ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ

Mihai Eminescu, mai actual ca niciodată.

I. Actualitatea

Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.

D. X bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.

Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.

Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.

Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.

Ce sa mai zicem de advocati?

Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.

Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?

Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.

Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.

Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „grecesti”, d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.

Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?

Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale “Telegrafului”, si ale “Românului” si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3-4-500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin “calitatea” muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.

Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.

De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: “Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?

De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti”.

III. Batrânii si tinerii

Cu greu pricepe o minte de rând ca nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vecinic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea în miscare. Ceea ce azi e adevarat, mâine e îndoielnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile. In aceasta curgere obsteasca a împrejurarilor si a oamenilor sta locului numai arta, adica, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.

Citim azi cu placere versurile batrânului Omer, cu care petreceau odata neamurile de ciobani din Grecia, si imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei si puterilor naturei, pentru a le lauda si a cere de la dânsele iarba si turme de vite. Tot asa privim cu placere plasmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plasmuirile lui Shakespeare, si ne bucuram de frumusetea lor atâta, ba poate mai mult înca decât contimporanii lui, si tot astfel privim statuele lui Fidias s-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, si ascultam muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Stefan Voievod cel Mare, încât simtim si azi placere citind ce vrednic si cu virtute român a fost Maria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca “întorcându-ne la cararea noastra batuta” orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.

Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?

Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.

Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?

Da-i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da-i scoala rea, da  nu stiu profesorii carte, da’ taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boala de vite?… Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.

Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.

Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.

Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.

La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!

In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!

In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!

In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era “conservatoare”. Iar nu se potriveste!

Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor… si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti “înlauntru”, ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.

Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.

Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din “Figaro”, “Petite République FranØaise” si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!

Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june “român”.

Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea “Heliade-Radulesco”, adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:

Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru “alt veac” si pentru “alta tara” si au trait apoi în “alt veac” si în “alta tara”.

In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul “istoric”, ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!

Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: “De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste”. Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis: “De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste… Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua”. Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.

I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor “strigoi” si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.

Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.

Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.

Mihai Eminescu.

SFINŢII PĂRINŢI CĂLĂUZA SIGURĂ SPRE ADEVĂRATUL CREŞTINISM

Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta… Nu va lasati furati de invaюaturile straine cele de multe feluri.

Evrei 13:7, 9

NU A EXISTAT NICIODATA un asemenea veac al falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioare lumesti si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa dintre acesti invatatori dovedesc sau fagaduiesc „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din vazduh”, ca din partea unor „intelepti” (sau „intelepte”) ce se auto-intituleaza astfel, ce socotesc a cunoaste mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt ca vietuiesc in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte. Unde poate fi gasit in toate acestea adevarul, daca mai poate fi gasit cu adevarat in vremurile noastre atat de ratacite?

Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul adevaratei invataturi, provenind de la Dumnezeu Insusi, neimputinat de-a lungul veacurilor ci mereu proaspat, unul si acelasi in toti cei care il propovaduiesc cu adevarat, purtand spre mantuirea cea vesnica pe cei ce il urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si invatatorii cei adevarati ai predaniei dumnezeiesti ce isi are obrasia in acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cat de putini dintre crestinii ortodocsi stiu aceasta, si cati stiu indeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cat de multi din ierarhii contemporani isi poarta turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci catre caile pierzatoare ale inteleptilor moderni ce fagaduiesc ceva „nou” si se straduie sa-i faca pe crestini a uita invatatura cea adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se gaseste intr-un dezacord deplin cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si a apostolilor Sai, pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata o perioada in care sa fie nevoie a redescoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi s-au indepartat de aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce insetau sa o primeasca. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plina de stralucire a celui de al patrulea secol, si au existat perioade de decadere a constiintei patristice in randul crestinilor ortodocsi; insa nu a existat nicicand vreo perioada, de la intemeierea Bisericii lui Hristos pe pamant, in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingaduit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru randuiala Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa ne calauzim si sa ne inspiram de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si, totusi, au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura mereu proaspata, care nu apartine unei vremi sau a unui neam, ci tuturor vremurilor pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.

Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie limpede ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic inutil. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este nimic altceva decat un joc pentru carturarii heterodocsi si imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre acestia ne„descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fie gata a-si jertfi viata. O astfel de „patrologie” este doar eruditie rationalista ce se intampla sa se ocupe de invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Asemenea carturari  pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti chibzuit, insa ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata pe deplin crestina si monahala a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, ce ne-a fost inmanata de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea povestii lui Buddha”; si inca o suta de fabulatii asemanatoare, fabricate de „experti” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostica in care se fac asemenea „descoperiri” . Cand exista intrebari erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (caci, desigur, exista si dintr-acestea), cu siguranta acestea nu vor fi solutionate cu ajutorul unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si care nu fac altceva decat sa isi duca existenta pe seama ei.

Cand carturarii „ortodocsi” reiau invatatura celor pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetari in acelasi duh rationalist, rezultatul poate fi tragic; caci astfel de carturari sunt luati de multi drept „purtatori de cuvant ai ortodoxiei”, si afirmatiile lor rationaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, inseland astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schmemann, de pilda, in vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseana”, care – necunoscand adevarata traditie patristice a secolelor recente (ce se gaseste mai mult in manastiri, decat in academii) -, isi inchipuie ca a dominat complet teologia ortodoxa a vremurilor moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor rationaliste protestante privind teologia liturgica, asa cum bine a aratat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. 1 Din nefericire, o astfel de demascare vadita inca nu a fost facuta si pseudo-carturarului Sfintilor rusi si al Sfintilor Parinti, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost cel dintai sfant rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorand astfel cele patru secole de Parinti rusi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce cauta zadarnic „originalitatea” in „opera literara” a Sf. Nil din Sora (aratand cu aceasta ca nici macar nu intelege semnificatia traditiei in ortodoxie), il calomniaza pe marele Sfant ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degraba decat un mostenitor al spiritualitatii rasaritene” 2, si incearca,  cu multa stangacie, sa faca din Sf. Serafim [din Sarov] (care in realitate se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de batrani duhovnicesti (stareti) din Rusia” si „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”. 3

Din nefericire, consecintele unei astfel de pseudo-eruditii se regasesc adesea in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale “neconvenabile” referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si, in general, ii abordeaza pe Sfintii Parinti la fel ca majoritatea carturarilor contemporani – fara cinstire si evlavie, ca si cum s-ar afla la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o calauza spre viata cea adevarata si spre mantuire.

NU ASA SUNT adevaratii carturari ortodocsi, nu asa este adevarata traditie patristica, unde predania autentica, neschimbata a adevaratului crestinism este transmisa prin succesiune neintrerupta, atat prin viu grai, cat si prin cuvantul scris si tiparit, de la parinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic.

In secolul al 20-lea, iese in evidenta un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca avand cugetul cel mai patristic dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare deplina, devenind un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. Din fericire, amintirea sa a fost pastrata cu sfintenie de catre ucenicii si urmasii sai, si, in ultimele luni, unul din ucenicii sai de capatai, Arhiepiscopul Averchie, de la Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa impreuna cu o serie din predicile sale.4 In aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia si respectul ierarhului fata de Sfintii Parinti, ucenicia sa fata de ei, si smerenia sa covarsitoare, care este multumita doar atunci cand transmite ideile si vorbele Sfintilor Parinti, si nu ceva din cele ce ii apartin. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Invatatura despre Sfinta Treime este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa port mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei infatiseaza cina cea dumnezeiasca, iar eu sunt doar slujitorul ospatului lor dumnezeiesc”.

In alta predica, Arhiepiscopul Teofan ne da pricinile smeririi sale in fata Sfintilor Parinti – o caracteristica atat de tipica marilor purtatori ai invataturii patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atat de gresit interpretata de carturarii lumesti drept o „lipsa de originalitate”. In predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de al saselea Sinod Ecumenic, tinuta in 1928 la Varna, in Bulgaria, el daruieste credinciosilor „un cuvant despre insemnatatea Sfintilor Parinti si Dacali ai Bisericii pentru noi, crestinii. In ce consta maretia lor, si pe ce se intemeiaza insemnatatea lor deosebita pentru noi? Biserica, fratilor, este casa Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului (1 Timotei 3:15). Adevarul crestin este pastrat in Biserica prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar are trebuinta de o pastrare dreapta si de o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti se gaseste tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talmacitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietilor lor, prin cunoasterea lor profunde a cuvantului lui Dumnezeu, si bogatia harului Duhului Sfant care salasluieste in ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decat citate din chiar Sfintilor Parinti (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care sustin acest punct de vedere.

