : în partea de sus – Dumnezeul Tatăl, în partea stângă – Dumnezeu Fiul şi în partea dreaptă – Dumnezeu Duhul Sfânt în persoana ieromonahului Inochentie. Până şi Pavel stăpânul casei, a observat că această icoană mică mi-a atras atât de mult atenţia. Acesta a început să-mi explice ceva despre această icoană, iar eu mi-am dat seama că e pentru prima dată când văd o icoană inochentistă a Sfintei Treimi.   Discuţia noastră a continuat la bogata masă pe care au avut grijă să o pregătească gospodinele casei. O masă cu de toate, ca de sărbători, cu mâncăruri felurite, preparate atât după reţete basarabene, cât şi după reţete ucraineşti. Înainte de a ne aşeza la masă, împreună cu stăpânii casei, ne-am ridicat în picioare şi am rostit rugăciunile tradiţionale ortodoxe înainte de masă, care s-au încheiat cu…. formula tradiţională a inochentiştilor : Bucurăte Părinte Inochinti    ( Inochentie ) Duhule Sfinte!   Aşezându-ne la masă, am observat că stăpânul casei Pavel, a ieşit din cameră. Când    după zece minute, a intrat înapoi, ţinea în mâini două ulcioare pline cu vin. Ca un român-basarabean adevărat, a început să-şi cinstească oaspeţii cu vin roşu şi alb din propria vie, totodată plângându-se că anul acesta din pricina grindinei, care pricinuit stricăciuni viei, a făcut mult mai puţin vin ca în anii precedenţi.    La masă am aflat  multe amănunte despre viaţa românilor basarabeni din Balta. În ciuda faptului că sunt o comunitate nu prea mare, aproximativ patru sute de oameni, aceşti oameni sunt foarte uniţi între ei. O mare parte dintre aceştia au venit din Basarabia şi s-au stabilit cu traiul în Balta. Marea majoritate a românilor basarabeni din Balta sunt inochentişti[5]. Este interesant faptul, că mulţi dintre ei s-au stabilit în Balta şi în apropierele Baltei numai din motivul că aici a trăit şi a activat ieromonahul Inochentie   ( Levizor ) – Părinţelul[6] lor iubit.   După ce am mulţumit de masă, Pavel – stăpânul casei, văzând interesul nostru faţă de tot ce are legătura de părintele Inochentie, ne-a făcut o invitaţie :  Astăzi e Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, să mergem pe la fraţii noştri să-i colindăm!     Am acceptatat această propunere, ştiind că vom merge pe la casele multor inochentişti, – o mare ocazie, de a vedea pe viu viaţa şi obiceiurile românilor-moldoveni inochentişti din Balta.    

4. Primiţi colindătorii ? sau Obiceiuri Inochentiste de Naşterea Domnului.   

           Împreună cu Pavel am mers cu colinda pe la inochentiştii din Balta. Din casa lui Pavel am ieşit pe la ora 21 : 00 , iar când ne-am întors, era cred că ora 4:00 şi eram extraordinar de obosiţi. În prima casă în care am intrat, am fost primiţi foarte călduros. După ce am cântat colinda O ce veste minunată, deşi am explicat povestea, că nu prea avem timp, aproape cu forţa am fost aşezaţi la masă. În această casă colţul cu icoane, era încă mai bogat ca la Pavel. În centrul iconostasului era aşezată o icoană de dimensiuni mari, în care era reprezentată Sfânta Treime, aşa după cum o percep inochentiştii : Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân, Dumnezeu Fiul – Iisus Hristos şi Dumnezeu Duhul Sfânt – părintele Inochentie.   La masă în faţa mea, era aşezat un bătrânel care avea o barbă sură şi deasă. Am întrebat de Pavel, cine este acest bătrânel şi Pavel mi-a şoptit că : Aista-i moş Vasile, are 96 de ani şi este cel mai bătrân dintre fraţi. Despre moş Vasile am ai aflat, că acesta este iubit şi stimat de către toată frăţimea inochentistă şi că : i-a prins pe fraţii de mai înainte, care   l-au văzut pe părintele Inochentie. Întrebând-ul pe bătrânul Vasile cum o mai duce? Acesta mi-a răspuns : Slavă lui Dumnezău pentru toati! Da tu cini eşti? Am avut  o discuţie de vre-o zece minute cu bătrânul, în care am aflat amănunte interesante din viaţa bătrânului. Şi că este cel mai bătrân şi cel mai prost ( ştie bătrânul ce înseamnă smerenia! ), dintre românii-basarabeni inochentişti din Balta şi că toată viaţa a trăit singur[7], şi că fraţii îl ajută în toate şi că : O dat Dumnezău iarna asta omăt şi frig, însamnă că o să fie an bun! şi câte şi mai câte…  Din discuţiile celor prezenţi la masă, am aflat pentru mine un lucru nou, că inochentiştii nici-o dată nu au acceptat să-i numească cineva inochentişti ci : Inochentari!  Pavel : Părinţii noştri s-o numit inochentari şi nu inochentişti! De la început nu prea vedeam diferenţa între inochentişti şi inochentari., dacă  dai un search pe google, despre inochentişti  mai găseşti ceva materiale, despre inochentari însă nu gaseşti absolut nimic. Care-i totuşi până la urmă  diferenţa dintre  inochentişti şi inochentari? Răspuns la această întrebare am primit chiar de la ei  – românii-moldoveni din Balta adepţi ai ieromonahului Inochentie. Intrând la o bătrânică în casă, de la care am luat ceva materiale documentare, aceasta după ce ne-a servit pe fiecare cu câte un ciai fierbinte din flori de tei, a adus din altă cameră  o Scriptură veche. Această Sfântă Scriptură a fost editată în anul 1819, de filiala rusă a societateţii biblice britanice din Petersburg, tipărită în limba română cu caractere slavoneşti, cu binecuvântarea sinodului rus[8]. Bătrânica  făcându-mi semn să vin mai aproape, deschise Scriptura la cartea proorocului Isaia ( cap. 34 vers.14 ) şi începu să citească în plină voce : Şi se vor întâmpina Dimonii cu Onochentaurii, şi vor striga unul către altul, acolo se vor odihni  Onochentauri, că şi-au aflat lor odihnă[9], după care m-a întrebat : ai înţeles? La care i-am răspuns şi bătrânei şi mi-am răspuns şi mie : Am înţeles.    Am înţeles – onochentaurii, adică inochentarii şi nici într-un caz denumirea enciclopedică oficială   de   inochentişti. Nu mă voi opri în detalii asupra acestei probleme, dar în privinţa citatelor biblice interpretate de inochentişti, acest caz trebuie luat spre cercetare într-un capitol aparte.[10]              

