Noua Galilee

Blog de gândire şi cultură Creştină

Archive for the ‘Recenzii de Carte Ortodoxă’ Category

Radu Preda – Comunismul. O modernitate eşuată

Posted by mihailmaster pe Aprilie 12, 2010

Comunismul. O modernitate eşuată se vrea a fi un răspuns la mult vehiculata întrebare: „De ce mai avem nevoie astăzi să cunoaştem cât mai mult despre comunism şi despre acea îndelungată perioadă de frică şi teroare?”. Pe bună dreptate, chiar dacă societatea românească are în componenţa sa o importantă categorie de cetăţeni care nu doar că au trecut prin comunism, ci au şi suportat toată gama de „oferte” ale timpului, mulţi nu cunosc sau nu vor să înţeleagă de ce este atât de important să conştientizăm adâncimea rănilor încă foarte proaspete pricinuite de un regim distrugător.

Comunismul. O modernitate eşuată este o carte foarte bine documentată. Intenţia autorului este de a reda cât mai amănunţit şi foarte bine argumentat viziunea lui despre însemnătatea disecţiei unei tumori voalat şi parţial tratată, care poate oricând să genereze alte maladii dacă nu sunt extirpate cu totul rădăcinile maligne. Mesajul se îndreaptă atât către cei care au fost asupriţi de sistemul totalitar, cât şi spre genraţiile care nu au purtat povara jugului nimicitor. Volumul recent apărut este o introducere în istoria comunismului, reprezentând un ghid edificator despre teoriile şi eveneimentele ce au avut loc în acea perioadă care, indiferent de modul nostru de a le percepe şi de a le înţelege, trebuie mai întâi de toate să fie asumate. Asumarea comunismului prezintă un pas de maturitate pentru întreaga societate românească.

Trei argumente forte sunt prezentate în carte, trei piloni pe care şi-a construit autorul teza despre nocivitatea comunismului în spaţiu estic.

Radu Preda susţine că primul lucru la care trebuie să atragem atenţia este faptul că în comunism s-a introdus o falsificare de proporţie a însăşi ideii de societate. Ceea ce s-a reuşit cu excelenţă a fost crearea Marelui Mit – acela care se referă la fundamentarea unei reţete unice pentru o lume schimbată în mod radical. Binele Comun trebuia să fie obţinut prin regândirea noţiunilor de proprietate privată şi de bunuri personale în favoarea comunităţii. În aşa mod, omul, ca actor singular şi proprietar de bunuri într-o societate competitivă trebuia să renunţe la bunurile şi proprietăţile pe care le deţinea. Lucru necesar pentru ca interesul colectiv să primeze, iar cel individual să fie anihilat. Prin făurirea unei structuri care ar fi întronat Binele Comun, având la bază ideologia creării unei societăţi mai bune unde toţi membrii ar fi fost pe picior de egalitate, comuniştii urmăreau de fapt accederea la putere şi instaurarea monopolului pentru o perioadă îndelungată. Cercetătorul Radu Preda susţine că pentru prima dată în istorie cineva foloseşte ideea de bine pentru comunitate pentru a acapara puterea cu intenţia de a o menţine pentru totdeauna.

Astfel, important este de reţinut faptul că în comunism s-a caricaturizat ideea şi noţiunea de Bine Comun, regimul totalitar fiind o imagine negativă a ceea ce ar trebui să fie Binele Comun. De aici şi importnaţa cunoaşterii modului în care un sistem a putut utiliza concepte aparent benefice, dar care au fost schimonosite şi reorientate în aşa mod încât să se îndrepte împotriva firescului, în defavoarea oamenilor ca şi actori ai societăţii capabili să-şi rânduiască viaţa prin prisma propriilor necesităţi individuale. Citește restul acestei intrări »

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă | 2 Comments »

Poezia creştină a lui Nichifor Crainic

Posted by mihailmaster pe Martie 15, 2010

Nichifor Crainic a fost un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.

Crestinismul lui Nichifor Crainic nu se reduce la preceptele teologice invatate din Evanghelie si din carti, ci e un crestinism manifestat in practicile si datinile poporului roman, care ti-a pastrat autenticitatea lui neslabita si nealterata in satele noastre.

De aceea, poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie „abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.

S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor. Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.

Dar tot aceasta intelegere ortodoxa a lui Dumnezeu, exprimata intr-o buna parte din poeziile sale, l-a facut pe Nichifor Crainic un poet al profunzimilor. Totul in poezia lui merge la profunzime, e o poezie a ultimelor adancimi, un efort de a exprima ultimele temelii ale formelor existentei. In acest sens ea e o poezie filozofica.

Dar noi ne vom opri aici la o scurta analiza a poeziilor lui in care isi exprima direct credinta in Dumnezeu cel personal, de cele mai mult ori asa cum e traita de poporul roman.

Semnalam intai in poezia „Prinos” – cu care-si incepe unul din primele volume de versuri: „Darurile pamantului”, marturisirea credintei in Dumnezeu pe care si-a insusit-o si o pastreaza din copilarie; lui Dumnezeu caruia ii inchina intaiul gand al acestui volum: Citește restul acestei intrări »

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă | 1 Comment »

Ortodoxia în Moldova

Posted by mihailmaster pe Februarie 27, 2010

Proiectat ca un corpus de documente in 4 volume, lucrarea Ortodoxia in Moldova. Puterea, biserica, credinciosii [Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991 гг.], a aparut la editura moscovita Rosspen, sub ingrijirea fostului Ministru al Securitatii Nationale al RM, Valeriu Pasat. Primele doua tomuri contin documente de arhiva din perioada 1940-1960. Volumul 1 cuprinde acte legate de istoria bisericii, de la formarea RSS Moldovenesti pana la moartea lui I.V.Stalin, unele tin de exodul monahilor si preotilor din Basarabia, dupa 1944, precum si documente care cartografiaza vizita Patriarhului Alexei I al Rusiei in Romania proaspat cucerita de sovietici, in 1947. Volumul al 2-lea continua cronologic tematica celui dintai, cu date inedite despre inchiderea manastirilor basarabene, nationalizarea intregii averi ale acestora, precum si marturii despre lupta ateista a acelui deceniu.

Interesant cum propunerea de asanare morala a societatii moldovenesti vine din partea unui fost inalt demnitar, care e si doctor-habilitat in istorie, sustinut intru toate de clerul superior din Mitropolia Moldovei.

In luna mai a anului acestuia se preconizeaza aparitia si a celorlalte doua volume, astfel incat documentatia va cuprinde perioada pana la disiparea regimului totalitar comunist. Statia terminus a cercetarilor se limiteaza la anul 1991. Noutatea absoluta a acestui corpus de documente consta in faptul ca aduna impreuna marturii de arhiva din Moldova, Rusia si Romania, astfel incat vom putea avea o imagine globala asupra administratiei si functionarii structurilor ortodoxe pe o arie mai larga, sub directa supraveghere a organelor de securitate si ale partidului unic.