Ultimul Sfant Parinte din care arhiepiscopul Teofan il citeaza, pe larg, in predica sa, este unul apropiat lui in timp, un inainte-mergator al sau in transmiterea autenticei traditiei patristice in Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dubla insemnatate pentru noi, astazi: nu numai ca este un Sfant Parinte apartinand aproape vremurilor noastre, dar si cautarea sa dupa adevar este foarte asemanatoare celei a cautatorilor sinceri de astazi, si astfel el ne infatiseaza cum este cu putinta pentru „iluminatul om modern” sa se departeze de la robia covarsitoare a idelilor si modurilor de gandire moderne, si sa intre inca o data in atmosfera curata a patristicii (adica, a cugetarii cu adevarat crestine ortodoxe). Este extrem de insufletitor pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar s-a smuls din legaturile „cunoasterii moderne” si a patruns in traditia patristica, pe care a primit-o, impreuna cu cartile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre.

„Pe vremea cand eram inca student”, il citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, 5 „nu existau bucurii sau distractii pentru mine! Lumea nu-mi infatisa nimic atragator. Mintea imi era afundata cu totul in stiinte, si in acelasi timp ardeam de dorinta gasirii adevaratei credinte, a adevaratei invataturi a acesteia, straina de toate greselile dogmatice si morale.”

„In acelasi timp, deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoasterii umane, in stiintele cele mai inalte si profund dezvoltate. Ajungand la aceste limite, am intrebat stiintele: “Ce daruiti voi unui om, ca sa-l poata numi al lui? Omul este vesnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie vesnic. Aratati-mi aceasta stapanire vesnica, aceasta bogatie adevarata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormant! Pana acum vad numai cunoastere care se sfarseste pe pamant, care nu poate exista dupa despartirea sufletului de trup’.”

Tanarul cautator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, aratand o cunoasterea profunda a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pamantului. Drept raspuns la toate intrebarile sale chinuitoare a primit acelasi raspuns, pe care cautari asemanatoare il primesc in si mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Stiintele au ramas tacute.”

Apoi, „pentru un raspuns multumitor, un raspuns viu si cu adevarat trebuitor, m-am intors la credinta. Dar unde esti ascunsa, o, adevarata si sfanta Credinta? Nu te-am putut recunoaste in fanatism {papism} care nu s-a pecetluit cu blandetea Evangheliei; ci rasufla patima si trufie rationalista! Nu te-am putut recunoaste in invatatura arbitrariului {protestantism} care s-a despartit de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamand cu emfaza si mandrie descoperirea unei credinte crestine noi, adevarate, dupa trecerea a 18 secole de la Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul! O! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, ridicandu-se din neincrederea in sine-mi, din neincrederea in tot ce era exigenta, tanguindu-ma din pricina nestiintei, a necunoasterii de catre mine a adevarului.”

„Si am inceput adesea, cu lacrimi, sa il implor pe Dumnezeu sa nu ma lase jertfa greselii, ci sa imi arate calea dreapta, pe care trebuie sa ma indrept catre El, in calatoria-mi nevazuta a cugetului si inimii. Si, o, minune! Dintr-odata un gand sezu inaintea mea… Inima mi s-a indreptat catre el ca in imbratisarea unui prieten. Acest gand m-a inspirat sa studiez credinta la izvoare – in scrierile Sfintilor Parinti! ‚Sfintenia lor’ mi-a zis gandul, ‚da chezasie de credibilitatea lor: alege-i drept calauze’. Am ascultat. Am gasit o cale de a obtine lucrarile sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu ravna am inceput sa le citesc, analizandu-le in profunzime. Terminand de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai inainte de toate in scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglasuirea lor, minunata, mareata lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, marturiseau o singura invatatura unanima, o invatatura Dumnezeiasca!”

„Cand intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presarat cu stele fara de numar, atat de deosebite ca marime dar raspandind aceeasi lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand intr-o zi de vara scrutez marea cea intinsa, acoperita de o multime de corabii cu panzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corabii ce se duc sub un singur vant spre o singura tinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta canta o cantare dumnezeieasca, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor!”

„Si ce invatatura gasesc in ele? Gasesc o invatatura repetata de toti Parintii, si anume, ca singura cale spre mantuire este urmarea neconditionata a sfaturilor Sfintilor Parinti. ‚Ai vazut’, zic ei, ‚pe cineva inselat de o invatatura mincinoasa, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevointelor ascetice? – atunci sa stii ca acela s-a urmat pe sine-si, propria-si intelegere, propriile-i pareri, si nu invatatura Parintilor’ (Avva Dorotei, Invatatura a cincea), care alcatuieste predania dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta traditie, ca si cu un bun nepretuit, Biserica isi hraneste fiii. Acest gand a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gand bun este inceputul fiecarui lucru bun…. Acest gand a fost pentru mine intaia fantana pe taramul adevarului. Aici sufletul meu isi gaseste odihna fata de valuri si vanturi. Acest gand a devenit piatra de temelie pentru cladirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gand a devenit steaua mea calauzitoare. A inceput regulat sa-mi lumineze calea cea atat de grea si plina de suferinta, cea ingusta si nevazuta, a mintii si inimii, catre Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gand, si am vazut ca pricina tuturor erorilor consta in nestiinta, in uitarea, in lipsa acestui gand.”

„Citirea Parintilor m-a incredintat cu limpezime ca mantuirea in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse era neindoielnica, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, caci nu au pastrat intregi nici invataturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la inceputurile ei. Mi-a infatisat ce a facut Hristos pentru omenire, in ce consta caderea omului, de ce a fost necesar un Rascumparator, in ce consta mantuirea data de Rascumparator. M-a facut sa stiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simta, sa vada mantuirea in sinesi, fara de care credinta in Hristos este moarta, iar crestinismul este doar un cuvant si un nume, daca nu este pusa in lucrare! M-a invatat sa privesc vesnicia drept vesnicie, inaintea careia un mileniu de viata pamanteasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastra ce masoara vreo jumatate de veac. M-a invatat ca viata pamanteasca trebuie petrecuta in pregatirea pentru vesnicie… Mi-a aratat ca toate indeletnicirile pamantesti, placeri, cinstiri, mariri – sunt jucarii desarte, cu care copii mari se joaca si isi pierd binecuvantarea vesniciei… Pe toate acestea Sfintii Parinti ni le spun cu limpezime desavarsita in minunatele lor scrieri sfinte.’

Arhiepiscopul Teofan isi incheie pledoaria patristica cu acest apel: „Fratilor, lasati acest gand bun (luarea Sfintilor Parinti drept calauza) sa va fie stea povatuitoare in vremea peregrinarii pamantesti, pe valurile marii acestei vieti!”

Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat in deceniile de cand au fost rostite. Lumea a inaintat pe calea apostaziei de la Adevarul crestin, si a devenit chiar si mai limpede ca nu exista nici o alternativa la aceasta cale, in afara de urmarea caii fara de compromisuri a adevarului, care ne-a fost inmanata de catre Sfintii Parinti.

Totusi, nu trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti doar ca sa „invatam despre ei”; daca nu facem nimic altceva decat aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decat cei ce discuta fara de folos in academiile moarte ale acestei civilizatii moderne ce piere, chiar si atunci cand aceste academii sunt „ortodoxe” si teologii invatati din ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfintenie” si „spiritualitate” si „indumnezeire”, dar nu au experienta necesara pentru a cuvanta direct inimii sufletelor insetate si a le intoarce spre dorirea caii luptei celei duhovnicesti, nici nu au cunoasterea pentru a sesiza greseala fatala a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu tigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii „canonici” apostati de tradarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti, mai degraba, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vietii adevarate, a mantuirii sufletului, chiar si cand stim ca astfel vom iesi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniti de ea. Daca facem aceasta, vom gasi calea spre iesirea din mlastina incurcata a gandirii moderne, bazata chiar pe parasirea invataturii celei sfinte a Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sunt extrem de „contemporani”, prin faptul ca se adreseaza direct luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferind raspunsuri la intrebarile cruciale ale vietii si mortii pe care carturarimea academica se teme indeobste chiar sa si le puna – si atunci cand o face, da un raspuns inofensiv care „explica” aceste intrebari celor ce sunt doar curiosi despre ele, dar nu inseteaza dupa raspunsuri. Vom gasi calauzire adevarata din partea Parintilor, doar invatand smerenia si neincrezandu-ne desartei noastre intelepciuni lumesti, pe care am primit-o impreuna cu aerul acestor vremuri rau-mirositoare, increzandu-ne celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi in ei adevarati parinti, atat de greu de gasit in zilele noastre, cand iubirea multora s-a racit (Matei 24:12) – parinti al caror singur tel este sa isi calauzeasca fiii catre Dumnezeu si catre Imparatia Sa Cereasca, unde vom pasi si vorbi cu acesti oameni ingeresti in vesnica bucurie negraita.

Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate, care sa nu isi gaseasca solutia printr-o citire atenta si smerita a Sfintilor Parinti: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astazi, sau cea a schismelor si „jurisdictiilor”; fie pretentia de viata duhovniceasca ridicata de „renasterea harismatica”, sau ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evolutia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei si a „controlului nasterilor”; fie apostazia rafinata a „serghianismului”, care daruieste institutia unei biserici, in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovationismului”, care incepe cu „indreptarea calendarului” si sfarseste intr-un „protestantism de rit rasaritean”. La toate aceste intrebari Sfintii Parinti, si Parintii nostri in viata, care ii urmeaza, sunt singurii nostri calauzitori siguri.

Episcopul Ignatie si alti Parinti recenti ne-au aratat noua, crestinilor de pe urma, care Sfinti parinti sunt mai importanti de citit, si in ce ordine. Sa fie aceasta drept inspiratie pentru noi toti, spre a aseza invatatura patristica ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre dobandirea vietii vesnice! Amin.

________________________________________________________________________

1. “Teologia liturgica a Par. A. Schmemann,” in The Orthodox Word, 1970, No. 6, Pp. 260-280.

2. O teza respinsa in totalitate de Nadejda Gorodetsky in Sfantul Tihon Zadonski, inspirator al lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.

3. Vezi introducerile lui Fedotov la scrierile acestor Sfinti in O comoara a spiritualitatii rusesti, Sheed & Ward, New York, 1948.

4. O biografie scurta a sa poate fi citita in The Orthodox Word, 1969, No. 5.

5. Din Volumul I al Operelor adunate ale Episcopului Ignatie in rusa, pp. 396-401.

Icoana Maicii Domnului numită „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoypikoos – Скоропослушница) la mănăstirea Zăbriceni

Prin lucrarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Maicii Domnului, la Mănăstirea „Naşterea Domnului” din s. Zăbriceni, raionul Edineţ a fost adusă din Sfântul Munte Athos icoana Maicii Domnului numită „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoypikoos – Скоропослушница), fiind singura icoană de acest fel din Moldova.

Icoana reprezintă o copie identică a unei icoane făcătoare de minuni (foarte vechi) care se află la Mănăstirea Dochiariu şi care a fost zugrăvită chiar în această mănăstire athonită, fiind pusă pentru două săptămâni lângă icoana originală făcătoare de minuni, unde zilnic se cântă paraclise şi acatiste închinate Maicii Domnului. Această icoană este foarte cunoscută în întreaga lume, fiind cinstită mai ales ca ocrotitoare a familiilor creştine şi în mod special ca ajutătoare pentru femeile care nu pot naşte prunci. Însăşi Maica Domnului a vorbit din această icoană numindu-se pe sine „Grabnic Ascultătoare” pentru toţi cei care o cheamă în ajutor.

Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vladimir şi prin contribuţia financiară a unor ctitori, icoana a fost adusă la Zăbriceni în data de 26 mai de către stareţul Mănăstirii – arhimandritul Damian. Chipul minunat al Maicii Domnului a fost întâmpinat de părinţii şi fraţii Mănăstirii, de câţiva preoţi din satele învecinate, de elevii şi studenţii celor două şcoli teologice de la Zăbriceni şi de alte sute de credincioşi. După un Tedeum închinat Maicii Domnului şi închinarea la această icoană, ea a fost dusă în Paraclisul Mănăstirii, urmând ca după terminarea construcţiei soborului, să fie mutată acolo spre închinare.

Îndemnăm pe toţi credincioşii de la noi din ţară să vină la Mănăstirea Zăbriceni pentru a se închina acesti sfinte Icoane făcătoare de minuni.

Vă prezentăm şi un Fotoalbum în care puteţi vedea imagini de la Mănăstirea Dochiariu (Athos) şi de la Mănăstirea Zăbriceni.

Despre Osînda vrăjitoriei

Sîntem creştini de două mii de ani. Totuşi, în ultimul timp, remarcăm o tendinţă vădită spre ocultism, în toate formele lui de manifestare: spiritism, magie, ghicitul оn cafea, tоlcuire a viselor, preziceri de tot felul (inclusiv şi horoscopul).

Dacă răsfoim ziarele şi revistele, observăm anunţuri ale magilor, care susţin că posedă puteri supranaturale şi vindecă orice boală (să fie oare chiar aşa?), ba mai mult, dezleagă şi cununiile! Iată cursa ideală în care cad fetele fricoase, ca nu cumva, Doamne fereşte, să rămînă nemăritate!

Intelectualii sоnt captaţi şi ei în plasa ocultismului, dar printr-o momeală adecvată nivelului lor cultural: ştiinţele oculte. Eşti considerat „modern”, deştept, cult dacă studiezi extrasensorica, bioenergetica, ufologia, teosofia, оnvăţătura despre karma, parapsihologia.

Cum să explicăm faptul că într-un secol al progresului ştiinţific sînt atоt de răspоndite şi devin actuale practicile păgîne care оşi au obоrşia lor оn ritualurile triburilor primitive?

Cu adevărat, omul fără Dumnezeu se îndobitoceşte… De ce spun aşa? Dar despre ce fel de dezvoltare intelectuală poate fi vorba atunci cînd sursa inspiraţiei devine şamanismul? E foarte trist că nici măcar nu vrem să recunoaştem acest adevăr. Sfinţii Părinţi afirmă că atunci cînd dispare credinţa locul ei este preluat de superstiţie.

Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (şi nu a maimuţei), iată de ce „neliniştit este sufletul său pînă nu se va odihni în Domnul” (Fer. Augustin, Confesiuni, 1). Iar atunci cоnd оl pierde pe Dumnezeu, mai bine zis cоnd оl scoate din inimă, sufletul nu suportă hiatul, golul, deoarece rămîne tendinţa firească de a se îndrepta spre Cineva. Şi atunci această lipsă este acoperită cu superstiţii şi ocultism.

Pe necredincioşi îi putem compara cu un om care a flămînzit timp оndelungat şi atunci cоnd găseşte hrană mănîncă fără a ţine cont dacă e alterată sau chiar otrăvită. Tinerii frecventează cercurile oculte mai mult din curiozitate. De fapt, întotdeauna misteriosul, tainicul, necunoscutul a avut o putere seducătoare. Dorinţa omului de a cunoaşte şi de a experimenta totul, şi binele şi răul, este o particularitate moştenită de la strămoşii Adam şi Eva. Dumnezeu le-a interzis să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru ca ei să nu amestece bucuria binelui cu ceea ce duce la opusul acesteia. Porunca, spune Sfîntul Grigorie de Nyssa, era o lege de viaţă care cerea omului să nu moară şi care îl invita să trăiască în ambianţa binelui şi să rămînă în afara răului. Primii oameni n-au ascultat de Dumnezeu şi, în consecinţă, au devenit muritori. Tot aşa, cei care folosesc droguri au dorit, din curiozitate, să “guste” din sensaţii puternice, devenind în urma acestor „experimente” victime neputiincioase şi fără voinţă. La fel şi cei care vor să pătrundă în sferele supranaturalului, o pot sfоrşi tragic. Căci răul este bălţat, adică ni se prezintă totdeauna printr-o iluzie înşelătoare, înfăţişindu-se cu o aparenţă de bine, în experienţă însă se arată altceva: cunoaşterea lui, intrarea în contact cu el, este оnceputul şi fundamentul stricăciunii şi al morţii.

Se cunosc cazuri cоnd cei care au intrat оn legătură cu duhurile necurate au avut de suferit dereglări de ordin psihologic: dereglări emoţionale, senzaţii de frică, depresii. Unii chiar s-au sinucis. De aceea şi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să nu fie la tine nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, descîntător, nimeni care cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi, căci oricine care face aceste lucruri este urîciune оnaintea Domnului” (Deut. 18, 10). Apoi arată şi pedeapsa: „Dacă un om sau o femeie se îndeletniceşte cu ghicire să fie pedepsiţi cu moartea, să-i ucideţi cu pietre” (Levitic 20, 27).

Cum se schimbă conştiinţa oamenilor: ceea ce condamnă Dumnezeu este acceptat cu aclamaţii de contemporanii noştri. Mulţi creştini nici nu cunosc faptul că a recurge la ajutorul vrăjitorilor este un păcat grav, iar cei care au făcut-o şase ani nu trebuie să se împărtăşească (Canonul Sfîntului Vasile cel Mare).