 5. Obiceiuri Inochentiste de Naşterea Domnului( continuare… )          

   Marşul pe care l-am săvârşit, colindând împreună cu Pavel, o bunicică parte a inochentiştilor – inochentarilor din Balta, a fost pentru mine ca o mană cerească, în cercetarea cazului, dar mai ales în formularea unei păreri personale obiective şi adevărate în privinţa acestor fraţi ai noştri   români – moldoveni – inochentişti de peste Nistru.            Dar mă întorc la noaptea în care am umblat cu colinda. La cele peste zece mese, la care am şezut, felurile de bucate care s-au servit au fost într-atât de gustoase, încât nici nu am observat, că de pe masă lipsea în exclusivitate, cel mai râvnit aliment din lume – carnea. Inochentiştii ( Inochentarii ) nu consumă carne, în afară de peşte şi băuturi spirtoase, în afară de vin. În cartea de învăţătură a inochentiştilor – Cartea Mărturisirii, în capitolul Despre carne şi rachiu aflăm : Multă sminteală este în lume  în vremea de acum despre cei ci nu mănâncă carne şi nu beau rachiu, zicând că părintele Inochenti  iau oprit. Adivărat că El numa au spus despre carne şi rachiu, cum că întru  împărăţia lui Dumnezeu nu vor întra, dar pe nimini nau însărcinat  că numai decât să îndeplinească.… Au nu ştiţi că sânteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte  întru voi? De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strical-va pe acela Dumnezeu, căci casa lui Dumnezeu sfântă este, care sânteţi voi. ( 1 Cor. cap. 3 vers. 16-17 )[11] Dacă omul vede că carnea şi rachiu şi tutunu nu se primesc în biserica aceasta de piatră, apui mult mai tare nu se primesc în aceasta din lăuntrul nostru, că o strică şi-l va strica şi pe dânsul Dumnezeu.[12]   Pe acestă temă ( în legătură cu renunţarea la carne, rachiu etc. ) am gasit un articol[13] scris de protoiereul Teodor Chirica – Despre hrană, nedreptatea inochentienilor, în care autorul încearcă să explice  marea rătăcire a inochentienilor.   Aşa sunt ei Inochentiştii, nu mânăncă carne şi nu beau rachiu. Din aceste considerente, mulţi îi cataloghează din start ca fiind nişte sectanţi ordinari. ( de exemplu : Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea ) Există însă şi persoane care au o părere bună despre modul de viaţă pe care îl duc inochentiştii ( renunţarea la mâncărurile fabricate din carne, la consumul de rachiu etc.). O părere bună despre inochentişti şi despre modul lor de viaţă, o are arhiepiscopul Ioan ( Bereslavski ) –  fondatorul şi conducătorul curentului sectar Biserica Ortodoxă a Maicii Domnului Puternice  cunoscut şi sub denumirea de Centrul Maicii Domnului.  Acesta în cartea sa  Апостол огненного христианства  ( Apostolul creştinismului înfocat ), descoperă cititorilor pe marele sfânt şi mucenic ortodox, de la începutul secolului XX, – ieromonahul Inochentie de la Balta. Iar pe următorii lui Inochentie, pe inochentari – numindu-i creştini înfocaţi, creştini adevăraţi, care întru totul se aseamnănă primilor creştini din epoca apostolică…  O mare dragoste o manifestă inochentiştii – inochentarii, faţă de colinzile străvechi. Am observat acest lucru, când am intrat cu colinda în prima casă şi am cântat O ce veste minunată. Gospodinei din acea casă i s-au umplut ochii cu lacrimi de bucurie. Peste tot unde am fost, cei de-ai casei, cântau cu noi şi erau încântaţi şi nespus de bucuroşi de acest fapt. Pe lângă colindele tradiţionale, care se cântă de Naşterea Domnului Iisus Hristos, am auzit ceva nou – câteva colinde alcătuite de inochentişti  ( inochentari ), de o frumuseţe rară, cântate melodios într-o  limbă română curată ca lacrima… Am rămas într-atât de impresionat de aceste colinde, ceva extraordinar : cuvinte româneşti cântate pe linii melodice slave. Textul acestor colinde, mi l-am notat pe hârtie. Din punct de vedere teologic, aceste colinde sunt pur ortodoxe, vestesc naşterea minunată în Betleemul Iudeii din  Fecioara Maria, a Domnului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ascultând cu atenţie o mare parte din colindele intonate de inochentişti, eram deja pregătit să scriu în caiet : colinde inochentiste-inochentare sută la sută ortodoxe. Din cele patru colinde, pe care am am avut ocazia să le audiez şi parţial să mi le notez în carnet, o colindă – cea mai reuşită şi ca text şi ca melodie, în încheierea acestei colinde în care textul este în totalitate ortodox, se mărturiseşte învăţătura de credinţă a inochentiştilor[14] şi anume mărturisirea celor doi fii ai lui Dumnezeu – Iisus Hristos şi Inochentie.Mărturisiri de felul acesta au început să apară încă în timpul vieţii ieromonahului Inochentie. Se ştie şi de unde ieşeau aceste mărturisiri : mărturisirile despre divinitatea părintelui Inochentie ieşeau din poporul simplu ( în mare parte români-moldoveni- basarabeni )  neştiutori de carte, dar iubitori de dreptate şi de adevăr.[15] Acest popor vedea fariseismul, nedreptatea şi destrăbălarea cu care  lucrau o mare parte a clerului din biserica ţaristă. La toate acestea sa mai adăugat un factor negativ : în timpul păstoririi arhiereului rus Serafim Ciciagov, în bisericile Basarabiei limba română practic  dispăruse din oficierea serviciului divin. Vlădica Serafim Ciciagov – un zelos apărător a intereselor monarhice ruseşti în Basarabia, a luptat cu înverşunare împotriva oricărei maniferstări naţinonale pro-româneşti, stăruind  din răsputeri ca în bisericile basarabene să se slujească numai în slavoneşte. Pe acest fon de antipatie totală  a basarabenilor faţă de biserica oficială ţaristă, apare şi se impune triumfător, figura harismatică a ieromonahului român-basarabean – Inochentie de la Balta. Publicistul român ( de origine basarabeană ) Boris Buzilă, în lucrarea[16] sa este de părerea că la originea fenomenului inochentist s-au aflat mai multe determinante, care au acţionat în egală măsură : calităţile personale ale călugărului ( ieromonahului Inochentie ), forţa fascinatorie a charismei sale, darul vorbirii, priceperea de a atinge coardele cele mai sensibile ale sufletelor credincioşilor, atât prin ceea ce le spunea, cât şi pentru că le vorbea în limba lor maternă; o anumită ingeniozitate lucrativă în sensul că s-a grăbit întodeauna să-şi cheme în ajutor miraculosul… în foarte scurt timp ieromonahul Inochentie ( Levizor ) de la Balta, devine cunoscut în toata Basarabia, ţinutul Podoliei şi Chersonului, dar şi în afara acestora. Părintele Inochentie a căpătat o popularitate foarte mare în popor, predica sa originală       ( ex : pocăiţi-vă, că de nu vă ve-ţi pocăi de voie, vă ve-ţi pocăi de nevoie!!! ) era primită călduros în inimile miilor de credincioşi ( români-basarabeni ) care veneau în pelerinaj la Balta, din ce în ce mai mulţi. Părintele ieromonah Inochentie, pentru …   

 6. Ora 4:00, La poartă la moşu’ Gheorghe… 

După o noapte nedormită, colindând zeci de familii inochentiste, aproximativ în jurul orei patru dimineaţa, ieşind din ultima casă eram ferm hotărâţi să mergem, să ne odihnim şi noi oasele. Până la casa lui Pavel era o distanţă de aproximativ 10-15 minute de mers pe jos. Această distanţă am parcurs-o într-o suflare, pentru că afară se lăsase destul de frig ( aprox. -16 – 18º C ). Pe drum din cauza frigului, aproape că nu am schimbat nici-o vorbă cu Pavel. Momentul culminant s-a produs, în momentul în care am ajuns în faţa porţii lui Pavel. Pavel dintr-o dată  îşi aduse aminte că nu am mers să-l colindăm pe un oarecare moşu’ Gheorghe, care după câte am înţeles locuia undeva la marginea oraşului. Rugându-se din suflet să mergem şi pe la moşu’ Gheorghe cu colinda că : mare bucurie sufletească o să aibă acesta, noi deşi mai mult morţi decât vii din cauza oboseleii, nu puteam să-l refuzăm şi am acceptat să mergem.Probabil lui Pavel i se făcuse milă de noi, pentru că în câteva clipe a deschis poarta şi a scos maşina din curte. Astfel că drumul până la moşu’ Gheorghe l-am parcurs cu maşina. La moşu’ Gheorghe la poartă am aşteptat câteva minute. Luminile erau stinse, poarta încuiată, nici un semn de viaţă, doar câinele bătrânului mai lătra din când în când a lehamite. Pavel se întristase – îi cam bătrân moşneagul şî nici nu prea aude…  şî eu prostu’ mi-am amintit de el  la ora asta., s-ar fi bucurat grozav, dacă veneam mai devreme şi-l colindam.… Ajungând la Pavel, când am intrat în casă, ceasul de pe perete indica ora 4:45. Deşi eram extrem de obosiţi, în momentul în care Pavel a intrat în cameră cu un braţ de cărţi şi fotografii ( la temă ), într-o clipă am uitat de oboseală şi … ascultându-l atent pe Pavel, am scanat materiale până dimineaţa., la somn mergând doar aproape de ora şapte dimineaţa.   

7. Împreună cu Inochentarii la rugăciune.  