Lansarea primelor doua volume a avut loc la Palatul Mitropolitan din Chisinau, in data de 9 februarie, in prezenta autorului si a IPS Vladimir al Moldovei si Chisinaului.

A scris, Vladimir Bulat,

sursa: http://manastiri-basarabene.over-blog.com/

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei, Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată – modalităţi de ieşire din criză

Posted by mihailmaster pe Februarie 13, 2010

Recenzie la cartea: Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, Vol I.

În convorbirile pe care le purta în temniţă Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu, acesta la un moment dat îl întreabă: “Valeriu, care ar fi modalităţile de ieşire din criză?” La care Valeriu Gafencu îi răspunde: “Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună, că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricare dogme ar fi stabilit şi respectat ea.”

Credem, că necesitatea publicării unei asemenea culegeri de texte, ca Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, ce adună împreună mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu de pe acest multpătimitor pământ al Basarabiei, spre a servi drept pilde de modele vii, pentru crearea unei noi elite creştine, s-ar putea înscrie în obiectivul expus tinerelor generaţii de atunci (dar mai ales celor de azi, din care şi Mihail Bortă, autorul acestui îndrăzneţ proiect face parte), de către un atât de scump vlăstar al Basarabiei noastre, mucenicul şi mărturisitorul lui Hristos, în cumplitele temniţe comuniste din România: Valeriu Gafencu.

Căci de la sfâşierea trupului sfintei noastre Moldove, Ţara de Jos, aşa cum se numea în vechime acest petec de pământ sfânt, dintre Prut şi Nistru, guvernat în vremile Domniei creştine după cum ne arată Mihail Eminescu, în poemul Dragoş Vodă cel Bătrân, de: Citește restul acestei intrări »

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă | 1 Comment »

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altădată

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 18, 2010

Semnalăm cu bucurie apariţia la editura “Noua Galilee” din Chişinău a volumului I al Dicţionarului istorico-biografic “Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altădată”. Dicţionarul deschide colecţia “Personalităţi basarabene”.

Autorul Dicţionarului, Mihail Bortă, îşi intitulează prefaţa simplu: “Preoţi din Basarabia, în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”, alegându-şi ca motto câteva cuvinte memorabile ieşite de sub pana lui Gala Galaction: “Basarabenii sunt cei dintâi, din neamul nostru, în credinţă, în avântul, în nevinovăţia şi în tradiţionalismul lor faţă de aceste sfinte izvoare ale Adevărului şi ale Vieţii”.

În cuvântul său introductiv Mihail Bortă îi numeşte pe cei 50 de slujitori ai altarelor din Basarabia “aceşti vulturi basarabeni”, care “au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi au întărit-o”, oameni care “toată viaţa lor, pe unde au mers, au semănat lumină”, “vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă”, “care toată viaţa lor au slujit cu credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru”, adăugând că “i-am adunat în această carte pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete”, “pentru că dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne va ierta”.

Mihail Bortă a ales să includă în volum şi texte aparţinând altor autori: pr. Mircea Păcurariu, pr. Viorel Cojocaru, pr. Andrei Popa, pr. Maxim Melinti, ierom. Savatie Baştovoi, Vasile Gavriliţă, Iurie Colesnic, Leonila Mihalef-Vasilache, Adrian Nicolae Petcu, Titus Bărbulescu, Adriana Rotaru şi Vlad Dumbravă. Constat că domnul Mihail Bortă a inclus în volum şi două texte aparţinând subsemnatului: “Mormântul Cuviosului misionar român Anatolie Tihai” şi “Părintele Felix Dubneac – arhimandrit basarabean în SUA”.

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altădată prezentaţi în Dicţionar sunt: episcopul Varlaam Cerneavschi (1819-1889), arhimandritul Anatolie Tihai (1839-1893), protoiereul Teodor Laşcov (1828-1894), preotul Ştefan Ciuhureanu (1810-1896), protoiereul Ioan Neaga (1834-1901), Mitropolitul Iosif Naniescu (1820-1902), preotul Gheorghe Ignatovici (1840-1905), protoiereul Ioan Cornovan (1846-1906), preotul Pavel Florov (1831-1910), ieromonahul Inochentie Levizor (1831-1914), protoiereul Macarie Untul (†1916), preotul poet Alexie Mateevici (1888-1917), preotul tipograf Iustin (Ignatie) Ignatovici (†1918), protoiereul Nicolae Vlaicov (1845-1918), ieromonahul Ilie Vulpe (1851-1928), protoiereul Ioan Covaldji (1867-1928), Mitropolitul Arsenie Stadniţchi (1862-1936), episcopul Teodosie Chirică (1866-1937), protoiereul Mina Ţăruş (1884-1942), protosinghelul Gherontie Guţu (1887-1937), protoiereul Mihail Ciachir (1861-1938), preotul compozitor Mihail Berezovschi (1868-1940), protoiereul Alexandru Baltaga (1861-1941), protoiereul Ieremia Ciocan (1867-1941), preotul Mihail Vasilache (†1940), preotul compozitor Alexandru Cristea (1890-1942), iconomul mitrofor Constantin Popovici (1860-1943), Mitropolitul Gurie Grosu (1877-1943), episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), preotul Petre Gheorghian (1886-1947), protoiereul Vasile Guma (1865-195.?), preotul Pavel Guciujna (1881-1953), preotul Serghie Bejan (1879-1953), preacuviosul Macarie Tâncu (1888-1969), arhimandritul Serafim Dabija (1915-1985), protoiereul mitrofor Victor Chicu (1901-1992), preotul şi istoricul avva Paul Mihail (1905-1994), arhiepiscopul Antim Nica (1908-1994), preotul Dimitrie Balaur (1903-1996), ieromonahul avva Ioan Guţu (1905-1996), arhimandritul Paulin Lecca (1914-1996), Mitropolitul Nestor Vornicescu (1927-2000), iconomul stavrofor Gheorghe Mihai (1921-2001), preotul publicist Vasile Ţepordei (1908-2002), arhimandritul Sofian Boghiu (1912-2002), preotul Mircea Domitriu (1915-2003), preotul duhovnic Serafiil de la Noul Neamţ (1908-2005), Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005), arhimandritul Damian Potoroacă (1921-2007) şi arhimandritul Felix Dubneac (1912-2008).

Le recomandăm călduros această carte tuturor celor care preţuiesc sau iubesc trecutul nostru bisericesc şi românesc.

Vlad CUBREACOV, sursa: www.flux.md

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei, Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

ÎPS Antonie Plămădeală despre Mişcarea Rugul Aprins

Posted by mihailmaster pe Ianuarie 5, 2010

Am scris această carte despre părintele DANIIL TUDOR. A trecut la Domnul, acum 40 de ani în închisoarea de la Aiud. Nici nu îmi vine să cred. E atât de prezent în imaginea mea încât parcă ar mai trăi încă. Am citit de curând o carte intitulată: „Viaţa Ieroschimonahului Daniil Tudor”, scrisă de unul din ucenicii săi de la Rarău.