E cazul ca creştinii să înţeleagă că la biserică se vine nu doar atunci cînd botezi, cununi sau оnmormоntezi pe cineva. Biserica este Casa lui Dumnezeu, Trupul Tainic al lui Hristos şi are puterea de a-l sfinţi, vindeca, şi de a-l feri pe om de tot răul. Nu avem ce căuta ajutor înafara Bisericii. Ea este corabia mоntuirii. Fără dînsa ne vom оneca оn valurile păcatelor, aşa cum s-au înecat toţi care nu se aflau оn corabia lui Noe.

Pentru bolnavi, se săvîrşeşte Taina sfîntului Maslu, despre care aminteşte Apostolul Icov în epistola sa: „este cineva bolnav оntre voi, să cheme preoţii bisericii să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, оn numele Domnului” (Iacov 5, 14). Vedeţi, apostolii nu ne-au poruncit să alergăm la ghicitori sau să practicăm yoga. Taina Sfîntului Maslu este precedată de mărturisirea păcatelor, deoarece boala este mai mult o consecinţă a păcatelor.

Оmpotriva duhurilor necurate оn cărţile de rugăciune este inclus psalmul 90 şi Acatistul Sfîntului Ciprian. Iar condiţia supremă care îl va proteja pe om de toate influenţele rele este mărturisirea cît mai frecventă şi împărtăşirea cu Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului Iisus Hristos. Căci tocmai prin Sfоnta Оmpărtăşanie rămîne Hristos оn noi şi noi оntru El. Or, dacă Hristos rămîne оntru noi, ce ne mai lipseşte sau de ce bunătăţi am mai avea nevoie? Cine ar mai putea să ne facă vreun rău? El opreşte săgeţile viclene care sunt azvîrlite spre noi, adăpostindu-ne de orice atac venit dinafara noastră, pentru că El este Scăparea noastră şi Izbăvitorul nostru.

Liliana Trohin (Chişinău)

Semnele vremurilor

Anul acesta de  Sfintele Paşti am fost la ţară, unde personal am văzut mai multe vaci de-ale oamneilor, cărora li s-a aplicat pe urechi codul de bare.

Mai ţineţi  minte filmul din perioada sovietică “Operaţia Δ, cu Niculin, Viţin şi Morgunov?!

Fraza lui Morgunov adresată lui Viţin : “antrenează-te mai bine pe pisici!”

Am ajuns fraţilor  să trăim vremurile, când au început “antrenamentele” cu codul de bare şi microcipul, pe pisici, vaci, cai şi alte dobitoace necuvântătoare. În curând cu siguranţă, vor lăsa dobitoacele cu patru picioare şi vor trece la…

Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!

Mărturisirea Credinţii mele strămoşeşti

Drept Slăvitoarea noastră credinţă, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli, cei aleşi de însuşi Mântuitoriul Hristos şi după Sfinţii noştri Părinţi, cei cari prin darul Duhului Sfânt şi prin marea lor osteneală au aşezat Legea cea Nouă a Darului, Legea cea mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi au întorlocat pre Maica nostră, pre Sfânta Biserică cea Drept Slăvitoare, cu veşnicul ei Mire şi Arhiereu – Iisus Hristos Mântuitoriul, pre cari tot ei au şi desăvârşit-o şi pecetluit-o cu cele Şapte Sfinte Soboare a toată lumea, apoi Sfânta nostră credinţă, stă şi se sprijineşte nu în sforăitoarele şi biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului Sfânt şi a puterii Lui celei lucrătoare. Şi iarăşi: nu întru înţelepciunea omenească a lumii acesteia pieritoare şi putrede, cari nebunie şi babilonie este înaintea lui Dumnezeu, ci întru Puterea lui Dumnezeu este, au fost şi va fi Drept Slăvitoarea noastră Credinţă.

Iară noi, drept slăvitorii Creştini, fii ai Luminii celei ne stinse şi veşnice suntem şi credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl a toate Ţiitoriul, Făcătoriul Ceriului şi al Pământului, şi a toate cele din Ceriu şi de pre Pământ, a celor văzute şi a celor nevăzute, şi Ziditoriul omului întâia oară, şi a doua oară, spre mai bine, prin Hristosul Său – Adam cel Nou şi Răscumpărătoriul păcatului celui mare al ne ascultării, săvârşit de strămoşii noştri cei întâi zidiţi: Adam şi Eva; şi al întregii lumi.

Acestea toate, cu voia Tatălui, cu puterea Fiiului şi cu darul Duhului Sfânt s-au făcut, cari şi este Puterea lui Dumnezeu cea lucrătoare, adică Sfânta Troiţă, Cea de o Fiinţă şi ne despărţită, în cari noi Creştinii cei botezaţi şi luminaţi credem şi o lăudăm, ne închinăm şi o Slăvim! Amin.

Prin urmare, noi credem în Puterea lui Dumnezeu cea de viaţă dătătoare, vie şi lucrătoare, şi nu în cuvinte omeneşti şi în deşert sunătoare, ca două talgere de alamă când se ating unul de altul, despre Dumnezeu şi puterea Lui… Iară Puterea lui Dumnezeu, prin oamenii Lui cei aleşi şi dăruiţi lucrează, şi se cunoaşte din a lor: credinţă, nădejde, dragoste, răbdare, iubire, smerenie şi toate faptele cele bune, cari toate din Dragostea cea Mare se nasc şi cari şi este Puterea lui Dumnezeu. Căci voia lui Dumnezeu, aici, pre acest Pământ, prin oamenii Lui cei chemaţi, curăţiţi, aleşi, sfinţiţi şi dăruiţi se lucrează, şi nu prin ritorii cei mult grăitori şi trândavi, cari în faţa Adevărului, adică a Puterii lui Dumnezeu, tac ca nişte peşti fără de glas. Iară unii mai trufaşi, umflându-se întru a lor deşartă mândrie, şi îndrăznind să “grăiască”, scot numai un glăsucior făţarnic, subţire şi molatec, precum oarecând stolnicul rătăcitului împărat Valens, împotriva trâmbiţei celei învăpăiate al Adevărului lui Dumnezeu -Vasilie cel Mare…

Amin. Amin. Amin. Şi Dumnezeului nostru Celui în Troiţă Sfântă arătat, lăudat şi închinat: Slavă! Slavă! Şi iar: Slavă! Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mărturisire a unui moldovan pribeag

anul dela Domnul Hristos 2004, luna Martie Porticciu, Insula Corsica

Sf. Ioan Damaschin: Despre Dumnezeiasca Întrupare, despre purtarea de grijă de noi şi despre mântuirea noastră

Cel îndurat, Cel care a dat existenţa şi Cel care a dăruit o existenţă fericită, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutăţii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea faţă de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieţii plină de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin (Fac.3,7) – care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea şi grosolănia corpului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei (Fac. 3,21) – care a fost izgonit din paradis (Fac. 3,23-24), potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte şi supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întîi l-a povăţuit în multe chipuri, chemîndu-l să se pocăiască prin suspin şi cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea aproape a întregului neam omenesc (Fac. 6,13), prin amestecul şi împărţirea limbilor (Fac. 11,7), prin supravegherea îngerilor (Fac. 18,1-33; 19,1-22), prin incendierea oraşelor (Fac. 19,24-25), prin apariţiile tipice dumnezeieşti, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrîngeri, prin semne şi minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeţi. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspîndise în multe feluri, care subjugase pe om şi care îngrămădise în viaţă tot felul de răutate şi să readucă pe om la o existenţă fericită. Dar pentru că prin păcat a intrat moartea în lume (Rom. 5,12), ca o fiară sălbatică şi neîmblînzită, distrugînd viaţa omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mîntuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morţii, ci încă prin El să fie întărită şi înnoită firea, să fie povăţuită prin fapte, să fie învăţata calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică. În sfîrşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuşi creatorul şi Domnului primeşte să lupte pentru creatura Lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Fac. 3,5), acum este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mîna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decît omul să învingă pe tiran şi nici nu răpeşte cu forţa pe om de la moarte, ci pe acela pe care altă dată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun şi Cel drept l-a făcut iarăşi biruitor şi a mîntuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce părea cu neputinţă. Înţelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil. Căci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, Fiul Unul născut şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel care este în sînul lui Dumnezeu şi al Tatălui (In. 1,18), Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu (In. 1,1-2) şi există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2,6), se pogoară aplecînd cerurile, adică smerind fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui prin o pogorîre inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorîrea. Şi fiind Dumnezeu desăvîrşit, se face om desărvîrşit şi săvîrşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (Ecles.1,9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decît ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvîntul S-a făcut fără schimbare trup (In. 1,14) din Duhul Cel Sfînt şi din Maria Sfînta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5), fiind zămislit în preacuratul pîntece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătură bărbătească (In. 1,13) sau din naştere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfînt şi în chipul celei dintîi faceri a lui Adam. Şi se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecînd neascultarea noastră şi făcîndu-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să dobîndim mîntuire.