Această călătorie la Balta, pe care am săvârşit-o cu scopul cercetării şi studierii mai detaliate a fenomenului inochentist, de la început, din mai multe motive, a stat sub semnul întrebării. Motivul principal, care mă impunea să renunţ la această deplasare, era lipsa catastrofală de timp liber. Pentru o eventuală deplasare la Balta, aveam nevoie de cel puţin două zile ( 48 de ore ) ca să trec prin toate locurile pe care mi le-am planificat în agendă.[17]  Ţinând cont de faptul, că în data de 9 ianuarie ora 20:30 aveam programat bilet pentru ruta Chişinău – Cluj-Napoca, nu aveam prea mult timp la dispoziţie.În data de 6 ianuarie, în ajunul Naşterii Domnului ( stil vechi ), m-am deplasat în comuna Stoicani, jud.Soroca ( Republica Moldova ), unde ne-am rugat şi am cântat la o Sfântă Liturghie nocturnă, în cinstea acestei luminate sărbători creştine. Slujba a luat sfârşit pe la orele 4:00 dimineaţa, iar noi aveam la dispoziţie doar trei ore de somn, pentru ca pe la orele 8:00 dimineaţa, împreună cu părintele ieromonah Andrian  ( Zamlinski )  să purcedem la drum.După o noapte întreagă în care am umblat cu colinda prin Balta, aveam deja la activ două nopţi nedormite. Deşi ne-am culcat aproape de ora 6:00 dimineaţa, de la Pavel am înţeles că nu vom avea parte de odihnă lungă, pentru că a doua zi la 10:00, Pavel ne-a invitat să mergem cu el la rugăciune. La aceste rugăciuni, având o unicală ocazie să văd pe viu o veritabilă adunare inochentistă. De la Pavel am aflat că inochentiştii în fiecare  Duminică şi de sărbători, se adună la rugăciunea comună ( care ţine aprox. trei ore ) în casa unuia dintre inochentişti.Deşi ne-am grăbit, totuşi când am intrat în casa în care se ţinea rugăciunea, era trecut de ora 11: 00. În această casă aproape că nu mai era loc liber. În camera în care în faţa icoanelor se citeau rugăciunile, stăteau numai bărbaţii, iar în alta – femeile. Ne-având loc în camera în care se rugau bărbaţii inochentişti, am fost conduşi într-o altă cameră alăturată, unde se mai aflau trei persoane de parte bărbătească.Chiar din momentul în care am intrat în casă, mi-am dat seama că se citeşte acatistul Sf. Ierarh Nicolae. După care sa citit acatistul Sf. Mucenic Mina, urmat de acatistul Sfintei Cruci. Cititorii erau numai bărbaţi inochentişti, de vârsta a doua şi a treia; aceştia rânduindu-se câte doi-trei la fiecare acatist.Cât bărbaţii inochentişti citeau la acatist, aveam timp să examinez iconostasul situat în colţul dinspre răsărit a camerei. Acest iconostas era mai bogat, decât iconostasul din casa lui Pavel; era compus din mai multe icoane, printre care am observat şi icoane destul de vechi, pictate pe lemn. Icoana centrală a iconostasului, mi s-a aruncat în ochi, de îndată ce am intrat în cameră. Era o icoană de o mărime aproximativ 130cm×90cm, în care era pictată treimea inochentistă : Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul – Iisus Hristos şi Dumnezeu Duhul Sfânt – Inochentie.Acatistul Sfântului Mucenic Mina, era deja pe sfârşite; se citea ultima rugăciune. După acest acatist, s-au cântat câteva slăviri ortodoxe, concomitent cu acestea cântându-se slăvirea inochentistă : Sfinte Părinte Inochenti Duhule Sfinte, miluieşte şi mântuieşte pe robii tăi! După aceasta urma să fie citit un alt acatist. Bătrânul, care citise ultimul la acatistul Sf. Mucenic Mina, se retrase; de masă apropiindu-se alt bătrân inochentist, care deschise o altă carte şi făcându-şi cruce şi cerându-şi iertare de la toţi cei prezenţi în casă, a început să citească acatistul Sfântului Părinte Inochentie – Duhul Sfânt. (  !!! )Acest acatist mi-a atras atenţia, am început să ascult cu luare aminte cuvintele.   Dintr-o dată cineva din bătrânii inochentişti, mi-a făcut semn să vin să citesc. Pentru o fracţiune de moment, nu ştiam cu să procedez; să accept, sau să refuz propunerea bătrânului. Când mi-am dat seama, eram deja în faţa iconostasului cu cartea în mâini, citind din acatistul închinat părintelui Inochentie. Cartea din care citeam, era un acatistier scris de mâină ( caligrafic ) în limba română, folosindu-se caracterele chirilice ale alfabetului rus, de până la reforma acestuia. Din acatist am citit trei icoase şi trei condacuri, după care a continuat să citeacă Pavel – ghidul şi gazda mea din Balta.Acest acatist pur inochentist, compus după formula acatistelor ortodoxe, cu icoase şi condacuri; despre acesta inochentiştii mărturisesc, că a fost alcătuit nu mult după moartea ieromonahului Inochentie ( † 30.12.1917 ), încă de primii inochentişti. Linia canonică ortodoxă a acestui acatist se întrerupe în momentul în care, se rosteşte slăvirea de la icos : Bucurăte Sfinte Părinte Inochenti – Duhule Sfinte !Rugăciunea a luat sfârşit aproape de ora 13 : 00, iar adunarea a continuat cu o minunată trapeză, ca în timpul primilor creştini. De remarcat faptul că au fost pregătite două mese cu bucate; una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. După ce  bătrânii inochentişti, au binecuvântat masa, toţi s-au aşezat la locurile lor. Masa era încărcată cu bucate, dintre care cu desăvârşire lipsea carnea; aceasta compensându-se din belşug cu mâncăruri din peşte, brânză şi produse vegetale naturale. La mesele inochentiştilor din Balta, ca şi la fraţii lor – gospodari moldoveni din Basarabia ( Rep. Moldova) şi Moldova ( din România ), este cu neputinţă să lipsească de la masă vinul. Inochentiştii nu consumă băuturi alcoolice, în afară de vin ( roşu sau alb ), pe care îl prepară după reţete moştenite de la înaintaşii lor. La masă, aceştia au servit vinul din pahare micuţe de 100 ml. ( încă un exemplu de cumpătare, pentru toţi creştinii ). Am degustat şi eu la masă din vinul inochentiştilor; este un vin fin, spumant, care are ceva deosebit de vinurile din podgoriile Basarabiei şi a Moldovei.După ce sa servit din vin şi din bucate, bătrânii inochentişti, au început să povestească, iar cei mai tineri ( printre care mă aflam şi eu ), să asculte cu atenţie – evenimente şi fapte din viaţa şi activitatea părintelui Inochentie; relatări, pe care aceştia, la rândul lor, le-au auzit de la bunei, care l-au văzut, l-au ascultat şi l-au urmat pe părintele lor drag – Inochentie.Agapa inochentistă, s-a încheiat cu o mulţumire de masă, ( din care nu a lipsit şi o slăvire închinată părintelui Inochentie ), după care sa continuat cu cântarea colindelor de crăciun.[18]   

8. La Grădina Raiului.Mănăstirea subterană Noul Ierusalim. 

Din Balta trebuia să mergem la mănăstirea subterană Noul Ierusalim, sau cum iubesc să-i zică inochentiştii – Grădina Raiului. Aceasta mănăstire subterană a fost săpată în apropierea satului Lipeţchi, gubernia Herson ( actualmente raionul Cotovsc, regiunea Odesa, Ucraina ),  pe moşia dăruită de fraţii Mardari ( Gherasim, Sofronie, Nechita ) pe când ieromonahul Inochentie se afla în Exil. Cu binecuvântarea Părintelui Inochentie, următorii săi, în taină, fără permisiunea autorităţilor, au săpat sub pământ o peşteră de dimensiuni foarte mari[19]; iar la suprafaţă deasupra peşterii, au sădit o vie şi o livadă.Despre Grădina Raiului din sursele inochentiste aflăm următoarele amănunte : Şi drept adevărat rai pământesc au fost acolo : sub tot pomul şedea câte o roată de suflete : bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, mari şi mititei, şi da laudă lui Dumnezeu. Toate erau de obşte. Râvnic de scăldat norodul. Râvnicul era cimentuit, peste tot avea şapte găuri deoparte şi şapte pe altă parte şi una la mijloc din care izvora apă. Cine se scălda în râvnic se lecuia de multe boale. Fântână largă şi adâncă de douzeci şi patru de stânjeni  ( aproape 50 de metri ), umbla cu două ciuturi. Apă nicăierea nu se găsea ca acolo.[20]La locul unde a existat pe timpuri Grădina Raiului, am ajuns înspre seară ( aprox. orele 16:00 ). Afară se întunecase de-a binelea, dar totuşi lumina lunii îşi făcea lucrarea ei – lumina întunericul. Călăuza noastră, un bărbat inochentist din localitatea Lipeţchi, ne-a arătat teritoriul fostei mănăstiri. Din livezile de altă dată, nu mai rămăsese nimic. Totul era pustiu şi gol; şi doar vechea fântână ( adâncă de 50 de metri ) care aproviziona întreaga mănăstire cu apă, dădea de înţeles, că pe acelste locuri, cândva a existat o comunitate înfloritoare.Bărbatul inochentist ne-a condus la intrările în fosta mănăstire subterană. Pe timpuri existau două intrări în peşteră, intrarea mare ( principală) şi intrarea mică  ( secundară ), pe care se spune că bolşevicii le-ar fi betonat în anul 1929, cu scopul de a şterge pentru totdeauna urmele mănăstirii. Din toate acestea s-a mai păstrat holul la intrarea mică, lung de aproximativ 5-6 metri. În capătul acestui hol, unde accsesul în peşteră era deja imposibil, erau aşezate câteva iconiţe cu Maica Domnului, iar pe lângă acestea multe capete de lumânări. Călăuza noastră ne-a povestit, că pe aceste locuri şi în zilele noastre, vin în pelerinaj sute de credincioşi ( din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia etc. ) simpatizanţi ai părintelui Inochentie. Urmând exemplul călăuzei noastre, am aprins şi noi câteva lumânări, ne-am închinat şi ne-am rugat pentru toţi cei care s-au nevoit şi au pătimit în această mănăstire subterană.În sensul acesta este interesantă afirmaţia pe care a făcut-o la timpul lui, părintele Gala Galaction :Poate că, într-o zi, mişcarea inochentistă cu începătorul ei, călugărul Inochentie şi cu toţi martirii sectei vor fi trecuţi, cu mai multă înţelegere şi cu mai multă duioşie pe tabloul de onoare al răsculaţilor şi al luptătorilor pentru păstrarea şi sporirea comorilor sufletului românesc.[21] O afirmaţie acceptabilă, pe care în zilele noastre, avem prilejul şi puterea de a o dezvolta şi a o ridica la un nivel superior de percepere.   

9. La plecare … 

Mănăstirea Grădina Raiului, era ultima destinaţie a cercetării mele. De acolo trebuia să ne întoarcem înapoi în Basarabia. Înainte de plecare, am scos o căldare cu apă din fântâna fostei mănăstiri,  potolindu-ne setea şi  spălându-ne pe faţă cu apă ca lacrima. Luându-ne rămas bun de la călăuza noastră, i-am mulţumit pentru ajutor şi i-am promis că voi mai reveni cât de curând la Grădina Raiului. Bărbatul inochentist, călăuza noastră, la despărţire mi-a zis următoarele cuvinte : Frate cercetează bine şi alege grâul de neghină, scoate lumina din întuneric! Domnul şi Măiculiţa Domnului şi părintele nostru Inochentie să te ajute şi să te binecuvânteze! Eu rămân aici, dar voi mergeţi la Basarabia şi spuneţi-le că părintele nu a fost un rău cum zic păgânii, dar a fost păstor şi slugă a Basarabiei întregi şi a tuturor celor necăjiţi şi împovăraţi. … Şoferul a pornit motorul, în câteva clipe ne-am mişcat din loc. M-am uitat în oglindă şi am văzut în urma noastră figura nemişcată a bărbatului inochentist, cuvintele căruia încă îmi mai sunau în cap … mi-am făcut cruce, încercam să mă rog : Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului! Ajută-mă să duc lucrarea aceasta la un bun sfârşit … Amin.                                                                                          

 


[1] Metoda copy-paste, copiază şi ataşează – metodă foarte îndrăgită de studenţi.

[2] ex: Б.Стрянкин, Балта, г. Одессa, 1962 г. –  B.Striankin, cartea Balta, or. Odesa, anul 1962.

Е.Бойко, М. Ухожанский, С. Цванг, Путеводитель, г. Одессa, издательствo Маяк,  1981 г. – E.Boico, M.Uhojanski, S.Ţvang, Ghidul ( Baltei ), or. Odesa, editura Maiak, anul 1981.

Історія міст і сіл Українськоїо РСР. Одеська область, г. Одессa, 1978 г. – Istoria localităţilor şi satelor din R.S.S. Ucraineană. Regiunea Odesei, anul 1978.

Сергей Таранец, Старообрядчество Подолии, издательствo Проспект, г. Киев  2000. г. – Serghei Taraneţ, Lipovenii din ţinutul Podoliei, editura Prospect, or. Kiev, anul 2000.