Această carte conţine aproape totul despre viaţa sa. Ceea ce scriu eu acum, a fost de fapt scris mai înainte, dar las totul aşa cum a fost scris pentru că, atunci când am scris lucrurile erau necunoscute şi am vrut să dau o mărturie despre cuvioşia sa, ca de la un martor contemporan.

Cartea aceasta este, prin urmare, o mărturie de la un ucenic din vremea lui, care nu se vrea a fi mai mult decât atâta. Părintele Daniil a fost un om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare. A trăit în vremuri grele. Am notat memoriul lui scris către autorităţile vremii aceleia. Desigur nu era un memoriu pe care l-ar fi scris în vremuri de libertate. Fiind însă singurul scris de el, l-am redat aşa cum este.

Am găsit apoi printre hârtiile rămase de la el şi câteva conferinţe scrise de el şi de alţi doi participanţi la o întâlnire de la Cernăuţi. Era un poet cu simţ deosebit, care pe lângă alte versuri ne-a lăsat şi mai multe Acatiste. Am adăugat aici un Acatist, care mi s-a părut a fi mai frumos şi mai cuprinzător decât altele, deşi toate sunt de aceeaşi valoare. Am reprodus apoi şi câteva din fotografiile care mi-au rămas de la el.

Căci trebuie să mărturisesc că eu am făcut parte, împreună cu alţi studenţi, din ceea ce el voia să lase ca moştenitori ai săi. El m-a iubit, aşa cum putea el să iubească, socotindu-mă ca pe unul dintre urmaşii săi. E1 a fost prezent la călugărirea mea, care a avut loc în 1949, pe 14 septembrie, de ziua Sfintei Cruci, la Mânăstirea Prislop din judeţul Hunedoara. El mi-a fost naş de călugărie. Am socotit că e de datoria mea să scriu despre cuvioşia sa, aşa cum mă pricep, amintirile mele în legătură cu tot ce a însemnat el, pentru mine şi pentru întreaga mea generaţie.

Aş vrea să-l fac înţeles cât mai multor oameni din generaţia aceasta crescândă, cu tot ce a însemnat el pentru generaţia mea şi a celor de vârsta mea, şi văd din ceea ce se scrie acum despre el, despre mişcarea Rugului Aprins, că a însemnat foarte mult. Fie ca Dumnezeu să-i păstreze amintirea, să-l mângâie în împărăţia Sa, căci a meritat-o cu prisosinţă, şi a murit în închisoare, ca un martir, cu locul până acum necunoscut.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, şi dacă poate să ne sprijinească şi pe noi pe drumul către Împărăţia Sa.

9 martie 2002

Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia.

Acad. Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

Mitropolitul Ardealului.

Cartea întreagă RUGUL APRINS o puteţi descărca AICI

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Recenzii de Carte Ortodoxă, Sfinţii închisorilor | Leave a Comment »

Avva de foc- Stareţul Ieroschimonah Samson (Sivers)