Despre modul zămislirii Cuvîntului şi a întrupării Lui dumnezeieşti

Îngerul Domnului a fost trimis la Sfînta Fecioară, care se trage din seminţia lui David (Mt. 1,166; Lc. 1,27): “Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evr. 7,14,13), după cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: “Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine” (Lc. 1,28). Ea s-a înspăimîntat din pricina cuvîntului, iar îngerul a zis către ea: “Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi Îi vei pune numele Iisus” (Lc. 1,20-21). “Căci El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mt. 1,21). Pentru aceea cuvîntul Iisus se tălmăceşte mîntuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: “Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Lc. 1,34). Iarăşi zice îngerul către ea: “Duhul cel sfînt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfîntul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 1,35). Iar ea a zis către el: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău” (Lc. 1,38).

Deci după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfînt S-a pogorît peste ea potrivit cuvîntului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dîndu-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sîngiurile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pîrga frămîntăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfînt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvîrşit dintr-o dată. Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvîntul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care există aparte mai dinainte, ci locuind în pîntecele Sfintei Fecioare, Şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sîngiurile curate ale Pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti, şi însuşi Cuvîntul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvîntului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrşit, Acelaşi S-a făcut prin fire om desăvîrşit. Nu Şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existenţa, pe care l-a luat din Sfînta Fecioară, fără sa să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în fiinţa trupului şi fără ca să se schimbe fiinţa trupului în firea dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o.

Despre cele două firi contra monifiziţilor

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pămînt şi nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci S-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă şi în realitate El nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvîntul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gîndesc, al unei singure firi.

Dar noi învăţăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, după cum rezultă omul din suflet şi corp, sau după cum corpul rezultă din cele patru elemente şi din cele deosebite, aceleaşi. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se numeşte Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit, din două şi în două firi. Cuvîntul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvînt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi s-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă, şi dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de toată blasfemia.

Cum va fi cu putinţă ca o fire să primească deosebiri substanţiale contrare? Cum este cu putinţă ca aceeaşi fire să fie în acelaşi timp zidită şi nezidită, muritoare şi nemuritoare, circumscrisă şi necircumscrisă?

Dacă ei susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că el este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare, şi nu întrupare, sau că este numai om, după cum susţine Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvîrşit în Dumnezeire şi desăvîrşit în omenire? Şi cînd vor putea ei susţine că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire şi ipostasă. Cînd spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se ştie că nu spunem aceasta referindu-ne la definiţia sufletului şi a corpului, căci este cu neputinţă să spunem că sufletul şi corpul comparate unul cu altul sînt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sînt foarte multe, toţi primesc aceeaşi definiţie a firii, căci toţi sînt compuşi din suflet şi corp, toţi participă firii sufletului şi posedă fiinţa corpului şi o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe şi diferite. Cu toate aceste fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet şi corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cîndva un alt Hristos din Dumnezeire şi omenire, în Dumnezeire şi omenire, acelaşi şi Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hritos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvîrşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscor, Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au spus urîtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei şi adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desăvîrşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanţială, adică reală şi nu imaginară. Iar cînd spunem substanţială nu înţelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sînt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul străluceşte prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor.

Cuvîntul Îşi împropriază cele omeneşti – căci ale Lui sînt toate cele ale sfîntului Lui trup – împărtăşeşte corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însuşirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părţilor şi a unirii după ipostasă şi pentru că a fost unul şi acelaşi cel care a lucrat atît pe cele dumnezeieşti cît şi pe cele omeneşti în fiecare din cele două forme cu tovărăşia celeilalte. Pentru aceea se zice că S-a răstignit Domnul slavei (1 Cor. 2,8), deşi firea Lui dumnezeiască nu a pătimit. Tot astfel se mărturiseşte că Fiul omului era în cer înainte de patimă, după cum însuşi Domnului a spus (In. 1,13). Unul şi acelaşi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire şi cu adevărat Fiul omului, adică om. Cunoaştem că atît minunile cît şi patimile sînt ale Lui, deşi acelaşi cu altă natură făcea minunile şi cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul că ştim că după cum se păstrează unitatea ipostasei Lui, tot astfel se păstrează şi deosebirea substanţială a firilor. Şi cum s-ar păstra deosebirea, dacă nu s-ar păstra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile să se deosebească între ele. Aşadar în ce priveşte modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la fiinţă, spunem că el se uneşte cu extremităţile: în virtutea Dumnezeirii Sale se uneşte cu Tatăl şi cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se uneşte cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Dar cu privire la modul prin care sînt unite firile Lui, spunem că se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui şi au o ipostasă compusă, în virtutea căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi.

Întreaga fire dumnezeiască în una din ipostasele ei s-a unit cu întreaga fire omenească şi nu parte cu parte

Cele comune şi universale sînt atribuite şi celor particulare care sînt sub ele. Comun este fiinţa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr şi nu prin fire. Fiinţa este afirmată de ipostasă, pentru că fiinţa este desăvîrşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinţa, ci în ceea ce priveşte accidentele, care sînt însuşiri caracteristice. Însuşirile caracteristice, însă, aparţin ipostaselor şi nu firii. Ipostase se defineşte: fiinţa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenţa în sine. Fiinţa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreaga fiinţă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie ci ipostasa care suferă.

Astfel, mărturisim că firea dumnezeirii este în chip desăvîrşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfîntul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvîrşit, Fiul Dumnezeu desăvîrşit, Sfîntul Duh Dumnezeu desăvîrşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvîntul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvîrşită a dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească şi nu parte cu parte. Căci spune dumnezeiescul Apostol: “În El locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu sîntem siliţi să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfîntul Duh la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu decît prin bunăvoinţa şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvîntul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră cînd ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gînditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoare lipsită de una din acestea nu este om. El în întregime m-a luat pe mine în întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie în întregime mîntuirea. Căci ceea ce este neluat este nevindecat.

Aşadar, Cuvîntul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii. Şi cînd Cel superior îngăduie, mintea lui Hristos Îşi arată propria Sa conducere. Cu toate acestea este supusă, urmează Celui superior şi lucrează pe acelea pe care voinţa dumnezeiască le vrea.

Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul; ea nu locuieşte împreună cu Dumnezeire, după cum rătăceşte părerea blestemată a ereticilor, zicînd că într-un vas de 50 de litri nu încap 100 de litri, judecînd pe cele imateriale în chip material. Căci cum se va putea spune că Hristos este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit şi deofiinţă cu Tatăl şi cu noi, dacă în El s-a unit o parte a firii dumnezeieşti cu o parte a firii omeneşti?

Spunem că firea noastră s-a sculat din morţi şi s-a înălţat şi s-a aşezat de-a dreapta Tatălui, nu în sensul că toate ipostasele oamenilor au înviat şi s-au aşezat de-a dreapta Tatălui, ci în sensul că firea noastră întreagă este în ipostasa lui Hristos. Căci zice dumnezeiescul Apostol: “Ne-a sculat împreună cu El ne-a aşezat împreună cu El în Hristos” (Efes. 2,6).

Spunem şi aceasta că unirea s-a făcut din fiinţe comune. Căci orice fiinţă este comună ipostaselor cuprinse sub ea şi nu se poate găsi o fire sau fiinţă particulară şi deosebită, pentru că atunci ar fi necesar să spunem că aceleaşi ipostase sînt şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită şi să spunem că Sfînta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită. Prin urmare aceeaşi fire se găseşte în fiecare din ipostasele ei. iar cînd spunem după fericiţii Atanasie şi Chiril că firea Cuvîntului S-a întrupat spunem că Dumnezeirea S-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem să spunem că firea Cuvîntului a pătimit, căci nu a pătimit în El Dumnezeirea. Spunem, însă, că a pătimit în Hristos firea omenească, fără să lăsăm să se înţeleagă toate ipostasele omeneşti, ci mărturisim că Hristos a suferit în firea omenească. Astfel cînd spunem “firea Cuvîntului” indicăm pe însuşi Cuvîntul. Iar Cuvîntul posedă şi comunul fiinţei, dar şi particularul ipostasei.

Despre însuşirile celor două firi

Mărturisind că acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, spunem că Acelaşi le are pe toate cîte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are pe toate cîte le are Adam cel dintîi, afară de păcat numai, adică: corp şi suflet raţional şi cugetător. Potrivit celor două firi, El are duble însuşirile naturale ale celor două firi: două voinţe naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; două activităţi naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc şi cel omenesc, şi înţelepciune şi cunoştinţă atît dumnezeiască cît şi omenească. Căci, fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu Tatăl, voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu; iar fiind deofiinţă şi cu noi, acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om. Ale Lui sînt minunile, ale Lui sînt şi patimile.