И.И. Билык, роман Мечь Арея, г. Киев , 1972  г. – I.I. Bilic, romanul Meci Areea – ( în traducere liberă Paloşul lui Arei ), or. Kiev, anul 1972.

  [3] Într-adevăr; am găsit un articol semnat de Dorin Lozovanu, – Basarabia – locul unde românii nu vor muri niciodată.

[4] Bărbaţii inochentişti poartă barbă lungă, asemenea ruşilor lipoveni.

[5] Inochentiştii, sau inochentarii –  susţin erezia : că ieromonahul Inochentie este a treia faţă din Sfânta Treime – Dumnezeu Duhul Sfânt.

[7] Bătrânul Vasile toată viaţa sa a trăit-o în feciorie.

[8] La care a colaborat, printre altii, si mitropolitul Gavriil Bănulescu din Chişinau, alături de principele Ipsilanti.

[9] Acelaşi text îl citez şi din Sfânta Scriptură – ediţia jubiliară îngrijită şi diortosită, a Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu ( Anania ) : Şi demonii vor sta faţă în faţă cu satirii şi vor zbiera unul către celălalt; acolo se vor odihni satirii, că loc de odihnă şi-au aflat. ( Isaia cap.34, vers. 14 )

[10] interpretările inochentiste a unor citate din Sfânta Scriptură, au fost luate spre cercetare în capitolul Inochentism şi Postinochentism.

[11] Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte ’ntru voi ? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica pe el Dumnezeu, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. ( 1 Cor. cap. 3 vers. 16-17 ) din Sfânta Scriptură – ediţia jubiliară îngrijită şi diortosită, a Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu ( Anania )

[12] Cartea Mărturisirii, Despre părintele Inochenti de la Balta. Anul 1927, pag.52

[13] Protoiereu Teodor Chirica, Voroava a 14-a, Despre hrană. Nedreptatea inochentienilor. Nr.590. Editura frăţiei ortodoxe Naşterii lui Hristos, din Chişinău. 18 Mai, anul 1916. Cenzor, protoiereul Constantin Popovici.

[14] erezie din punct de vedere a Bisericii Ortodoxe.

[15] O alt izvor al ereziei inochentiste, ( poate chiar izvorul principal ) au fost persoanele posedate, bolnave psihic, epileptice, care veneau în număr mare la Balta şi care prin mărturisirile lor eretice, au compromis personalitatea ieromonahului Inochentie.

[16]  Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, studiul : Fământări religioase. Între fanatism şi diversionism, pag. 199

[17] Oraşul Balta ( clădirea fostei mănăstiri, biserica, cimitirul ) şi împrejurimile acestei localităţi; comuna Lipeţkoe, mănăstirea catacombă Grădina Raiului şi împrejurimile ei.

[18] Cântarea colindelor – un lucru foarte îndrăgit de inochentişti.

[19] Manuscrisul de la Ţarigrad, pag. 62.  Peştera avea opt prohoduri şi în tot prohodul erau chilii, faţă în faţă, şi în toată chilia şedeau câte doi trei; care erau mai mari şi mai mult fete, şedeau  zi şi noapte şi citeau la psaltire, acatiste şi alte rugăciuni. Duceau o viaţă pustnicească, mai mult în post şi în rugăciuni. În peşteră îşi făcuse două biserici, una mare şi una mică. Cum una aşa şi alta împodobită cu frumoase icoane. În bisericile cele din peşteră toată ziua, la două ceasuri din noapte se făcea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea norodul cu Sfintele Taine, de trei ori pe săptămână se împărtăşeau unii, unii cam în toată ziua.   … Psaltirea în bisericile cele din peşteră, şi unele din chilii, nu sta cum nu stă soarele. Unul citea la psaltire, altul pomenea suflete, cele ce se scriau în carte de veciu vii, şi în alta a morţii. Mare frică şi întristare îi cuprindea pe toţi cei credincioşi, care intrau acolo şi vedeau ce a făcut părintele Inochenti sub pământ.

[20] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta, pag. 55

[21] Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, studiul : Fământări religioase. Între fanatism şi diversionism, pag. 209

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 3 Comments »

Părintele Inochentie de la Balta şi inochentiştii

Posted by mihailmaster pe Iunie 22, 2007

save0054.jpg  de Mihail BORTĂ,  ziarul Timpul, VINERI, 14 APRILIE 2006, NR.396

Inedit

Un alt punct de vedere Părintele Inochentie de la Balta şi inochentiştii.

  Figura ieromonahuilui Inochentie de la Balta suscită şi astăzi, după un secol, interesul cititorilor, dar şi al cercetătorilor din domeniul ortodoxiei. Considerăm deosebit de captivant şi instructiv, în contextul dat, studiul lui Mihail Bortă, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca care vine cu o viziune nouă asupra acestei personalităţi controversate.     

Mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta a avut loc la începutul secolului XX, între anii 1909-1917. Această mişcare, la început cu un caracter de redeşteptare religioasă şi naţională (parţial), odată cu moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie (31 decembrie 1917) nu a luat sfârşit. În urma înţelegerii greşite de către unii a învăţăturii părintelui ieromonah Inochentie, o parte din adepţii acestuia au căzut în erezie, susţinând apartenenţa păstorului lor la a treia persoană din Sfânta Treime – Dumnezeu Duhul Sfânt. Acele grupuri de sectanţi periculoşi, agresivi şi imorali au activat pe teritoriul României Mari în perioada anilor 1920-1935. Numindu-se inochentişti, aceştia au reuşit să compromită persoana ieromonahului Inochentie şi învăţătura ortodoxă a acestuia. Un alt factor care a compromis adevărul despre persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării ce s-a format în jurul lui a fost amestecul bolşevicilor ateişti în exterminarea mişcării de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti în privinţa acestui caz fiind romanul bolşevicului Les Gomin, Golgota. Potrivit autorului, ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă care, folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-i averile şi banii, a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, împotriva puterii sovietice. Mişcarea de la Balta a beneficiat de susţinerea ţăranilor din Basarabia, Podolia, Herson etc., întrunind peste 15 mii de suflete (români-basarabeni, români din celelalte provincii ale Ţării, ucraineni, ruşi). După cum preciza în acele vremuri Zamfir C. Arbore, s-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos. Acest ieromonah, bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să fie citite poporului în limba sa. Această mişcare a demonstrat incapacitatea bisericii ţariste de a-şi conduce turma, precum şi incapacitatea guvernului rusesc de a conduce Basarabia. Succesul ei în rândul păturilor largi ale populaţiei basarabene, îndeosebi printre ţărani, poate fi pus, fără îndoială, şi pe seama incapacităţii îndrumătorilor duhovniceşti (a clericilor ruşi) de a le vorbi păstoriţilor în limba lor maternă (româna). Ieromonahul Inochentie de la Balta însă învăţa poporul într-o limbă frumoasă, pe înţelesul tuturor. Din punct de vedere teologic, inochentismul pare a fi o manifestare tardivă, ca multe altele, de altfel, la care asistăm până în zilele noastre, de maniheism; una din tezele fundamentale ale acestei doctrine, întemeiată în îndepărtatul secol al III-lea de ereziarhul Mani, este profetismul continuu. Din când în când, Dumnezeu trimite profeţi, care se identifică cu Duhul Sfânt (în cazul ieromonahului Inochentie – acesta a fost identificat astfel de mulţime). În sensul acesta, a trebuit luată şi o sugestie a lui Gala Galaction:  Poate că într-o zi, mişcarea inochentistă (mişcarea de la Balta) cu începătorul ei, călugărul Inochentie şi cu toţi martirii acestei mişcări, vor fi trecuţi cu mai multă înţelegere şi cu mai multă duioşie pe tabloul de onoare al răsculaţilor şi luptătorilor pentru păstrarea şi sporirea comorilor sufletului românesc.  În perioada dintre 7.01.2006 – 9.01.2006, am reuşit să fac o deplasare la Balta pentru un studiu de caz. Întors de la Balta, am înţeles că, de fapt, mi-am luat spre cercetare două subiecte: Viaţa şi activitatea ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul sectar inochentist. Pentru prima oară despre viaţa şi faptele părintelui ieromonah Inochentie, s-a scris la scurt timp după moartea acestuia († 31 decembrie 1917); la Odesa a apărut de sub tipar o cărticică de 24 de pagini, despre viaţa şi faptele părintelui Inochentie. Se pare că lucrarea a fost editată clandestin, fără a se cunoaşte autorul şi editura. Printre altele, în carte se menţionează faptul că cei posedaţi şi cei bolnavi psihic interpretau greşit învăţătura părintelui Inochentie; se mai spune că părintele Inochentie se lupta cu aceştia, zicându-le să tacă… Vremurile vitrege au făcut ca această lucrare să nu mai ajungă la cititori, în schimb, au fost mediatizate intens imoralităţile postinochentiştilor tatunişti (persoane bolnave psihic), care se numeau pe sine inochentişti. În slăvirile acestora deseori putea fi auzită fraza: Inochentie, Duhule Sfinte, miluieşte-ne pe noi!  Biserica Ortodoxă Română, fiind implicată pe atunci mai mult în dilema înlocuirii stilului vechi cu cel nou în Basarabia, nu s-a implicat serios în elucidarea cazului. În urma unor cercetări la comandă, efectuate de misionari din cadrul Patriarhiei Române, s-a ajuns însă, pe bună dreptate, la concluzia că inochentiştii (postinochentiştii care au activat pe teritoriul României Mari în anii ’30 ai sec. XX) nu sunt altcineva decât sectari periculoşi, agresivi şi imorali. Nu s-a cercetat aproape deloc persoana ieromonahului Inochentie, român basarabean, care din start a fost catalogat drept eretic, întemeietor de sectă şi care s-a proclamat pe sine „Dumnezeu Duhul Sfânt”. Biserica Ortodoxă Rusă şi-a revenit din knock-out abia în timpul dezgheţului hruşciovist (anii ’60 ai secolului trecut). Dar ea nu a dorit să-şi complice situaţia cu această întrebare, fiind întru totul supusă ministrului cultelor din URSS. După căderea comunismului, în Biserica Ortodoxă, cârmuită de patriarhul Alexei (Ridigher), a fost pusă problema canonizării (de fapt, a reabilitării) părintelui Teodosie Leviţki de la Balta. Sinodul de la Moscova era conştient că în momentul în care misticul Teodosie Leviţki va fi canonizat, iar racla cu moaştele acestuia va fi scoasă din subsolul bisericii din Balta şi expusă pentru închinare, la Balta iarăşi vor începe pelerinajele, iar printre pelerini numaidecât vor fi şi inochentişti de toate ramificaţiile (conservatori – cei care îl cinstesc pe ieromonahul Inochentie ca pe un sfânt şi mucenic; sectari – cei care îl consideră pe ieromonahul Inochentie – Duhul Sfânt; şi postinochentişti tatunişti, arhanghelişti, imorali şi agresivi – persoane posedate, adeseori bolnave psihic, care prin faptele lor dezgustătoare au compromis adevărul despre părintele Inochentie de la Balta). Racla cu moaştele părintelui Teodosie Leviţki, până la momentul de faţă, se află în subsolul bisericii din cimitirul din Balta. Canonizarea părintelui Teodosie Leviţki va ridica o nouă întrebare: canonizarea ieromonahului Inochentie, care a fost un continuator fidel şi cinstitor al acestuia. Iar canonizarea părintelui ieromonah Inochentie va ridica, la rândul său, alte zeci de întrebări importante pentru întreaga Ortodoxie, dar mai ales pentru românii ortodocşi de pretutindeni.  Pe lângă adevărurile Evangheliei lui Hristos, părintele Inochentie predica despre reaua credinţă a povăţuitorilor bisericii pravoslavnice, despre nedreptatea socială care tulbura întreaga Rusie, despre înţelepciunea lumească, despre diferite probleme care îi frământă pe ţărani etc. În vorba ieromonahului Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, al dreptăţii şi al echităţii sociale. Basarabenii îl iubeau şi pentru faptul că Inochentie predica în româneşte credinţa ortodoxă. Acesta era un motiv de bucurie pentru basarabenii români, care erau până peste cap sătui de predicile în slavoneşte, pe care nu le înţelegeau. Ce i-a făcut totuşi pe următorii lui Inochentie să-şi dumnezeiască păstorul? De unde şi până unde s-a ajuns la Inochentie duhul adevărului, Duhul Sfânt? Cum s-au formulat mărturisirile concrete despre apartenenţa ieromonahului Inochentie la Sfânta Treime? În urma cercetărilor proprii, am ajuns la următorul răspuns: din punct de vedere teologic, inochentiştii (de toate ramificaţiile, în afară de cei conservatori* sunt sectari, deviaţi de la Ortodoxie. Dacă însă vom lua doar persoana ieromonahului Inochentie, această întrebare cred că rămâne deschisă pentru dezbateri teologice, în urma cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să găsească un numitor comun în vederea reabilitării sau anatemizării totale a acestuia.  În acest plan, Biserica Ortodoxă are acum toate condiţiile prielnice de a rezolva înspre binele Bisericii cazul Părintelui Inochentie de la Balta.     