Posted by mihailmaster pe Decembrie 27, 2009

Cartea „Avva de Foc – Stareţul Ieroschimonah Samson” a apărut la finele anului 2006 la editura Platytera din Bucureşti, în traducerea dr. teol. Gheorghe Zapotinsky. Viaţa Cuviosului Samson (1898-1979) are un parcurs extrem de pasionant, fiind presărată de încercări-limită şi întâmplări minunate în care se arată iubirea şi slava lui Dumnezeu. Părinţii săi au fost Esper Alexandrovici Sivers şi Ana-Vasilievna, o englezoaică anglicană, de la care a primit încă de mic o atentă educaţie religioasă. Atins de chemarea lui Dumnezeu spre căutarea credinţei celei adevărate, copilul a început să studieze toate religiile întâlnite. Cucerit de taina Liturghiei, la 12 ani a cunoscut prin mila lui Dumnezeu pe Domnul şi Ortodoxia. Pentru a nu se clătina în credinţă, dat fiind că rudele sale nu erau de credinţă creştin-ortodoxă, s-a adâncit în sine şi şi-a pus toată nădejdea în călăuzirea lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l pregătească, va mărturisi el, prin intensificarea relaţiei cu Dumnezeu în rugăciune şi singurătate, pentru monahism. La 19 ani a fost botezat în Biserica Ortodoxă. În anii războiului civil avea să treacă prin mari încercări. Devenit călugăr la mânăstirea Sava Krâpeţki, a fost executat prin împuşcare de către bolşevici, supravieţuind în chip minunat. „M-a executat un grup. Însă nu simţeam frică. Cineva se afla lângă mine, o oarecare putere. O rază de bucurie. Dacă m-au aşezat la perete – eram cu totul calm – înseamnă că aşa se cuvenea, pentru că El mă priveşte. Dacă El a îngăduit aceasta, înseamnă că aşa se cuvine. Căci nu m-am născut pentru pierzanie, ci pentru mântuirea veşnică. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat, nici chiar pe cei care mă executau, ci îi iertam şi îi îndreptăţeam”, îşi aminteşte Părintele. Ajuns în spital, de teamă ca o anume soră medicală care se îndrăgostise nebuneşte de El să nu se sinucidă, a acceptat căsătoria, însă şi-a aruncat nădejdea în rugăciune spre Dumnezeu ca să-l ajute să fie fidel făgăduinţelor monahale. S-a întâmplat că pe când mireasa era îmbrăcată în haină de nuntă, de fericire i-a cedat inima. Într-a patruzecea zi de la mutarea ei la Domnul, i-a apărut Părintelui în vedenie, „în aceeaşi rochie de mireasă, cu faţa luminoasă, bucuroasă”.Un alt fapt ieşit din comun la care a fost martor Părintele este restaurarea icoanei Maicii Domnului „Feodorovskaia”. Înnegrită de timp, ea s-a curăţit sub privirea Părintelui în flăcările harului. Altădată Cuviosul s-a învrednicit să vadă Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos în Sfântul Potir. Arestat în 1928 la lavra Alexandru Nevski Părintele Samson avea să fie deportat în lagărul comunist de la Solovki. A trecut cu ajutorul dumnezeiesc prin încercări mai presus de limitele rezistenţei omeneşti: a fost ţinut dezbrăcat în gerul cumplit, a fost închis într-o cuşcă într-un subsol îngheţat spre a fi devorat de către guzganii înfometaţi, a înviat după ce s-a înnecat într-un râu în care căzuse din pricina oboselii, a evadat traversând Siberia, pustiul şi pământul bântuit al Kirghiziei, a fost închis pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu avea să fie dezbrăcat pentru o perioadă de hainele monahale din cauza unor calomnii. prin toate a trecut cu credinţa şi dragostea neclintită a celui pe care nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Hristos. Cuviosul Samson a fost un adevărat stareţ prin călăuzirea insuflată de Duhul Sfânt a oamenilor pe calea mântuirii. „Spovedaniile sale generale îi cutremurau pe cei prezenţi, care se umpleau de pocăinţă. Fiecare cuvânt al său, ca o sămânţă rodnică, cădea în inima omului. Oamenii se reînnoiau. (…) Spunea cuvinte de foc. Părea ca şi cum ar fi în afara trupului. privirea îi era pătrunzătoare, ca a unui Judecător, şi în acelaşi timp plină de dragoste”. Puterea binecuvântării, înainte vederea, darul discernământului şi vindecărilor, smerenia şi dragostea sa îl arătau împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin acestea a atras, în vremuri de prigoană ateistă, atât pe oamenii simpli cât şi pe cei cultivaţi.În carte sunt înfăţişate de asemeni apariţii minunate ale Sf. Serafim de Sarov, Sf. Serghie de Radonej, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. În partea a doua a cărţii sunt prezentate învăţături ale Părintelui despre Semnul Sfintei Cruci, despre Liturghie şi Tainele dumnezeieşti, despre viaţa în societate şi cea conjugală, despre educaţia copiilor, despre ispitirile demonilor şi viaţa de veci. Slujind Liturghia, Părintele spune: „Cerul este atât de aproape, încât poate fi atins cu mâna”. Atunci când i s-au furat din chilie biblioteca şi multe icoane, printre care şi cea a Bunei Vestiri zugrăvită de bunicul său, Părintele a spus doar: „Domnul mă pregăteşte treptat pentru veşnicie, îmi ia lucrurile cele mai dragi”. Cuviosul ne îndeamnă „să vieţuim duhovniceşte. Să iertăm unul altuia şi să nu avem nimic împotriva nimănui”. Ne atrage atenţia asupra grijii pe care s-o avem la spovedanie, urând păcatul şi luptându-ne cu hotărâre şi încredinţare în ajutorul Domnului să ne izbăvim de el. De asemeni, privitor la Sfânta Euharistie: „Trebuie să ne împărtăşim cu mare grijă, curăţindu-ne cu adevărat conştiinţa, fără nici un fel de justificări. Măsura duhului este inima înfrântă şi smerită”. Referitor la rugăciune, Părintele Samson ne spune că rugăciunea în sensul de convorbire cu Dumnezeu „se obţine doar printr-o muncă asupra noastră înşine, o muncă mare, continuă, persistentă, şi prin rugămintea: Doamne, nu ştiu să mă rog, învaţă-mă să mă rog. Acest suspin, acest strigăt trebuie să-l purtăm ani de zile. Domnul ne va cerceta! Această taină se descoperă uneori pe neaşteptate în timpul Sfintei Liturghii, când ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine. Iar atunci când Domnul ne va arăta ce e rugăciunea şi cum trebuie să ne rugăm, atunci trebuie să ne păzim de păcatele de moarte şi lipsă de grijă pentru mântuirea sufletului nostru, pentru ca Domnul să nu-şi ia înapoi darul Său, este iluminarea inimii şi minţii”. Privitor la viaţa de familie, Părintele Samson arată importanţa conştientizării dimensiunii ei de taină a împreună-creşterii în viaţa duhovnicească. Relaţiile conjugale sunt sfinţite de părtăşia la tainele Bisericii, de rugăciunea, postirile şi paza conştiinţei ce le feresc de tulburările patimilor şi ispitirilor diavoleşti. Naşterea copilului presupune responsabilitatea transmiterii unui memorial, unei zestre genetice, fizice şi spirituale, şi de aceea e bine ca Părinţii să caute prin propria lucrare de sfinţire a trupurilor şi sufletelor lor în Biserică să ofere o moştenire duhovnicească pruncilor atât în momentul zămislirii cât şi după aceea. Cuviosul ne atrage atenţia asupra responsabilităţii zidirii de sine în Trupul lui Hristos. Pentru aceasta avem nevoie în primul rând de smerenie, dragoste şi răbdare. „Nu e posibil să te convingi pe tine însuţi, că nu va exista veşnicie. Ateiştii se străduiesc să demonstreze, că pentru om totul se va termina la cimitir. Atunci însă când mor ei înşişi, se cutremură de frică. Glasul lăuntric le spune că urmează Viaţa Veşnică. Am muncit la spitale, am fost prezent adeseori la moartea ateiştilor. Ei rugau să fie ţinuţi de mână, pentru ca să nu le fie atât de frică să moară”. Pentru aceasta, Cuviosul ne îndeamnă la apropierea de Împărăţia Cerurilor prin pocăinţă, „fără a mai risipi timpul”. Cartea „Avva de Foc” este un cuvânt viu pentru omul de astăzi.

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine şi suflet

Posted by mihailmaster pe Decembrie 21, 2009

Fragment din „Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine şi suflet” de Pr. Prof. Ioan Chirilă.

Întâlnirea fundamentală dintre ştiinţă şi religie are loc în cunoaştere. Dacă progresul societăţii umane se circumscrie cunoaşterii ştiinţifice, trebuie avut în vedere că ritmurile suprasistemice care dau sensul demersului ştiinţific ţin ontologic de transcendent. Realitatea aceasta înţeleasă, va chema la dialog omul de ştiinţă şi teologul, pentru că miza dezvoltării societăţii umane necesită proiecte comune ştiinţă-religie, aplicaţii concrete ale potenţialului sacru în procesul devenirii umane. Şi pentru că demersul ştiinţei în lărgirea orizontului cunoaşterii produce efecte benefice şi poate tot atâtea efecte distructive, normarea morală a actului cognitiv se impune nu doar din perspectivă religioasă. Dezvoltarea socială durabilă necesită astfel un mod de gândire şi acţiune comun, unitar, un sistem etic invariant care să jaloneze însuşi sensul cunoaşterii, abaterile producând perturbaţia, criza, colapsul.
Un sistem etic în cunoaştere păstrează fiinţa, implicit societatea umană, în arealul normalităţii. Realitatea lumii nu este una doar ştiinţifică sau doar religioasă. Realitatea lumii este integrală. Cunoaşterea ştiinţifică nu exclude o altă ordine a realităţii, ci dimpotrivă o relevă, o evidenţiază necontenit. Relaţia dintre realitatea lumii şi normalitatea sa determină coordonatele devenirii umane, pe cele ale progresului social, înţeles ca re-ordonare a făpturii pentru devenirea sa întru asemănare . De aceea, mai înainte de a vorbi despre normalitatea socialului, reflectată în antropologia structurală, considerăm oportun să introducem o prezentare succintă a discursului antropologic biblic şi a modului în care privesc sau înţeleg Părinţii răsăriteni unitatea/realitatea integrală a creaţiei.
„Contemplarea culturii secolului al XX-lea este deopotrivă derutantă, paradoxală şi fascinantă. Din noaptea timpurilor s-au acumulat comori de înţelepciune şi cunoaştere şi cu toate acestea am continuat să ne ucidem între noi. Este adevărat că bogăţiile unei culturi sunt practic incomunicabile alteia” , dar prin structura lor alitheică revelans transcend autarhicul şi pecavitatea suficienţei de sine, nu sunt doar nişte simple structuri autonome. Iată de ce lansez întrebarea: Poate oare eradica corupţia şi amoralitatea făptuirii contemporane o uniformizare culturală? Este greu de răspuns în chip suficient, dar voi încerca să introduc un posibil răspuns invocând un pasaj biblic pe care îl numesc simplu ”accidentul Babel” , cultura poate fi receptată ca poziţionare a înţelegerii umane „de dinainte” de Babel, deci într-o zonă integrală de comunicare, într-o unitate de înţelegere, dar faptul înţelegerii este realizat de către om. De aceea propun acum motivul realizării unui anamnesis/co-memorare concret al corpusului antropologic creştin. Omul poate fi un răspuns, deşi tot el este cel care astăzi „contemplă” roadele culturii din secolul al XX-lea, el este cel care ca „subiect” cunoaşterea şi evaluarea realităţii. Numai că „Manifestul Transdisciplinarităţii” ne vorbeşte despre: nivelurile de realitate, terţul inclus şi complementaritatea, concepte care trebuie să fie receptate tot de către om, depinde însă din perspectiva cărei cunoaşteri o va face: din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice sau din perspectiva cunoaşterii prin credinţă . Iată motivul pentru care voi introduce în secţiunea de introducere un pasaj exemplificativ din Claude Lévi-Strauss, din Antropologia structurală, pentru a vedea că există o perspectivă teleologică comună celor două cunoaşteri, sau forme de realizare a cunoaşterii. Ar putea fi observat şi câmpul sinonimiilor formale, dar acesta ţine de semiotică şi nu doresc să-l abordez acum. Sesizez totuşi faptul că marele teolog român părintele Dumitru Stăniloae vorbea despre o posibilă epistemologie a credinţei, fapt care evidenţiază, după părerea noastră, în chip suficient aspectul complementar al celor două forme de cunoaştere. De aceea, voi afirma încă o dată faptul că între cele două moduri de realizare a actului gnoseologic există o relaţie organică şi că evenimentul cunoaşterii ştiinţifice ar trebui receptat ca un real constituent al revelaţiei naturale şi prin aceasta el nu ar mai avea tendinţa de autonomizare şi ispita de a se considera ca suficient de sine, ci ar păstra deschiderea continuă spre revelare / transcendere.