Despre îndumnezeirea firii trupului şi a voinţei Domnului

Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii, ci, după cum spune Grigore Teologul, “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”*, iar eu îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu, căci cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupării, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvîntul şi prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc. După cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare şi schimbare, tot astfel hotărîm că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. Prin faptul că “Cuvîntul s-a făcut trup” (In. 1,14), nici Cuvîntul n-a ieşit din graniţele Dumnezeirii sale şi nici din măririle sale proprii demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea lui sau însuşirile lui fireşti. Căci au rămas, şi după unire, firile neamestecate, iar însuşirile acestora nevătămate. Trupul Domnului, însă, s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvîntul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvîntului unit cu el, Cuvîntul arătîndu-şi prin el propria lui energie. căci ferul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul.

Aşadar, trupul era muritor prin el însuşi, dar dătător de viaţă din cauza unirii după ipostasă cu Cuvîntul. Tot astfel şi cu îndumnezeirea voinţei; nu spunem că activitatea firească a ei a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa lui dumnezeiască şi atotputernică şi a devenit voinţa Dumnezeului înomenit. Pentru aceea voinţa firii sale omeneşti voind să se ascundă n-a putut de la sine (Mc. 7,24), din cauză că Dumnezeu Cuvîntul a binevoit să-şi arate în el însuşi existenţa reală a slăbiciunii voinţei omeneşti. Voind, însă, a curăţat pe lepros (Mt.8,3; Mc.1,42; Lc.5,13) din pricina unirii cu voinţa dumnezeiască. trebuie să se ştie că îndumnezeirea firii şi a voinţei este dovada cea mai semnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenţa celor două firi şi celor două voinţe. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ci arată atît pe cel înroşit prin foc, cît şi pe cel care înroşeşte prin foc, şi arată că sînt două şi nu unul, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singure firi compuse, ci arată două firi şi unirea cea după ipostasă. Căci spune Grigore Teologul: “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”**. Şi prin cuvintele “dintre firi”, “una” şi “alta” a arătat că sînt două.

Despre progresul Domnului în înţelepciune, vîrstă şi har

“El sporea, spune Scriptura, în înţelepciune, în vîrstă şi în har” (Lc. 2,52). Creştea în vîrstă; dar prin creşterea în vîrstă scotea la iveală înţelepciunea care se afla în el. Mai mult: el îşi făcea progres al său progresul oamenilor în înţelepciune, în har şi în îndeplinirea buneivoinţe a Tatălui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor, şi-şi însuşea pretutindeni firea noastră. Dar cei care afirmă că el progresa în înţelepciune şi în har, ca şi cum ar fi primit un adaos la acestea, afirmă implicit că unirea celor două firi nu s-a făcut din primul moment al existenţei sale în trup şi nici nu mărturisesc unirea după ipostasă, ci ascultînd* de prostul Nestorie, născocesc o unire relativă şi o simplă locuire a Cuvîntului în om, “neştiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire” (1Tim.1,7). Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvîntul din primul moment al existenţei sale în trup, şi mai mult că a existat în el şi avea identitatea ipostatică cu el, cum oare nu l-a îmbogăţit în chip desăvîrşit cu toată înţelepciunea şi harul? Trupul nu s-a împărtăşit de har şi nici n-a participat prin har însuşirilor Cuvîntului, ci, mai degrabă, în virtutea unirii după ipostasă, prin care atît cele omeneşti cît şi cele dumnezeieşti sînt ale unuia singur Hristos – căci acelaşi era şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp – izvorăşte lumii harul, înţelepciunea şi plinătatea tuturor bunurilor.

Despre cele de după înviere

După învierea din morţi a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea şi setea, somnul şi oboseala şi cele asemenea. Căci chiar dacă a gustat din mîncare după înviere (Lc.24,41-43), totuşi nu în virtutea unei legi a firii – căci n-a flămînzit – ci în virtutea întrupării sale, ca să învedereze adevărul învierii, anume că este însuşi trupul lui, care a suferit şi a înviat. N-a lepădat nici una din părţile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea şi corpul şi sufletul raţional şi gînditor, voliţional şi activ şi astfel se aşază în dreapta Tatălui (Mc.16,19; Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evrei 12,2; 1Petru 3,32), voind dumnezeieşte şi omeneşte mîntuirea noastră şi lucrînd, pe de o parte dumnezeieşte, purtarea de grijă, conservarea şi conducerea tuturora, iar pe de altă parte omeneşte, amintindu-şi de vieţuirea sa de pe pămînt, văzînd şi cunoscînd că este adorat de toată făptura raţională. Sfîntul lui suflet cunoaşte că este unit după ipostasă cu Dumnezeu Cuvîntul şi că este împreună adorat ca suflet al lui Dumnezeu şi nu ca simplu suflet. Înălţarea de la pămînt la cer şi coborîrea lui iarăşi sînt activităţi ale unui corp circumscris: “Căci va veni iarăşi, spune sfînta Scriptură, către voi aşa precum l-aţi văzut mergînd la cer” (Fapt. 1,11).

Despre şederea în dreapta Tatălui

Spunem că Hristos s-a aşezat cu trupul în dreapta lui dumnezeu şi a Tatălui, dar nu vorbim de o dreaptă spaţială a Tatălui. Căci cum va avea o dreaptă spaţială cel necircumscris? Dreapta şi stînga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatălui slava şi cinstea Dumnezeirii, în care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl, există înainte de veci, şi în care, după ce s-a întrupat în vremurile din urmă, şade şi cu trupul, deoarece trupul lui este slăvit împreună cu el. Căci este închinat de toată creaţia într-o singură închinăciune împreună cu corpul lui.

Pentru cei care întreabă dacă ipostasa lui Hristos este creată sau necreată

Ipostasa Cuvîntului lui Dumnezeu înainte de întrupare a fost simplă, necompusă, necorporală, necreată; cînd s-a întrupat, însă, şi a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusă din Dumnezeirea pe care o avea întotdeauna, şi din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are însuşirile celor două firi şi este cunoscută în două firi. Din această pricină aceeaşi unică ipostasă este necreată, în virtutea Dumnezeirii, şi creată, în virtutea omenirii, văzută şi nevăzută. Altfel, sîntem siliţi sau să împărţim pe unicul Hristos, dacă spunem două ipostase, sau să fie negată deosebirea firilor şi să introducem schimbare şi amestecare.

Cînd Cuvîntul a fost numit Hristos?

Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvîntul, după cum mint unii, înainte de întruparea din Fecioară şi nici nu s-a numit de atunci Hristos. Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa sufletelor. Noi afirmăm, însă, că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul în care s-a sălăşluit în pîntecele sfintei pururea Fecioarei, s-a făcut trup în chip neschimbat şi a fost uns trupul cu Dumnezeirea. “Aceasta este ungerea omenirii”, după cum zice Grigore Teologul*. Iar prea sfinţitul Chiril al Alexandriei, scriind către împăratul Teodosie, a spus acestea: “Eu spun că Iisus Hristos nu trebuie să se numească nici Cuvîntul din Dumnezeu fără omenire şi nici templul care s-a născut din femeie, fără a fi unit cu Cuvîntul. Aceasta pentru motivul că prin numele Hristos se înţelege Cuvîntul cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvîrşite prin întrupare”**. iar în scrierea către împărătese, spune astfel: “Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvîntului născut din Dumnezeu Tatăl care este gîndit şi există deosebit. Noi, însă, n-am fost învăţaţi să gîndim sau să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvîntul s-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Iisus Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XLIV,9; Evr.1,9), adică cu Duhul de la Dumnezeu şi Tatăl. Dar că ungerea este pentru omenire nu se va îndoi nimeni din cei care sînt obişnuiţi să judece drept”***. Iar Atanasie, cel de veşnică pomenire, în cuvîntul despre mîntuitoarea întrupare spune astfel: “Dumnezeul care există înainte de venirea în trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (In.1,1), fiind nevăzut şi impasibil. Dar cînd s-a făcut om este adus prin trup numele Hristos, pentru că numelui îi urmează patima şi moartea”****.

Chiar dacă sfînta Scriptură zice: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei” (Ps. XLIV,9 : Evr.1,9), totuşi trebuie să se ştie că de multe ori dumnezeiasca Scriptură întrebuinţează timpul trecut în locul viitorului, ca în versetul următor: “După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut cu oamenii” (Varuh 3,38); cînd s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a arătat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, şi următorul text: “La rîul Vavilonului*****, acolo am şezut şi am plîns” (Ps. CXXXVI,1), căci aceasta niciodată nu s-a întîmplat.