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 28 Comments »

O cercetare a icoanei inochentiste în lumina iconografiei ortodoxe

Posted by mihailmaster pe Iunie 22, 2007

   de  Mihail BORTĂ 

1.      Introducere, sau Despre cum s-a întâmplat că s-a  ajuns  la Balta.[1]  

Despre aşa numiţii inochentişti am auzit pentru prima oară, acum cu doi ani, de la părintele meu duhovnicesc ieromonah în cadrul Mitropoliei Basarabiei – părintele Irinarh  ( Ţurcanu ). Pe atunci eram student în anul II, la facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Сluj-Napoca şi venisem acasă în vacanţa de vară. În acea vacanţă de vară, fiind îndemnat de colegii teologi mai mari, am început să-mi caut o temă pentru lucrarea de licenţă în teologie ortodoxă. Fiind pasionat încă de pe timpul liceului de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, mi-am propus să adun materiale pentru o lucrare care trebuia să se numească O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia de la 1812 până în zilele noastre. Am adunat destul de multe materiale, printre care şi o carte şi câteva articole despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta. Cu toate aceste materiale am mers hotărât la părintele profesor lector universitar Alexandru Moraru, profesor de I.B.O.R la facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, cu gândul ca cucernicia sa, să-mi accepte cererea de a scrie lucrarea de licenţă pe tema O istorie a bisericii ortodoxe din Basarabia. Părintele Alexandru Moraru, cercetând peste materialele pe care i le-am adus, mi-a zis că ar fi bine să scriu ceva despre care nu sa prea scris în spaţiul românesc, propunându-mi să scriu despre mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta, din anul 1908.Fiind în studiu de caz la Balta ( 7-9 ianuarie 2006 ), în casele inochentiştilor la care am poposit, camerele în care am intrat noi, colţul de la răsărit era bogat cu multe icoane. Pe icoana centrală a colţului, era pictat chipul Domnului Iisus Hristos aşezat în tronul Slavei. Pe celelalte icoane erau reprezentate chipul Maicii Domnului, Sfântul Arhanghel Mihail, chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi chipurile altor sfinţi. În partea din stânga a iconostasului am observat o icoană mică, care mi-a atras îndeosebi atenţia. Era o icoană inochentistă a Sfintei Treimi, în care erau reprezentaţi : în partea de sus – Dumnezeul Tatăl, în partea stângă – Dumnezeu Fiul şi în partea dreaptă – Dumnezeu Duhul Sfânt în persoana ieromonahului Inochentie. Până şi Pavel stăpânul casei, a observat că această icoană mică mi-a atras atât de mult atenţia. Acesta a început să-mi explice ceva despre această icoană, iar eu mi-am dat seama că e pentru prima dată când văd o icoană inochentistă a Sfintei Treimi.[2] 

2. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatal în icoane 

Timp de multe secole, reprezentarea celor trei Persoane biblice sub formă de îngeri a fost singura reprezentare admisă a Sfintei Treimi; ea se pastrează încă în Biserica Ortodoxa, ca cea care se potriveşte cel mai bine învăţăturii ei ( Deşi reprezentarea lui Dumnezeu -Tatăl ca bătrân, cu Fiul Său – Hristos în poală şi Sfântul Duh ca un porumbel fie între ei, fie pe un disc ţinut de Mântuitorul, poarta titlul „Paternitate” (această reprezentare transpune doctrina Filioque în forma picturală), ea este o reprezentare a Trinităţii, pentru că încearcă să înfaţişeze cele trei Persoane divine. Prin urmare, fără să intram în analiza sensului, vom spune câteva cuvinte despre ea. Aceasta tema îşi are originea în Bizanţ. Cea mai veche reprezentare de acest fel cunoscută nouă, este o ilustrare a scrierilor Sfântului Ioan Scărarul dintr-un manuscris grecesc de la începutul secolului al XI-lea (acum în Biblioteca Vaticanului, Ms. grec. 394, foI. 7). Mai târziu a trecut în Apus, unde a fost primită ca iconografie a Sfintei Treimi, şi de aici în Rusia. În iconografia rusească, a servit ca punct de plecare pentru acele denaturări care au urmat sub influenţa Apusului. Aceasta reprezentare a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, în urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot (adica pe Tatăl), cu barba albă, cu unicul Său Fiu în poală şi cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd şi de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatăl. Pentru ca Tatăl nu are trup şi nu în trup S-a născut Fiul din Tatăl mai înainte de veci; David Profetul spune: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps. 109,3) – dar aceasta naştere nu este în trup, ci este mai presus de înţelegere şi de exprimare. Iar Hristos Însuşi spune în Sfânta Scriptură: „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât Fiul .. ” Naşterea mai înainte de veci a Fiului Unuia-Născut din Tatăl trebuie înţeleasă cu mintea, dar nu trebuie şi nici nu poate fi reprezentată în icoane”[3]. Despre pictorii de icoane şi Domnul Savaot, c. 44). Atât iconografia acestei reprezentări, împrumutate din iconografia Fecioarei, cât şi titlul „Paternitate” o arată ca pe o încercare de ilustrare a naşterii, din veşnicie, din Tatăl, alături de naşterea omenească din Maică. Dar această naştere mai presus de înţelegere este reprezentată ca fiind naşterea, în sânul Tatălui (care nu se poate descrie) a Pruncului, Care S-a născut cu trup din Maica Sa, ceea ce introduce în Sfânta Treime un element antropomorfic. În consecinţă, Sinodul condamnă o astfel de reprezentare ca pe o ficţiune care nu corespunde nici cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, nici cu vreo realitate istorică. Mai mult a mai apărut în secolul al XVI-lea încă o reprezentare de origine apuseană, bazată tot pe imaginaţie, numită „Dumnezeirea în trei Persoane”, înfăţişâdu-L pe Mântuitorul stând alături de Dumnezeu-Tatăl, cu un porumbel Între Ei. Titlul arată din nou o încercare de a-I descrie pe Dumnezeu-Tatal şi pe Sfântul Duh într-o formă fizică.).[4]  