Lucrarea întreagă o puteţi descărca AICI

Posted in Noutăţi din Lumea Ortodoxiei, Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

A apărut cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”

Posted by mihailmaster pe Decembrie 11, 2009

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul  secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

În această carte, am adus în faţa cititorilor mărturii biografice a următoarelor personalităţi:

1.       + Varlaam Cerneavschi, episcop. 1819-1889

2.       + Anatolie Tihai, arhimandrit. †1893

3.       + Teodor Laşcov,  protoiereu. 1829-1894

4.       + Ştefan Ciuhureanu, preot. 1810-1896

5.       + Ioan Neaga, protoiereu.  1834-1901

6.       + Iosif  Naniescu, mitropolit. 1820-1902

7.       + Gheorghe Ignatovici, preot. 1840-1905

8.       + Ioan Cornovan, protoiereu. 1846-1906

9.       + Pavel Florov, preot. 1831-1910

10.     + Inochentie Levizor, ieromonah. 1831-1914

11.     + Macarie Untul, protoiereu. †1916

12. + Alexie Mateevici, preot-poet. 1888-1917

13.     + Iustin (Ignatie) Ignatovici, preot-tipograf. †1918

14.     + Nicolae Vlaicov, protoiereu. (1845-1918)

15.     + Ilie Vulpe, ieromonah. 1851-1928

16.     + Ioan Covaldji, protoiereu. 1867-1928

17.     + Arsenie Stadniţchi, mitropolit. 1862-1936

18.     + Teodosie Chirică, episcop. 1866-1937 (?)

19.       + Mina Ţăruş, protoiereu. 1884-1942

20.     + Gherontie Guţu, protosinghel. 1887-1937

21.     + Mihail Ciachir, protoiereu. 1861-1938

22. + Mihail Berezovschi, preot-compozitor. 1868-1940

23.     + Alexandru Baltaga, protoiereu. 1861-1941

24.     + Ieremia Ciocan, protoiereu. 1867-1941

25.     + Mihail Vasilache, preot.  †1940

26.     + Alexandru Cristea, preot-compozitor. 1890-1942

27.     + Constantin Popovici, iconom mitrofor. 1860-1943

28.     + Gurie Grosu, mitropolit. 1877-1943

29.     + Dionisie Erhan, episcop. 1868-1943

30.     +Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor 1886-1947

31.     + Vasile Guma, protoiereu.  1865-195…

32.     + Pavel Guciujna, preot, parlamentar. 1881-1953

33.     + Serghie Bejan, iconom-stavrofor. 1879-1953

34.     + Macarie Tîncu, preacuvios. 1888-1969

35.     + Serafim Dabija, Arhimandrit 1915-1985

36.       + Victor Chicu, protoiereu mitrofor. 1901-1992

37.     + Paul Mihail, preot-istoric. 1905-1994

38.     + Antim Nica, arhiepiscop. 1908-1994

39.     + Dimitrie Balaur, preot. 1903-1996

40.     + Ioan Guţu, ieromonah. 1905-1996

41.     + Paulin Lecca, arhimandrit. 1914-1996

42. + Nestor Vornicescu, mitropolit. 1927-2000

43.     + Gheorghe Mihai, iconom-stavrofor. 1921-2001

44.     + Vasile Ţepordei, preot-publicist. 1908-2002

45.     + Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002

46.     + Mircea Domitriu, preot. 1915-2003

47.     +  Selafiil de la Noul-Neamţ, preot-duhovnic. 1908-2005

48.     + Antonie Plămădeală, mitropolit. 1926-2005

49      + Damian Potoroacă, arhimandrit. 1921-2007

50.     + Felix Dubneac, arhimandrit. 1912-2008

Cu Nădejde şi Credinţă  în Domnul, am adunat în  volumul prezent destine de mult uitate,  a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că,  aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că,  dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti  faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu  nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun…

autorul proiectului  „+Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”

Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009

Sursa: www.personalitatibasarabene.info

Posted in EI S-AU NĂSCUT ÎNTRE PRUT ŞI NISTRU, Noutăţi din Lumea Ortodoxiei, Preoţi de ieri preoţi de azi, Recenzii de Carte Ortodoxă | Leave a Comment »

NAE IONESCU DESPRE SMINTELILE IERARHILOR DE IERI…

Posted by mihailmaster pe Octombrie 30, 2009

nae ionescuReproducem câteva articole ale lui Nae Ionescu despre smintelile din biserica vremii lui. Citind aceste materiale,  am avut senzaţia că toate cele citite au fost publicate în presa de ieri…

Genialitatea unui gânditor stă exact în puterea de universalizare şi perinitate. Cel puţin un aspect dintre cele două a fost atins în articolele marelui nostru filosof…

„Scandalul bisericesc”

Iubitorii de scandal, mai mult decât de senzaţional chiar, pot să fie mulţumiţi. Există – sau se încearcă stăruitor a se creşte – un nou „scandal bisericesc”.