Dacă cei care întreabă ar lăsa să se înţeleagă că cel care s-a născut din sfînta Născătoare de Dumnezeu este din două firi, spunem: da, sînt două firi, căci acelaşi este Dumnezeu şi om. Tot astfel şi despre răstignire, înviere şi înălţare. Aceste fapte nu sînt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este în două firi, a suferit şi a fost răstignit cu firea cea pasibilă, căci pe cruce a fost răstignit cu trupul şi nu cu Dumnezeirea. Dar dacă ar răspunde negativ la întrebarea noastră: dacă au murit două firi, vom spune: prin urmare n-au fost răstignite cele două firi, ci Hristos a fost născut, adică Cuvîntul dumnezeiesc înomenindu-se a fost născut în trup, a fost răstignit în trup, a pătimit în trup, a murit în trup, rămînînd, însă, impasibilă Dumnezeirea lui.

Către cei care spun: dacă Hristos are două firi, sau adoraţi creaţia închinîndu-vă unei firi create, sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată

Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh; înainte de înomenirea lui îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvîntul este adorat din pricina Cuvîntului şi în Cuvînt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi cînd este dezbrăcat şi cînd este îmbrăcat, iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar cînd ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întîmplat de multe ori, şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar cînd este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el – căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc – tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu cuvîntul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupul lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat.

Pentru ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi nu Tatăl şi nici Duhul? Ce a săvîrşit întrupîndu-se?

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfîntul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămînă însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămînă imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupîndu-se din sfînta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să dăruiască iarăşi omului aceea potrivit căreia l-a făcut la început. Căci l-a făcut “după chipul lui” (Fac. 1,26), adică gînditor şi liber, şi “după asemănare” (Fac. 1,26), adică desăvîrşit în virtuţi, atît pe cît este cu putinţă firii omeneşti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeieşti sînt acestea: lipsa de grijă, curăţia, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi a fi lipsit de orice răutate: Aşadar, la început l-a pus în comuniune cu el – “căci l-a făcut pentru incoruptibilitate” (Înţ. Sol. 2,23) – şi l-a ridicat prin comuniunea cu el către incoruptibilitate. Din pricina călcării poruncii, însă, am întunecat şi am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns în viciu şi am fost lipsiţi de comuniunea dumnezeiască. “Căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14). Şi ajungînd noi în afara vieţii, am căzut în stricăciunea morţii. Pentru că Dumnezeu ne-a dat o stare mai bună, dar n-am păzit-o, Cuvîntul ia starea mai rea, adică firea noastră, ca să înnoiască, prin El însuşi şi în el însuşi, starea omului “după chipul şi după asemănarea lui” (Fac.1,26), ca să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute – căci ne-a făcut virtutea prin el însuşi uşoară de practicat – ca să ne libereze de stricăciune prin comuniune cu viaţa, făcîndu-se pîrga învierii noastre şi să reînnoiască vasul cel netrebnic şi stricat, ca să ne răscumpere de tirania diavolului, chemîndu-ne la cunoştinţa de Dumnezeu, să ne întărească şi să ne înveţe să biruim pe tiran prin răbdare şi smerenie.

A încetat religia demonilor, s-a sfinţit zidirea prin dumnezeiescul sînge, s-au surpat capiştele şi templele idolilor, s-a sădit cunoştinţa lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinţă, Dumnezeirea nezidită este închinată, un Dumnezeu adevărat, creator şi Domn al tuturora; virtuţile sînt îndeplinite, nădejdea învierii s-a dăruit prin învierea lui Hristos; diavolii se înfricoşează de oamenii pe care altă dată îi ţineau sub a lor robie. Şi lucru minunat este că toate acestea s-au făcut prin cruce, prin patimi şi prin moarte. În tot pămîntul s-a predicat vestea cea bună a cunoaşterii lui Dumnezeu şi n-a pus pe fugă pe cei potrivnici cu ajutorul războiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul oştilor; nu, ci puţini oameni goi, săraci, neînvăţaţi, persecutaţi, bătuţi, daţi morţii, au biruit pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, predicînd pe cel răstignit în corp şi pe cel care a murit, căci cu ei era puterea atotputernică a celui răstignit. Moartea, atît de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altă dată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii.

Acestea sînt izbînzile venirii lui Hristos! Acestea sînt semnele puterii lui! Căci n-a mîntuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea (Ieşir.14,16-31; Deut.11,4), ci mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pămînt (Num.16,31-33; Deut.11,6), nici nu arde cu foc (Num. 16,35) şi nici nu porunceşte să fie loviţi cu pietre cei păcătoşi (Iisus Navi 7,25), ci convinge, prin blîndeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pentru ea şi să se bucure de roadele ei. Altă dată cei care păcătuiau erau pedepsiţi, dar stăruiau mai departe în păcat şi păcatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, însă, oamenii aleg pentru credinţă şi virtute asupriri, torturări şi moarte.

Slavă ţie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Înţelepciune, Putere şi Dumnezeule atotputernic! Ce-ţi vom da noi neputincioşii, în schimbul tuturor acestora? Căci toate sînt ale tale şi nu ceri de la noi nimic altceva decît să ne mîntuim; dar şi pe aceasta o dai şi din pricina nespusei tale bunătăţi eşti chiar recunoscător celor care o primesc.

Mulţumesc ţie celui care ne-ai dat existenţa, celui care ne-ai dăruit o fericită existenţă, celui care ne-ai adus, prin negrăita ta bunăvoinţă, iarăşi la această stare pe noi, cei căzuţi din ea!

(”Dogmatica”, Ed. Scripta 1993, trad. Pr. D. Fecioru)

Mitropolitul Antonie al Surojului: Ateismul pe intelesul ateilor

Sa nu judecam necredinciosii, ci sa cautam a intelege motivele necredintei lor.

Atunci cind cineva spune: “Eu sint necredincios”, sau “Dumnezeu nu exista!” – sa nu-l judecam intotdeauna din punct de vedere filozofic, dar sa incercam a intreba de unde vine aceasta atitudine? Daca doriti cu adevarat sa faceti ceva pentru acest om, atunci ar trebui sa puneti intrebari una dupa alta ca sa intelegeti; fara a intelege veti tinti intotdeauna orbeste.
Intr-un sens anumit ateismul este o greseala stiintifica, este refuzul de a studia realitatea in intregime, este tot atit de nestiintific ca si cum ai spune: “muzica nu este, pentru ca pentru mine ea nu exista…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru ca exista multe posibilitati pentru el de a se apara. Dar in general, ateismul este refuzul de a accepta marturia, cel putin istorica, a unor oameni conscarati, care spun: “Eu stiu…” Multi din acestia sint oameni de stiinta, spre exemplu Pavlov.

Du-te acasa si intreaba-te cind ai avut nevoie pentru prima oara ca Dumnezeu sa nu existe