3. Treimea lui Andrei Rubliov 

Icoana Sfintei Treimi care corespunde întru totul învăţăturii Bisericii, atât în conţinut, cât şi în expresia ei artistică, este Treimea lui Andrei Rubliov , cea mai importantă dintre creaţiile iconografice pictate de el pentru mănăstirea Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie, probabil între anii 1408 şi 1425; acum se află în Galeria Tretiakov din Moscova. Ca şi alte icoane mai vechi ale Sfintei Treimi, ea înfăţişează trei îngeri, dar împrejurările arătării lor nu sunt descrise. Compoziţia descrie casa lui Avraam, stejarul şi un munte, dar Avraam şi Sarra lipsesc. Fără a desfiinţa aspectul istoric al evenimentului, Sfântul Andrei îl reduce la minimum, pentru că semnificaţia principală nu constă în evenimentul biblic, ci în înţelesul său dogmatic. Icoana se deosebeşte de altele şi prin structura compoziţională de bază – un cerc. Trecând prin partea de sus a aureolei Îngerului central şi tăind parţial partea de jos a piedestalelor, cercul îmbrăţişează toate cele trei figuri, depăşind foarte vag contururile lor. Această compoziţie a Sfintei Treimi există mai demult, dar numai în panaghii sau icoane rotunde mici şi pe fundul vaselor sfinte, unde compoziţia era însă dictată de forma obiectului şi de lipsa de spaţiu, nu de concepţia dogmatică. Asezând figurile Îngerilor în cerc, Sfântul Andrei le-a unit într-o singură mişcare lină şi curgătoare, urmând linia cercului. În felul acesta, Îngerul central, deşi mai Înalt decât ceilalţi, nu-i copleşeşte, nici nu-i domină. Aureola capului înclinat, îndepărtat de axa verticală a cercului, şi picioarele asezate în cealaltă parte, subliniază încă şi mai mult această mişcare, în care intră şi stejarul, şi muntele. În acelaşi timp, înclinarea aureolei şi a picioarelor, în direcţii opuse, restabileşte echilibrul compoziţiei, iar mişcarea se opreşte în imobilitate  monumentală a Îngerului din stânga şi a casei lui Avraam de deasupra Lui. Şi totusi, „oriunde ne-am uita, vedem ecouri ale armoniei circulare principale, corespondente de contur, forme născându-se din alte forme sau reflectate ca într-o oglindă, linii ducând dincolo de conturul cercului său întreţesute în centrul lui – o simfonie bogată de forme, dimensiuni, linii şi culori, de ne exprimat în cuvinte, dar care încântă privirea.[5] Icoana Sfânta Treime a cuviosului iconar Andrei Rubliov este singura icoană canonică ortodoxă cu Sfânta Treime. Pentru că Andrei Rubliov a pictat de fapt arătarea Sfintei Treimi la stejarul Mamvri, înaintea lui Avraam, în chipul îngerilor. Dar faţă către faţă nimeni nu l-a văzut nici pe Dumnezeu Tatal, nici pe Dumnezeu Duhul Sfânt, ci numai în ghicitură. Şi nu pot fi reprezentaţi altfel. Deci reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl sub chipul unui bătrân sau a Duhului Sfant sub forma unui porumbel nu este canonică. Se poate reprezenta Duhul Sfânt ca porumbel, numai la Scena Botezului. Şi totuşi icoana cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh, reprezentat prin porumbel alb, se găseşte de vânzare în toate magazinele cu articole bisericeşti;  o cumperi, mergi cu ea la sfinţit şi preotul o sfinţeşte; înseamnă asta că  nu trebuie să o ţinem în casă? În Apocalipsa, Sf.Ioan, spune : că vede pe cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui, erau albe ca lina şi ca zăpada, şi ochii Lui ca para focului;  Domnul Iisus,când a fost răstignit, avea 33 ani, deci nu putea să aiba păr alb; nu cumva persoana văzută de Ioan, este Dumnezeu Tatal?[6] Este adevărat că în ultima vreme, sub influenţa Bisericii Ortodoxe Elene s-a generalizat acea reprezentare a Sfintei Treimi sub forma Tatălui ( Bătrânul ), Fiului   ( Tânărul purtând Crucea ) şi Sfântului Duh ( Porumbelul ). O asemenea reprezentare se găseşte şi la Sfântul Munte Athos încă de prin sec. XVIII. Nu ştim cum s-a întâmplat aceasta, căci un canon al Sinodului Ecumenic al VII-lea de la Niceea interzice în mod explicit acest fel de reprezentare. Din păcate, mai sunt si alte asemenea canoane care nu mai sunt respectate ( ma refeream în alta parte la Canonul XX al Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, care interzice în mod explicit îngenuncherea şi metaniile în biserică     duminica ). Pe de alta parte, din cartea lui Valeriu Anania ( IPS Bartolomeu ) – Amintirile Peregrinului Apter, ar parea ca nici icoana lui Rubliov nu este 100% canonică, deoarece conform Erminiilor, ar fi trebuit sa apară acolo şi Avraam şi Sara. Oare ce scrie totuşi în Erminia Ortodoxa?[7] 

 4. Pavel Florenski[8] : Icoana  – între canon şi inspiraţie. Concepţia eclesială despre artă a fost, este şi va fi realismul[9] 

 Canonul n-a constituit niciodată o piedică. Forma canonică descătuşează energia creatoare a artistului, îl ajută să obţină noi realizări, îi sporeşte avântul creator, îl eliberează de nevoia de a repeta ceea ce este perimat[10]; exigenţele impuse de forma canonică sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea îl oferă artistului prin forma canonică constituie o eliberare, nu o constrângere. Artistul care îşi imaginează, din ignoranţă, că, daca n-ar exista forma canonică, ar realiza ceva măreţ seamană cu cel care, mergând pe jos, consideră că îl împiedică pământul tare pe care păşeşte şi căruia i se pare că, dacă ar pluti în aer, ar putea ajunge mai departe decât mergând pe pământ. În realitate, un asemenea artist, respingând o formă perfectă, se agaţă, inconştient, de resturile şi de ţăndările întâmplătoare şi imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor rămăşiţe derizorii eticheta de „creaţie”. În timp ce artistul adevărat nu tinde cu tot dinadinsul către un al său ci către frumos, un frumos obiectiv, adică o întruchipare artistică a adevărului lucrurilor, fără să-şi bată capul cu chestiuni egoiste, mărunte, fără să se întrebe dacă este primul sau al o sutălea care vorbeşte despre adevăr. Contează doar ca acesta sa fie adevarul şi atunci valoarea operei se va impune de la sine. Dupa cum orice om viu îşi pune întrebarea dacă trăieşte sau nu în spiritul adevărului şi nu daca viaţa sa seamană cu cea a vecinului, tot aşa adevaratul artist trăieşte pentru adevăr şi este convins că o viaţă fidelă adevărului este implicit inconfundabilă şi irepetabilă în esenţa sa, că adevărul nu poate exista decât în fluxul istoriei umanităţii, nu ca ceva expres inventat; numai în acest sens putem vorbi de viaţa în artă. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate în timp şi în spaţiu, găseşte în ele, şi prin ele, forţa de a reda realitatea percepută în mod plenar, convins că lucrul său, facut în deplină libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grijă fiind să ştie dacă este sau nu adevărat. A ţine seama de un canon înseamnă a avea conştiinţă că te afli în relaţie cu umanitatea, că ea „n-a trăit zădarnic”, că nu s-a aflat în afară adevărului şi că, ajungând la un adevar verificat şi purificat de generaţii şi de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins şi întărit de un canon.  Se impune, în primul rând, să se înţeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligenţă al umanităţii şi, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul să-şi pună întrebarea: cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevărul lucrurilor ? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu raţiunea individuală, în forme general-umane, deschide izvorul creaţiei. Dimpotrivă, artistul care, din slăbiciune şi orgoliu, evită formele comune ale umanităţii rămâne la un nivel inferior, incapabil să-l depăşească; în cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputând fi considerat personal, ci inconştient şi întâmplător. Vorbind la figurat, înmuierea degetului în călimară în locul peniţei, nu reprezintă, câtuşi de puţin un semn de originalitate şi nici inspiraţie deosebită, chiar daca cineva a reuşit să scrie versuri prin acest procedeu. Cu cât obiectul artei este mai dificil şi îndepărtat de viaţa de fiecare zi, cu atât mai mare trebuie să fie atenţia acordată canonului artistic respectiv, atât în privinţa responsabilităţii pe care o implică o asemenea artă, cât şi a experienţei minime necesare pentru realizarea ei. În raport cu lumea spirituală, Biserica este întotdeauna creatoare şi plină de vitalitate; ea nu urmăreşte nicicum să ia apărarea vechilor forme ca atare şi nici nu le opune altele noi, numai fiincă sunt noi. Concepţia eclesială despre artă a fost, este şi va fi realismul. Aceasta înseamnă că Biserica, „stâlp şi temelie a adevărului”, cere un singur lucru: adevărul. Adevărul în forme noi sau vechi ? Biserica nu pune o asemenea întrebare; ea cere însă ca ele sa fie conforme cu adevărul. Dacă această dovadă este făcută, ea işi dă binecuvantarea şi şi le însuseşte, trecându-le în tezaurul său de adevăruri, iar daca nu este aşa, le respinge.  