Cred că fenomenul este specific aşezării publice româneşti. Nu cunosc, în orice caz, întâmplări analoage aiurea. Poate pentru că Biserica noastră ar fi mai rea? Pentru că chiriarhii noştri ar fi mai plecaţi păcatului sau „opinia publică” mai puritană? Nu.

Ne aducem doar aminte de blestemăţiile pe cari le povesteşte istoria reli¬gioasă despre diferiţii capi de Biserici; cunoaştem şi noi, în zilele noastre, pro¬eminente personalităţi ecleziastice de prin alte părţi, a căror viaţă privată nu din cele mai pure. Şi totuşi, de scandaluri bisericeşti nu se aude. De ce?

Pentru că nicăieri, ca la noi, nu se amestecă politica în Biserică. Treceţi, vă rog, în revistă tulburările prin cari a trecut Biserica noastră în ultimul sfert de veac. Care este chiriarhul atacat numai pentru „păcatele” lui? Ce proces a fost deschis, care să nu aibă un substrat politic? În ce împrejurare numai dragostei de Biserică a provocat la acţiune pe acuzatori?

Există în viaţa noastră religioasă publică o categorie de oameni cărora nu poţi recunoaşte nici o meserie precisă. Ei apar însă – sau, în orice caz, îi poţi identifica uşor – în orice scandal bisericesc. Asta e meseria lor: aduna acte constituie dosare, fără nici un scop precis, ca pe un eventual articol de vânzare. Oricui. Căci dosarul poate fi tot aşa de bine cumpărat de „victimă” ca şi de adversarii ei.

La aceşti oameni, ca la un izvor sigur de informaţie, se adresează cine are nevoie de o campanie. Dar, vedeţi, fabricarea şi adunarea de acte împotriva episcopilor este, într-un fel…, o industrie. Iar ca industrie ea este supusă tuturor progreselor tehnice; deci, şi standardizării. Dosarele acestea au început să aibă de la o vreme aceeaşi înfăţişare; se poate, de pildă, uşor stabili că acuzaţii ridicate astăzi împotriva P.S. Ghenadie al Buzăului sunt la fel cu cele formulate pe vremuri în contra Î. P. S. Miron Cristea.

Biserica poate fi rentabilă. Dar oamenii de conştiinţă ar trebui să intervină pentru a se curma cu sistemul. Şi poate că chiar actualul scandal, în care s-a pus atâta patimă şi incorectitudine, în care acuzatorii au folosit acte ca să-şi creeze elemente de acuzare, ar trebui să fie prilej pentru o asemenea acţiune.

Ştiu că e greu; e, totuşi, absolut necesar să se isprăvească cu amestecul lai¬cilor şi al politicienilor în Biserică. Ce rost au interpelările parlamentarilor în chestiuni ecleziastice? Să se facă ordine sau dreptate? Dar nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe? Şi atunci, cu ce drept se încearcă a se sustrage „acuzatul” judecătorilor lui naturali?

Dela cruce, la topor

Toţi zeloşii „ortodoxiei”, cari s-au simţit jigniţi de articolele noastre în legătură cu balastul pe care îl reprezintă pentru Biserică „sprijinul” statului, sunt datori să ia poziţie faţă de faptele ce vor fi relatate mai jos, după cum au luat faţă de amintitele articole.

Iată faptele. În judeţul Tecuci, un preot, primar al comunei sale, şi-a schin¬giuit un adversar politic în aşa hal, încât nenorocitul a sucombat chinurilor. În acelaşi judeţ, un alt preot, tot primar, a culcat la pământ cu trei focuri de revol¬ver pe un consătean, şi acesta adversar politic. Martorii spun că focurile au fost trase de la distanţă de un metru, în timp ce executatul era ţinut pe loc de doi „prieteni politici” ai preotului ucigaş.

Lucrurile au fost povestite în parlament de către deputatul Ion Răducanu; şi chiar dacă tribuna Camerei nu ar fi un loc de răspundere, profesorul Răducanu este un om care cunoaşte sensul cuvintelor. Asupra exactităţii faptelor nu poate exista, deci, nici un fel de îndoială. Şi nici asupra calificativelor cari au spinte¬cat cupola Camerei: tâlhar, ucigaş, bandit, criminal; toate aplicate – din neno¬rocire, pe drept cuvânt – unor slujitori ai altarului.

Sigur că nimic din toate aceste nenorociri nu s-ar fi întâmplat, dacă preoţii respectivi nu ar fi făcut politică şi nu ar fi fost primari. Mai ales. Ştim doară că, în mai toate satele noastre unde-şi face loc o înduşmănire între preot şi o parte a sa¬tului, pricina e politica. După cum ştim că, din aceeaşi pricină, în cele mai multe locuri, învăţător şi preot, ceea ce s-ar numi cărturărimea satului, se războiesc.

Cine e vinovat în toate aceste nenorocite întâmplări? Desigur, episcopul, care nu înţelege să-şi ţină preoţii departe de patimile mărunte – dar, precum se vede, şi sângeroase – fatal legate, într-un cerc restrâns, de luptele politice. Fatal; căci ceea ce într-un oraş mare poate rămâne în domeniul principiilor sau în cadrul abstract al partidelor (nu se cunosc oameni politici cari se atacă cu străşnicie aproape insultătoare în public, dar ştiu să fie în particular prieteni?) se transformă în sat într-o inimiciţie de-a dreptul personală.

Deci, vinovat este episcopul; dar nu personal. Ci prin sistem. Căci, în Bise¬rica noastră autocefală, dar trăind ca o ciupercă la umbra statului politic şi politicianizant, chiar desemnările de episcopi se fac tot după indicaţiuni politice. Vreţi să numărăm înaltele feţe bisericeşti cari ocupă scaunele de păstorire în virtutea unor merite duhovniceşti? La ce bun să mai atacăm persoane, atunci când ele nu sunt decât roade ale unui sistem? Se poate, omeneşte vorbind, opu¬ne chiriarhul pretenţiilor oamenilor politici cari îi vor pe preoţi instrumente de stăpânire lumească a statului? E o glumă! Mi se pare că nu există Biserică în care să se poată număra aţâţi chiriarhi depuşi din scaun câţi avem noi; şi toţi din motive şi prin maşinaţii politice.

Statul e politic; şi nu e în fapt o abstracţie; ci el se confundă, practic, cu oa¬menii politici cari îl conduc. Iar oamenii politici îşi cer personal răsplata pentru sprijinul pe care statul îl acordă Bisericii. Ei contează pe preot, ca pe un ele¬ment dator să îi ajute politiceşte. Aşa se explică faptul că un mare elector, dis¬cutând organizarea partidului, cerea ca preotul să facă parte de drept din con¬ducerea politică a statului. Ceea ce, evident, s-a admis; răposatul mare elector fiind un om „de realităţi”.