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul ca acesta este unicul sau scut impotriva constiintei. Mi-a venit acum in minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin si cultivat din Paris. Cindva a fost “ateu”, adica traia fara Dumnezeu si se considera prea elevat si inteligent pentru a-si permite sa gindeasca despre convertirea la credinta. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la tara, fara cine stie ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, dupa ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar doua lucruri: “In primul rind, Sasa, nu este chiar atit de important faptul ca tu nu crezi in Dumnezeu – Lui nu I se poate intimpla nimic de la asta, minunat insa este ca Dumnezeu crede in tine”. Si altul: “Tu, insa, Sasa, mergi acasa si gindeste-te, cind anume ai pierdut credinta, anume cind ai avut nevoie ca Dumnezeu sa nu existe?”
Sasa a venit acasa si se gindea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se astepta la un discurs misionar sau la niste instructiuni pentru consultarea unor tratate, iar in loc – nu mai intelegea nimic. Si el, dupa cum spunea mai tirziu, a cautat cauzele mai intii in cunostintele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi in perioada prerevolutionara de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva si nicidecum nu putea gasi, pina a ajuns la timpul cind avea sase ani. Locuia intr-un oras din Rusia, era un baietel dragut, mergea la biserica in toata duminica si era considerat a fi un copil evlavios: intra, facea semnul crucii, se oprea in mijlocul bisericii, in fata, si se ruga lui Dumnezeu. In fiecare duminica primea un banut, pe care era dator sa-l puna in caciula cersetorului orb. Punea banutul si mergea la biserica cu sentimentul ca a savirsit o fapta buna, de dragoste, i-a acordat orbului atentie si poate sta acum linistit in fata lui Dumnezeu.
Odata, inaintea sarbatorilor de Craciun, plimbindu-se cu mama prin oras, a descoperit un magazin unde a vazut un minunat calut de lemn care costa sase banuti. A rugat-o pe mama sa i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasa foarte trist. Duminica urmatoare, pe cind mergea la biserica, ajungind in fata cersetorului, s-a gindit ca, daca nu-i va da de sase ori acest banut, si-ar putea cumpara calutul. Zis si facut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oara s-a gindit: daca ar fi sa iau de la el un banut, atunci voi cumpara cu doua saptamini mai devreme calutul. Si a furat de la orb banutul. Dupa care, intrind in biserica a simtit ca nu poate sta in fata: daca Dumnezeu il va observa? S-a dus si s-a ascuns intr-un colt al bisericii. Dadaca a venit cu el acasa si a povestit totul parintilor acestuia, care au fost profund uimiti: pina acum era mic, statea in fata lui Dumnezeu, iar acum s-a adincit in sine, viata lui in Dumnezeu a devenit mai interiorizata, el cauta un loc ascuns unde ar putea in tacere si contemplare sa fie cu Dumnezeu (era o mamica destul de optimista!).
Iar Sasa simtea ca situatia se inrautateste si ca trebuie sa se ascunda de Dumnezeu. Si iata ca de la universitate a venit fratele sau mai mare, incarcat de cunostinte ateiste, care s-a apucat sa-i demonstreze ca, de fapt, Dumnezeu nu exista. Si Sasa mi-a spus: m-am agatat de aceasta idee. Daca nu este Dumnezeu, atunci nu are importanta daca am furat banutul si n-am pus in caciula acei cinci. Acesta a fost inceputul “ateismului” sau: invatatura despre faptul ca Dumnezeu nu exista copilul a primit-o ca pe un colac salvator importiva propriilor mustrari de constiinta.
Poti convinge pe cineva cu argumente logice ca Dumnezeu exista, dar asta nu-i va da si experienta vie a existentei Lui
Cunosc un tinar foarte dotat; a fost educat in ateism. Cind a intrat la facultate, inchiria o camera in casa unui intelectual credicios, cu studii. Intre ei s-au iscat interminabile discutii. Tinarul era nepregatit, fara experienta, stapinul insa era destept si experimentat, fapt pentru care l-a invins pe tinar cu usurinta. Si baiatul a dedus logic, din faptul ca a fost dialectic invins: trebuie sa devin si eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a facut teologie, toata lumea astepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a inteles ca, de fapt, n-a trait niciodata vreo experienta religioasa, ca tot ce a reusit sa faca au fost deductiile logice in urma faptului ca cineva mai inteligent l-a invins intr-o disputa logica.

Crestinismul este unicul
materialism autentic

Profesorul Franc, cred, in una din recenziile sale a spus ca unicul materialism autentic este crestinismul, pentru ca noi credem in materie, adica noi credem ca materia poseda o realitate absoluta si definitiva, credem in inviere, credem intr-un cer si pamint nou, nu in sensul in care tot ce exista acum va fi distrus din temelie, dar in sensul ca totul se va reinnoi; ateistul, insa, nu crede in soarta materiei, ea este un fenomen trecator pentru el.

Sint multe subiecte asupra carora am avea ce discuta, in loc sa ridem unii de altii si sa ne invinuim reciproc

Din pacate, polemica intre cel mai brut materialism si crestinism nu-si are locul, nu exista nici un fel de discutie. Exista niste oameni care scriu carti, dar sint putine cazurile cind se intilnesc si discuta intre ei. Exista multe teme in care ne-am putea intilni, nu in sensul de a fi de acord unii cu altii, dar in sensul de a vorbi despre aceleasi lucruri. Sa zicem, primul punct de tangenta ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat in centrul conceptiei despre lume a materialismului, precum este si in crestinism. Dar tema dialogului ar fi urmatoarea – ce fel de om?
Fraza lui Feuerbach: “omul devine ceea ce maninca…” Noi credem ca prin impartasirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Si aici este un subiect, pe marginea caruia am putea discuta, in loc sa ridem unii de altii sau sa ne invinuim reciproc. Se prea poate, sint si alte subiecte asupra caror am gindit mai putin. Din pacate, un astfel de dialog nu exista, dar exista atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neaparat sa ajungem la un compromis, dar care manifesta o oarecare simpatie sau interes in atitudinile lor.

Hristos pe cruce a trait experienta ateismului…

Mi se pare ca se poate afirma, ca, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale si insemnate urmari, Hristos a trebuit sa Se faca partas singurei cauze care aduce moartea – despartirea de Dumnezeu. Nu poti muri, daca nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigatul Mintuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mt.15,34) – este strigatul Omului desavirsit, Care liber, din dragoste, S-a facut partas principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul ca omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Daca ar fi sa primim acest argument, atunci putem spune ca Hristos a trait ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dezindumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trait-o, si ca nu este om – ateu sau credincios – care ar fi in acest sens inafara experientei traite de Hristos; ca Hristos cuprinde si credinciosul, si ateul, cu toate ca, fara indoiala, ateul ideologic sau omul, despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pintecele” (Flp.3,19) – traieste ateismul cu totul altfel decit Hristos in momentul dat. El L-a pierdut pe Dumnezeu ca sa fie una cu noi in unica si ultima tragedie a omenirii.

Date biografice:

Antonie, mitropolitul Surojului (in lume Andrei Borisovici Blum) s-a nascut la 19 iunie 1914 la Lausanne, in familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilaria si-a petrecut-o in Persia, unde tatal sau indeplinea functia de consul. Dupa revolutia din Rusia, familia Blum emigreaza. Dupa citiva ani de peregrinari prin Europa, in 1923 se stabileste in Franta. Aici si-a petrecut adolescenta marcata de dificultatile conditiei de emigrant si de aspiratia constienta de a trai pentru Rusia.
In 1939 a absolvit facultatile de biologie si de medicina a Universitatii din Sorbona. A slujit pe front ca si chirurg al armatei franceze (inainte de inrolare primeste in taina tunderea in monahism). In perioada ocupatiei fasciste a fost medic in ilegalitatea antifascista.
Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop si apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondata in insulele britanice. Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin si Cambrige.
Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti predicatori ortodocsi din Occident.

Intilnirea cu Hristos
Odata, adolescent fiind, a auzit un discurs despre crestinism a unui teolog de seama care, se pare, nu stia sa vorbeasca baietilor care pretuiau mai mult ca orice barbatia si regimul militar. Iata cum isi aminteste de aceasta intimplare insusi vladica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, crestinism/…/, aducindu-ne in constiinta tot ce este “dulce” din Evanghelie, totul fata de ce am fi simtit repulsie si eu am simtit-o: blindetea, smerenia, linistea – toate trasaturile unui rob, pentru care sintem mustrati de la Nietzsche incoace. El m-a adus la starea cind am decis/…/ sa merg acasa, sa vad daca avem pe undeva vreo Evanghelie, sa vad ce-i cu ea si sa nu mai revin niciodata la acest subiect; mie nici prin cap nu-mi trecea ca eu nu o voi sfirsi asa, pentru ca era absolut evident ca el (teologul) isi stia meseria/…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu inchizindu-ma in camera mea am observat ca sint de fapt patru Evanghelii si, daca-i asa, atunci una din ele este mai scurta decit celelalte. Si asa cum nu ma asteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis sa o citesc pe cea mai scurta. Si iata aici am fost prins in cursa; de multe ori dupa aceea observam cit de siret poate fi Dumnezeu atunci cind isi intinde mrejele pentru a prinde pestele; pentru ca, daca as fi citit alta Evanghelie, as fi avut probleme; fiecare Evanghelie are o oarecare baza culturala. Marcu insa scria anume pentru tineri salbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu stiam acest lucru, insa Dumnezeu stia si Marcu stia, probabil, atunci cind a scris mai pe scurt decit ceilalti. Si astfel m-am asezat sa citesc; si, sper ca ma veti crede pe cuvint, pentru ca acest lucru nu poate fi dovedit/…/ Astfel citind, intre inceputul capitolelor unu si trei a Evangheliei dupa Marcu, pe care o citeam lent, pentru ca limbajul nu-mi era familiar, am simtit deodata ca, de cealalta parte a mesei sta Hristos. Si acest sentiment era atit de puternic incit a trebuit sa ma opresc din citit si sa ma uit. Am privit indelung; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic si nu simteam nimic. Dar chiar si atunci cind ma uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam constiinta deplina ca aici, negresit, sta Hristos. Imi amintesc ca atunci m-am lasat pe spate si m-am gindit: daca Hristos este viu si sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel inviat, deci eu stiu din propria experienta ca Hristos a inviat si deci, tot ceea ce se zice despre El este adevarat.

Traducere din ruseste de LUDMILA TUDOS.

Icoana părintelui Sofian Boghiu

Doamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian – oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

Preot al lui Hristos,

Mihai-Andrei Aldea

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro

Cu cine votăm ?

Dintr-o conferinţă a părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului la Bacău în 2007.