5. Canonul respectat – garanţie că icoana redă un adevăr recunoscut.

 Atunci cand canonul artistic comun întregii umanităţi, cunoscut şi verificat de conştiinţa universală, este respectat, el devine o garanţie că icoana redă un adevar recunoscut, ca ea descoperă înca un element de adevăr. Când canonul nu este respectat, atunci opera se situează fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o noua revelaţie care trebuie verificată. În cel de-al doilea caz, pictorul trebuie să înţeleagă că este dator să răspundă cu opera sa. Raţiunea sobornicească a Bisericii nu poate să nu-i întrebe pe Vrubel, Vasneţov, Nesterov şi alţi pictori de icoane dacă işi dau seama că nu înfăţişează ceva imaginat şi alcătuit de ei, ci o realitate care exista aievea, dacă în legătura cu această realitate au spus sau nu adevărul, şi atunci înseamnă că le-a reuşit o icoană „de prima apariţie”, acestea depăşind ca număr toate icoanele văzute de Sfinţii Părinţi de-a lungul întregii istorii a Bisericii, sau dacă au dat expresie unui nou adevăr. Aici nu se pune problema dacă figura unei femei este redată bine sau rău, cu atat mai mult cu cât acest „bine” sau „rău” depinde într-o însemnată măsură de pictor, ci dacă ea este sau nu Maica Domnului. Daca artistul nu poate face dovadă identităţii persoanei pe care o pictează, fie şi numai în forul său lăuntric, atunci se produce confuzie şi sminteală sufletească: oare nu va fi „spus” penelul pictorului un neadevăr despre Maica Domnului ? Faptul că pictorii din zilele noastre caută modele atunci când pictează imagini sfinte, demonstrează de la sine că ei nu văd limpede imaginea supra-mundană pe care vor să o redea. Căci, dacă ar vedea-o limpede, atunci orice imagine exterioară, cu atât mai mult una ţinând de o altă ordine, de o altă lume, ar fi un balast, nu un suport pentru contemplarea spirituală. Se pare că majoritatea artiştilor nu văd, pur şi simplu nimic, nici mai clar, nici mai tulbure, şi işi imaginează, într-o maniera facilă, în funcţie de nişte reminiscente ale memoriei, icoanele Maicii Domnului şi astfel, amestecând adevărul canonizat cu propria lor fantezie artistică, conştienţi de ceea ce fac, îndrăznesc să scrie pe icoană „Maica Domnului”. Dar, dacă nu pot confirma veridicitatea reprezentării lor, nefiind ei înşişi convinşi de aceasta, oare nu înseamnă că au consimţit să depună mărturie despre ceva îndoielnic, că işi asumă o răspundere care revine Sfinţilor Părinţi şi că, făcând aşa, devin impostori şi martori mincinoşi ? Dacă un scriitor teolog ar începe să istorisească viaţa Maicii Domnului, fară a ţine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul să se întrebe pe ce izvor s-a bazat ? Şi dacă nu va primi un raspuns mulţumitor, nu va avea dreptul să-l acuze pe teolog de neadevăr ? Atunci de ce să considere pictorul-teolog neadevărul drept un apanaj al său, pictând-o pe Maica Domnului ? Căci dacă nimănui nu   i-a trecut prin minte oricât de noi ar fi valoarea şi calitatea romanului lui Renan[11] să-l citească în Biserică în loc de Evanghelie, nişte produse ale penelului de aceiaşi semnificaţie cu „Vie de Jesus”[12] de ce să poată fi văzute în biserică, ba chiar să fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor ? Deşi icoanele sunt cele care mărturisesc tuturor adevărul, chiar şi celor ce nu ştiu carte, în timp ce scrierile teologice rămân inaccesibile multora, şi de aceea autorii lor îşi asumă o mai mică răspundere. Unele icoane din zilele noastre nu sunt decât martori falşi care îşi clamează falsitatea în biserică, înaintea poporului. Artiştii Renaşterii, care nu erau legaţi în nici un chip de canoane, se întorceau mereu la un cerc foarte restrâns de teme iconografice, deşi nimeni nu-i obliga să o facă, iar, în unele momente, respectau chiar tradiţiile Bisericii. Aceasta demonstrează în ce masură resimte pictorul necesitatea unor norme canonice. Cât de mult îl stânjeneşte, de fapt, norma Bisericii pe un iconograf, chiar şi atunci când o respectă în modul cel mai riguros, se poate lesne vedea, comparând vechile icoane pe aceeaşi temă şi chiar cu acelaşi subiect. Nu se vor găsi două identice, iar asemănările care sar în ochi la prima vedere nu fac decât să confirme modul original de abordare, care atestă originalitatea fiecăreia dintre ele. „Treimea” lui Andrei Rubliov arată cum o creaţie nouă, rezultată din contactul cu o nouă experiere a tainelor cereşti, se regăseşte perfect în formele canonice preexistente, se pliază acestora, intră în ele ca într-un cuib gata pregătit. Subiectul celor trei îngeri stând la cină exista demult în arta bisericească şi căpătase o aprobare canonică. În această privinţă, Cuviosul Andrei Rubliov n-a inventat nimic nou şi, apreciată numai sub raport arheologic, icoana Sfintei Treimi se înscrie într-un lung şir de icoane care au precedat-o, începând din secolele IV-VI, şi care i-au succedat, prin reprezentarea xenofiliei protopărintelui Avraam. Aceste reprezentări, prin sensul lor arheologic, nu făceau altceva decât să ilustreze o scenă din viaţa protopărintelui Avraam, neavând astfel sensul unei prefigurări a revelaţiei Sfintei Treimi aşa cum avea să se producă.Dar semnificaţia propriu-zis trinitară a acestor icoane avea sa devina în aceiaşi măsură o prefigurare ca şi semnificaţia baptismală a trecerii evreilor prin Marea Roşie sau cea mariologică în rugul care ardea şi nu se mistuia; orice reprezentare i s-ar da acestuia din urmă, chiar una perfectă, nu se va putea gasi în ea explicit nici o aluzie la Pururea Fecioara Maria. Tot aşa şi în apariţia pelerinilor la casa lui Avraam, gândul către dogma Sfintei Treimi nu ne poate duce decât la modul foarte abstract, fiindcă pictura nu ne ofera prin ea însăşi contemplarea Sfintei Treimi.Forma canonică este cea mai firească formă; o alta mai simplă nu poate fi născocită, în timp ce, renunţarea la formele canonice este artificială şi constrângătoare. Cei ce practică o pictură liberă ar chiui de bucurie daca una dintre formele plastice ale oricăruia dintre ei ar putea fi recunoscută drept normă ! Atunci însă când respecţi formele canonice respiri uşurat; ele te apară de tot ce ar putea fi întâmplător sau care împiedică mişcarea. Cu cât canonul este mai constant şi mai ferm, cu atât exprimi mai profund şi mai nealterat cerinţe spirituale general-umane.[13]   

6. Tot ceea ce este canon înseamnă Biserică.  

Tot ceea ce este canon înseamnă Biserică Şi tot ceea ce înseamnă Biserică înseamnă sobornicitate, iar sobornicitatea exprimă universalitatea. De aici, purificarea sufletului prin asceză, prin înlăturarea a tot ce este subiectiv şi întâmplător, ceea ce îi deschide ascetului adevărul veşnic, primordial al firii omeneşti, omenitatea creată dupa modelul lui Hristos, adică reperele absolute ale făpturii create; ascetul găseşte în profunzimile propriului spirit ceea ce a fost exprimat mai inainte şi n-a putut fi exprimat de-a lungul istoriei. Din adancul fiinţei sale chiar şi în mijlocul zădărniciilor vieţii zilnice poate vedea splendoarea cerului înstelat. Dacă iconografii nu respectă cerinţele ce i-au fost arătate, va trebui sa renunţe la lucrul său, iar în viaţa viitoare va fi osândit la veşnice chinuri. Dar acestea sunt cerinţe obligatorii; în realitate, înşişi zugravii şi le impuneau, ţinându-le cu cea mai mare asprime, ca nişte asceţi, în sensul deplin al cuvantului. Nu pentru „a face ordine” cum se spune, consideră Biserica necesar să i se inculce iconografului ideea că trebuie să-şi privească lucrul ca pe o înaltă şi sfântă slujire; ea caută să asigure continuitatea legăturii dintre martori: de la Hristos însuşi, Cel dintâi martor, şi până la cea mai ascunsă intrupare în Biserică. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cerească nu trebuie sa se obtureze niciunde, iar rânduielile bisericeşti au în vedere tocmai asigurarea unui flux nestânjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic mădular al acesteia. Este adevărat, cu cât se ramifică mai mult circulaţia sângelui martorilor, cu atât mai mică devine primejdia pentru întregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. În acelaşi timp însă, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie să aducă o mărturie, pe cât posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; dacă o asemenea mărturie este confuză, contradictorie sau chiar falsă, ea va produce o pagubă ireparabilă unui suflet de creştin sau mai multora, dupa cum autenticitatea ei spirituală pe unii îi va ajuta, pe altii îi va intari.[14] Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existenţă trăită duhovniceşte, „după imagine, dupa asemănare, dupa substanţă”. Altminteri, Biserica nu poate fi împăcată, nu poate sa nu se întrebe dacă nu cumva unul sau altul dintre mădularele sale n-au fost atinse de mortificare. În acest sens înţelegem de ce este necesar controlul amănunţit la care trebuie sa fie supuse icoanele de către cei chemaţi să le accepte sau să le respingă pe cele necorespunzătoare. Icoana devine icoană numai atunci când Biserica a recunoscut concordanţa dintre chipul reprezentat şi Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, cand i-a dat icoanei un nume. Dreptul de a acorda un nume, adică de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoana, îl are numai Biserica, iar dacă iconograful îşi îngăduie să pună el înscrisul pe icoană, fară să existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a făcut el nu este încă icoană, în esenţă, este acelasi lucru ca şi atunci când, în viaţa civilă, cineva semneaza     într-un document oficial în locul altuia. Din câte înteleg, sarcina meşterilor de icoane se ispravea o dată cu scrierea ori încredinţarea de către Episcop a numelor sfinţilor pe icoane; la multe icoane s-au păstrat plăcuţe de fier, fixate pe ele, având înscris, la repezeală, fară prea multă grijă, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfântului. Se vede limpede că această inscripţie nu este facută de mâna iconarului şi are caracterul unei iscălituri de şef, aşa cum o întâlnim pe hârtiile de afaceri, scrise de mâna unui secretar sau copist. Conchidem deci, că aceasta este adeverinţă sau marca icoanei făcută de „controlorul de icoane”.Nu este de-ajuns însă, să verifici icoana dupa ce a fost facută. Dacă semnul de recunoaştere a unei icoane este măsura în care ea devine o mărturie clară a eternităţii; cum poate fi obtinută această mărturie printr-un om, printr-o fiinţă străină esenţialmente de spiritualitate? Iată motivul pentru care, atunci când zugravul nu ţine seama de o anumită rânduială a vieţii, Biserica îşi poate pune problema daca nu cumva s-a adus atingere integrităţii cultului.[15]  