Asta e, deci, sistemul. Şi iată unde am ajuns cu el: la schingiuire şi la crimă. De bună seamă, cazurile se vor lua în cercetare. Nu vom spune că nu se va face nimic. Chiar dacă guvernul va găsi modalitatea unei amnistii pentru a salva „prestigiul politic” al partidului, e greu să credem că Biserica va mai îngădui la altar asemenea bestii. Dar nu e de-ajuns. Procedarea de la caz la caz e un palea¬tiv. Biserica – astăzi autonomă – are îndatoriri mai largi. Sfântul Sinod e adunat în sesiune obicinuită. Nu s-ar putea ridica şi această problemă?

Primatul spiritualului

Actul de curajoasă hotărâre al P.S. episcop al Orăzii, Roman Ciorogariu, prin care se cere preoţilor să demisioneze din partidele politice, sub citarea canonului apostolic că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, este – în atmosfera de anarhie şi de uitare a sfintelor aşezări în care se zbate Biserica noastră – un suprem cordial.

Nu este vorba de eficacitatea actului în sine. Poate că, la urma urmelor, îndreptăţirea canonică a pastoralei P.S. Roman nici nu e aşa de clară şi că e nevoie de o interpretare prin ocol a textelor, pentru ca aplicabilitatea lor să fie reală.

Pe de altă parte, realitatea socială e la noi prea puternică faţă de cea religioasă, pentru ca porunca episcopului de Oradea să găsească ascultare.

Canoanele? Dar noi am dat texte precise, nu interpretări, după care Î.P.S. Miron a căzut sub afurisanie, pentru că a acceptat să funcţioneze ca membru al înaltului Consiliu de Regenţă! S-a mişcat cineva în ţară şi în Biserica noastră? Sinodul se adună, Sinodul se risipeşte fără ca cineva să îndrăznească a-şi aduce aminte că mai există şi o lege a lui Dumnezeu, faţă de care e răspunzător. Doar eu, unul singur, nu am deznădăjduit. Şi aştept ceasul în care mâna lui Dumne¬zeu se va lăsa greu asupra înfruntătorilor.

Deci, dară, nu în efectele ei materiale imediate ne bucură pe noi hotărârea P.S. Roman de la Oradea, ci în spiritul ei. Este ca un semn care depăşeşte pute¬rile noastre de acţiune şi de înţelegere.

Nu se poate ca P.S. episcop să nu se fi bătut din vreme cu gândul acesta. Nu se poate ca ideea răspunderii pentru năvala pălămidei lumeşti în grădina lui Dumnezeu, care i-a fost dată în grijă, să nu-i fi frământat gândurile şi conştiinţa.

E un act nepolitic – desigur. Dar tocmai aci îi vedem noi valoarea: în marea întoarcere sufletească, graţie căreia un om prea respectat, de grea şi înaltă răs¬pundere, depune printr-o asemenea acţiune mărturie pentru primatul spiritualului. Când? Într-o vreme când patriarhul ţării acceptă un loc în regenţă, iar Sinodul bâjbâie în cele mai grele rătăciri.

Părinte Roman, pe răbojul păcatelor noastre, Dumnezeu nu va întârzia să cresteze fapta ta răscumpărătoare. Fii sigur. Şi asta e tot ce poţi nădăjdui mai mult!

Între „Roma locuta”1 şi „toleretur”2

Cuviosul monah Gherasim trece la catolici. Este ultima veste pe care o pri¬mesc în legătură cu frământările din Biserica noastră. Înainte de această a doua moarte a lui (căci, intrând în monahie, Gherasim a murit după trup, iar trecând la catolicism, el moare a doua oară, după suflet), înainte de această a doua moarte a lui, deci, cuviosul Gherasim era călugăr în schit, la Durău. Întâmplări a căror orânduire nu a stat în mâna şi în puterea lui l-au adus în anii din urmă ca slujitor pe lângă Biserica patriarhală din Bucureşti. Era un umil rob al treburilor zilnice, dar de bună seamă că, deasupra sufletului lui, nesigur şi neancorat în Hristos, stăpânea o minte ageră, în care elementul formal al gândirii sărbătorea orgii de rudimentară, dar implacabilă dialectică. Nenorocirea a căzut pe capul lui năprasnică – există mai grozavă nenorocire pentru un pravoslavnic decât această alunecare spre drumurile Romei? -năprasnică, pe măsura uscăciunii credinţei lui şi pe măsura încrederii în raţiunea lui, în buna lui logică.

Pentru că fostul cuvios Gherasim nu a făcut decât să tragă, aşa uscat de credinţă cum era, consecinţele dintr-o stare de lucruri care, pe zi ce trece, se înscăunează mai hotărât în Biserica noastră. Ierarhia noastră bisericească se catolicizează în apucături – asta o simţea nefericitul Gherasim, cum o simţim fiecare din noi; şi atunci, consecvent şi curagios, el a luat-o înainte; trecând într-o ordine de aşezări în care toate lucrurile acestea, după care se doresc ierarhii noştri, sunt gata făcute şi – din punctul acesta de vedere – bine făcute.

Ultimele întâmplări din Biserica românească îl vor fi împins încă mai mult spre drumul rătăcirii; pentru că niciodată nu s-a dovedit mai precis ca în aceste împrejurări că în sufletul chiriarhilor noştri români hălăduieşte duhul papistaş al puterii pentru putere. O întreagă serie de greşeli, care mai de care mai grele, au sfârşit prin a arunca Soborul nostru în afară de Ortodoxie. Am rugat, am protestat. Degeaba. Nu ai dreptul să te ridici împotriva hotărârii Sfântului Sinod. Roma locuta. Roma a zis. Sfântul Sinod a hotărât – plecaţi-vă noroade.

De la nenorocita schimbare a calendarului, făcută fără nici o pregătire şi fără nici o grijă pentru sufletele oamenilor, toată sforţarea Sinodului nostru a fost una singură: să-şi salveze prestigiul. Târguri ruşinoase s-au încheiat, umilinţe groaznice au fost îndurate între patru ochi, vrajbă s-a aruncat între fiii aceleaşi Biserici, ameninţată cu destrămarea; orice! Nimic nu era prea scump dacă „au¬toritatea” Sinodului putea să rămână în picioare.

Autoritatea? Zic ei! Căci, în fapt, un Sinod care se dovedeşte a fi ignorant până şi în cele mai elementare adevăruri pravoslavnice, ale cărui cărţi pastorale sunt sfârtecate până la desfigurare – şi fără ripostă – de ştiinţa în ale teologiei de o ceată de tineri laici, care nu ştie de ce a luat o hotărâre şi e gata a o lua pe oricare, numai să se găsească stăpânul lumesc, deţinător al sacului cu grăunţe care să i-o indice şi să i-o impună, un Sinod ca acesta nu are şi nici nu cere autoritate pentru el. Ci cere altceva; mai simplu şi mai urât; el cere o recunoaştere a continuării stăpânirii lui. Atât.