7. Întrebare fără de răspuns : De ce părintele Inochentie a fost pictat în locul Porumbelului în icoana sfintei treimi ? după părintele Paulin Lecca 

Arhimandritul Paulin Lecca[16] în romanul său De la moarte la viaţă[17], are un capitol întitulat Spre Balta lui Inochentie, în care părintele Lecca relatează despre activitatea sa de misionar la românii-moldoveni inochentişti din părţile Baltei. Fiind trimis misionar la Balta, părintele Paulin Lecca a intrat la mai multe familii de inochentişti, pe care încerca să-i aducă  la dreapta credinţă :Într-un sat de moldoveni, prin care trecusem ocazional, am fost invitat în casa unui inochentist. Aici am văzut chipul lui Inochentie pus la icoane. Când vecinii au văzut că am intrat în casa acestui inochentist, îndată s-au adunat vre-o zece ucenici de-ai lui Inochentie, bărbaţi cu bărbile albe şi femei bătrâne. Tot în casa acestui inochentist am găsit acatistul Părinţelului. Era acatistul Domnului Hristos, numai că în locul numelui Mântuitorului se afla scris : „Inochentie, Duhule Sfinte”… I-am întrebat : Părinţelul v-a spus vreodată că el este Duhul Sfânt întrupat ? S-a aşternut o tăcere mormântală. Iar într-un târziu o bătrână a răspuns : – Nu, asta n-a spus-o niciodată. Dar atunci de ce îl pictaţi pe icoane în locul Porumbelului ? De ce scrieţi în  Acatist : Inochentie, Duhule Sfinte ? De unde aţi luat toate acestea ? Inochentiştii nu i-au răspuns părintelui Paulin Lecca; iar părintele din discuţiile pe care le-a avut cu inochentiştii a tras o concluzie foarte categorică, care a atins cel mai mult persoana ieromonahului Inochentie :Se zice că l-au întrebat  fraţii pe Sfântul Antonie cel Mare cum de le-a ghicit gândurile? Iar marele pustnic le-a răspuns : dracii mi-au spus, dându-le de înţeles, că ei aveau descoperiri de la demoni. Iată ce n-a vrut să ştie Inochentie căruia dracii îi descopereau gândurile altora. Mândria l-a împiedicat să recunoască adevărul. Satana i-a dat iluzia unei sfinţenii, concretizată prin semne şi minuni magice şi printr-o clar viziune exterioară, dar i-a furat pentru totdeauna minunea naşterii din nou, minunea pocăinţei adevărate şi rodnice, minunea smereniei şi ascultării, lipsindu-l şi de clarviziunea interioară, ca să nu-şi vadă propriile sale păcate…[18]Aşadar Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, era de părerea că ieromonahul Inochentie, mândru de firea sa, a întemeiat o sectă plină de rătăciri şi de fapte imorale; iar minunile şi profeţiile acestuia le considera inspirate de la diavol. Pentru a înţelege ce la impus pe părintele Lecca să i-a o atitudine atât de categorică, faţă de inochentişti, dar mai ales faţă de persoana ieromonahului Inochentie, ar fi nevoie de o cercetare mai amplă într-o viitoare lucrare. 

 În loc de încheiere : 

Într-o simplă lucrare de seminar, nu este posibil să se facă o cercetare sistematică profesională a treimii inochentiste. Această icoană pictată pentru prima oară aproximativ între anii 25-30 sec XX, are ca autor firea mistică a pictorului popular român din Basarabia şi de dincolo de Nistru. Necanonică din punct de vedre dogmatic, prin reprezentarea ieromonahului Inochentie în sfânta treime în locul porumbelului; a preluat şi din necanonicitatea acestei icoane ( Tatăl în chip de bătrân, Duhul Sfânt în chip de       porumbel ). Această reprezentare a fost interzisă de Marele Sinod de la Moscova, din anul 1667, în urmatorii termeni: „A-L reprezenta in icoane pe Dumnezeu-Savaot ( adica pe Tatăl ), cu barba albă, cu unicul Său Fiu în poală şi cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd şi de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu-Tatăl. Pentru ca Tatăl nu are trup şi nu în trup S-a născut Fiul din Tatăl mai înainte de veci;Aşadar din punct de vedere dogmatic, treimea inochentistă este abatere gravă de la canoanele ortodoxe, atât prin reprezentarea lui Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân cu barbă albă, cât şi prin apariţia ieromonahului Inochentie în această icoană ca a treia persoană din Sfânta Treime – Dumnezeu Duhul Sfânt.  

  Bibliografie : 

1.      Lossky Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei,. Editura  Sophia, Bucureşti, 2003

2.       Florenski Pavel, Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999  

3.      Lecca Paulin, De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997  

4.      Schitul Darvari, Forum de dialog pe teme creştin-ortodoxe. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl în icoane, de pe www.forum.schituldarvari.ro

5.      Documentele Sinodului de la Moscova, 1666-1667, Moscova, 1893

6.      Bortă Mihail, MIŞCAREA IEROMONAHULUI INOCHENTIE DE LA BALTA, INOCHENTIŞTII Lucrare de licenţă susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă la disciplina I.B.O.R, luna iunie, anul 2007.   







[1] Bortă Mihail, MIŞCAREA IEROMONAHULUI INOCHENTIE DE LA BALTA, INOCHENTISMUL. CAPITOLUL V. ÎN DIALOG CU INOCHENTIŞTII ( studiu de caz ) din Lucrare de licenţă susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă la disciplina I.B.O.R, luna iunie, anul 2007.[2] Ibidem, pag 89.[3] Documentele Sinodului de la Moscova, 1666-1667, Moscova, 1893[4] Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei,. Editura  Sophia, Bucureşti, 2003, p. 110.[5] Ibidem, pag. 116 [6] Schitul Darvari, Forum de dialog pe teme creştin-ortodoxe. Reprezentarea Lui Dumnezeu Tatăl în icoane, de pe www.forum.schituldarvari.ro  [7] Ibidem, pag.2 [8] Pavel Florenski, teolog, (1882–1937). Descoperit în Occident la câteva decenii după moarte şi redescoperit în Rusia sa natală abia dupa 1990, Pavel Florenski este unul dintre cei mai originali şi îndrăzneţi gânditori ruşi ai acestui secol. A fost o personalitate culturală eminamente eclectică: un preot interesat de matematicile pure, un teolog modern şi erudit, preocupat de istoria artei, epistemologie şi logica simbolică. Opera sa capitală, La cumpana gândirii – rămasă în stadiul de proiect, căci Părintele Pavel a fost arestat de autorităţile staliniste în 1933 şi împuşcat patru ani mai târziu –, urma sa fie sinteza acestor preocupari atât de diverse. Alte traduceri în româneşte: Stâlpul şi temelia adevărului (Polirom, 1999).  [9] Pavel Florenski, teolog. Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999.

[10] PERIMÁT, -Ă, perimaţi, -te, adj. (Despre idei, concepţii, teorii) Care nu mai este actual; învechit, demodat, ieşit din uz. ♦ (Jur.; despre procese, recursuri) Stins, anulat prin depăşirea termenului legal.

[11] Joseph Ernest Renan, 1823-1892, filosof şi scriitor francez.

[12] Vie de Jesus – Viaţa lui Isus, roman de Ernest Renan care ridică probleme cu totul deosebite şi vrednice de o discuţie mai largă. Renan şi-a propus în această carte să “readucă pe Isus în istorie”, să refacă biografia lui Hristos

[13] Pavel Florenski, teolog. Stâlpul şi temelia adevărului, Editura Polirom, Iaşi 1999. pag. 211 [14] Ibidem,pag. 212 [15] Ibidem, pag. 215 [16] Părintele arhimandrit Paulin Lecca, născut la 24 iulie 1914, în comuna Babele, judeţul Ismail; părinţi Grigore şi Maria Lecca; tatăl a fost mai întâi învăţător, iar mai târziu preot în judeţul Bălţi. Paulin Lecca a absolvit cursurile Seminarului Teologic şi ale Facultăţii de Teologie din Chişinău, apoi a intrat ca frate novice în mănăstirea Frăsinei-Vâlcea. A mai veţuit vremelnic în mănăstirile Govora, Cozia, Antim-Bucureşti, Rarău, Gologanu, iar în centrele eparhiale din Galaţi şi Bucureşti a funcţionat ca exarh. Viata Părintelui Paulin este o viată de căutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni fiind mari în Împărăţia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a şi scris multe lucruri şi acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie să fii în duhul Părintelui Paulin ca să înţelegi ce a scris el şi în Frumosul divin…, şi în De la moarte la viată. Încă o dată, această carte este un adevărat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librăria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile după moartea Părintelui Paulin Lecca. M-am gândit că acest bătrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinării Domnului. Cred că se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Părintele Paulin care a avut o viată de continuă căutare: L-a căutat pe Mântuitorul ca să Se nască în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut să moară decât primindu-L în braţe pe Hristos, ieşindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat că, în general, marii părinţi duhovniceşti care au trecut dincolo ne-au părăsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Paşti sau a Crăciunului. N-aş vrea să pară cuiva forţată constatarea, dar este o realitate. Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucuresti),  text preluat din revista Epifania.  [17] De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997. O carte cum nu s-a mai scris în limba română, o carte unică despre oameni de toate naţionalităţile, buni şi răi, despre oameni răi care se transformă în oameni buni…  ( Valeriu Cristea ) [18] De la moarte la viaţă – Editura Paidea, Seria Memorii, Bucureşti, 1997, pag.61.

Posted in Studii şi articole despre fenomenul inochentist | 4 Comments »