Şi pentru asta – orice! Ca un al doilea Petru, părintele Gurie, întors la Chişinău şi scăpat de sub duhul rătăcirii care stăpâneşte pe sinodalii din Bucureşti, se căieşte şi declară sus şi tare în faţa norodului că nu va respecta hotărârea de la 24 ianuar şi 8 februar. Ci va prăznui Paştele la 5 mai. Rumoare la Bucureşti? Aş, nu! Ce veţi face? – Noi, nimic. O să-i lăsăm pe basarabeni să serbeze la 5 mai, şi asta e! – Veţi da vreo dezlegare? – Dezlegare, nu, dar vom tolera.

Ei, da, vom tolera. Cunoaştem. Era fatal. După Roma locuta, ce alt putea să ur¬meze decât toleretur? Sfântul părinte de la Roma poate fi satisfăcut de şcolarii săi! … Cucoană Mărie de la Sinaia, care ţi-ai părăsit Biserica şi te-ai ostenit odată până în prăpădul Bucureştilor, ca să mă întrebi, cuprinsă de spaimă şi durere: „Acum noi ce facem?”, aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului nostru frate, fostul monah Gherasim, căzut în catolicism, şi roagă-te pentru iertarea grozavelor lui păcate, săvârşite, toate, din îndemnul marilor lui chiriarhi.

[1]. „Roma a zis” (lat.). Formă prescurtată a maximei lui Augustin „Roma locuta, causa finita”: odată ce s-a pronunţat Roma, chestiunea este închisă (Sermo 131, 10)

[2]. „Se tolerează” (lat.)

Cine tulbură pacea în Biserică

La Bucureşti s-a adunat în săptămâna trecută marele congres al Bisericii Ortodoxe. Fiecare eparhie care stă sub stăpânirea vreunui vlădică trimite în această adunare câte şase delegaţi (patru mireni şi doi preoţi) cari, împreună cu mitropoliţii, episcopii şi arhiereii de scaun, sunt chemaţi, tot la trei ani, ca să hotărască în trebile gospodăreşti ale Bisericii.

Acum, când s-au făcut alegerile pentru această adunare, era la cârma ţării domnul general Averescu. Şi în loc să fie aleşi ca delegaţi oameni temători de Dumnezeu şi cu dragoste pentru sfânta noastră Biserică, au învârtit ei lucrurile aşa, că ne-am pomenit în congres tot cu liberalii şi averescanii pe cari îi întâlnim în sfatul ţării, la Cameră şi la Senat, când pot ei să măsluiască alegerile şi să fure urnele.

Deci, dară, când s-au văzut ei adunaţi la Bucureşti, mai mult în de ei, s-au socotit că poate n-ar fi rău să facă un necaz stăpânirii de astăzi şi au ridicat pe unul de-ai lor, altfel om cu multă învăţătură de carte, dar bătut de Dumnezeu cu păcatul înfruntării dreptăţii, şi l-au pus să spună că la fraţii noştri din Ardeal se întâmplă tulburare grozavă, că stăpânirea de astăzi a aşezat peste tot în locurile de frunte, ca prefecţi, primari, profesori în şcolile mai înalte, tot papistaşi, şi că fraţii noştri pravoslavnici sunt înlăturaţi din tot locul.

Pasămite, li se rupea liberalilor inima de dragul Bisericii noastre dreptcredincioase; şi uitau că tot ei au coborât din scaun şi pe mitropolitul Ghenadie, şi pe mitropolitul Atanasie, care a fost un mare cărturar al Bisericii noastre, şi pe vlădica Gherasim de la Roman, care a fost un sfânt; şi că tot ei au adus stricarea cea mare în Biserică, atunci când au dat poruncă să se schimbe calendarul, peste voia vlădicilor, de s-a frânt anul trecut ţara în două, când cu prăznuirea Paştilor.

Vasăzică, s-a ridicat unul din ai lor, cu glas mare, şi a strigat primejdia care ne paşte pe noi, pravoslavnicii; că, adică, stăpânirea oploşeşte peste tot la cârma trebilor ţării numai papistaşi. Când au auzit una ca asta, toţi vlădicii şi preoţii cari erau de faţă s-au îngrijorat foarte. Şi a fost o zarvă şi o tulburare, cum nu s-a mai pomenit în Biserica noastră. Căci, în adevăr, mare păcat şi durere ar fi fost, dacă stăpânirea, care e pusă acolo sus, nu numai prin hotărârea noastră, ci şi prin vrerea lui Dumnezeu, ne-ar fi înfruntat legea noastră din moşi-strămoşi şi ar fi dat la o parte din toate locurile de cinste din Ardeal pe fraţii noştri pravoslavnici.

Numai că, până la urmă, când au cercetat să vadă dacă arătările acestea ale liberalilor şi averescanilor sunt adevărate, oamenii au dovedit că toate erau min¬cinoase şi că măcar atâta durere şi grijă pentru dreapta credinţă câtă e la liberali se găseşte şi la stăpânirea de astăzi.

Şi s-au întors vlădicii noştri cu scârbă de la tulburători. Ba chiar, unul din ei, vlădica Visarion Puiu, episcop la Bălţi, în Basarabia, om cu frica lui Dumne¬zeu, a spus mai ieri că el va ridica glasul în sfatul ţării, la Senat, unde este, şi va înfrunta pe cei cari cu înşelăciune au încercat să tulbure apele liniştite ale cre¬dinţei, numai ca să ridice ţara împotriva stăpânirii de astăzi.

Şi astfel au fost ruşinaţi şi în această adunare bisericească liberalii şi ave¬rescanii, cari toată viaţa lor nu au ştiut, şi nici acum, după ridicarea ţăranilor, nu au învăţat, ce e frica de dreptate şi scârba de minciună.

Stăpânirea însă are de datorinţă să ia seama: ca Biserica să fie pusă la adă¬post de stricarea asta; pentru că altfel s-ar putea să fie rătăcirea din urmă mai amară decât cea dintâi.

Cezaro-papism

Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră bisericească, nu mai există duh pra¬voslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă parte. E o muncă de Danaide.

Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. Astăzi, proiectul de regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei – ştiţi, bărbatul d-nei Sanda! – este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh. Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de nimeni,

Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei, teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.

Patriarhul – cap al Bisericii Ortodoxe? Noi ştiam că o asemenea erezie e condamnată în pravoslavie: cezaro-papism. Noi ştiam că, aşa cum mărturisim şi în Simbolul credinţei („… Şi într-una sfântă, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ Biserică…”, auzi, domnule Matei, nu „in unam sanctam, APOSTOLICAM…”), capul Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod.

A aşeza în fruntea Bisericii autoritatea personală a Patriarhului este o abera¬ţie. Se simte în organizaţia noastră nevoia unei autorităţi vecinie prezente? Este Sfântul Sinod o adunare care se mişcă greu şi nu poate ţine şedinţe în perma¬nenţă? Foarte bine. Să se delege atunci un sinod restrâns, compus din 5-6 chiriarhi, cari să se adune o dată în fiecare săptămână. Dar cap personal, nu!

E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei manifestaţii caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?

Posted in Recenzii de Carte Ortodoxă, Semnele vremurilor | 1 Comment »